TENNIS - INTERNATIONAUX DE FRANCE 2014

Astăzi Rafa împlineşte 28 de ani. De zece ani de zile, neîntrerupt, face performanţă la ce mai înalt nivel, generează cele mai împătimite discuţii din lumea tenisului şi inspiră.

Ce aş putea să scriu despre Rafa, astfel încât să nu repet ceea ce s-a scris deja, să nu plictisesc lumea şi să nu mă plictisesc nici pe mine?

Pe Rafa îl urmăresc de foarte mult timp, aproape din momentul în care a debutat pe scena tenisului mare. Prima dată când l-am văzut jucând a fost o întâmplare şi prima mea reacţie a fost una de uluială jumătate consternată, jumătate amuzată. „Cine mai e şi puştiul ăsta şi ce joacă el aici?” Nadal era atât de diferit de orice altă persoană pe care o văzusem jucând tenis că numele lui şi uluiala pe care mi-o provocase, mi-au rămas în cap.

Următoarea dată când l-am revăzut dădea un interviu într-un studio de televiziune. Era cu pantalonii Capri, cu tricoul fără mâneci, părea uriaş faţă de toţi ceilalţi aflaţi în jurul lui şi zâmbea sfios ca o fetiţă scoasă la tablă. Persoana care îi lua interviul se uita la el cu ochii rotunzi, mari, strălucitori, se fâstâcea şi se bâlbâia, râdea şi iar se fâstâcea şi se bâlbâia. Era o scenă de hipnoză totală. Iar atunci am decis că un puşti care are un astfel de efect asupra oamenilor, fără ca măcar să fie conştient de acest efect, şi care joacă sportul meu preferat, este un personaj definitely worth following.

Restul poveştii o ştim cu toţii. Rafa a devenit un rock star, a băgat în geantă Grand Slam după Grand Slam, Masters 1000 după Masters 1000, aurul olimpic, câteva Cupe Davis. Este, alături de Roger Federer, una dintre cele două coloane pe care s-a înălţat cea mai frumoasă epocă a tenisului mondial. Mai mult decât atât, însă, a devenit jucătorul despre care oamenii pur şi simplu nu se pot împiedica să vorbească. Indiferent că este victorios sau pierde, că e prezent sau absent, că joacă sau că este accidentat, Rafa este negreşit în conversaţie. După atâţia ani, puterea de hipnoză, pe care o exercita în acel studio de televiziune, nu numai că i-a rămas intactă, dar i-a crescut exponenţial. Nu ştiu pe nimeni altcineva în stare să genereze atât de multe discuţii, atât de multă atenţie, atât de multă obsesie, atât de multă patimă în tenis precum o face Rafael Nadal.

Posibil ca toată această putere hipnotică pe care o are vine chiar din imperfecţiunea lui şi felul în care şi-a asumat-o. Este tenismanul pe care cei mai mulţi l-ar alege, la o adică, să joace pentru viaţa lor. Şi cu toate astea, este tenismanul care vorbeşte mai mult ca oricare altul despre îndoială. Este o bestie pe teren, dar un fricos în afara lui. Are o minte minunată, dar duce maniile la un extrem ridicol. Este jucătorul ale cărui cuvinte sunt cel mai des citate, când vine vorba de adevărurile mari ale tenisului, dar şi jucătorul cel mai des criticat pentru că nu ştie să se exprime cum trebuie în engleză. Este adorat şi răsfăţat. Este hulit şi urât.

Este un ghem de contradicţii fascinant pentru cei care nu au probleme în a accepta că o persoană nu poate fi mereu egală cu sine însăşi, dar absolut insuportabil pentru aceia care îşi doresc, de la oameni în general, şi de la tenismani în particular, certitudini.

După toate indiciile, este copilul extremelor şi aşa va rămâne, probabil, pentru tot restul vieţii sale. Este eroul postmodern prin excelenţă, spunea cineva despre el, şi cred că este cea mai justă judecată şi cel mai frumos tribut care i s-a adus lui Nadal.

A trăi confortabil în mijlocul extremelor este, din câte ştiu, trăsătura definitorie a postmodernismului. La 28 de ani, după o decadă de tenis la cel mai înalt nivel, Rafa este un tip care prosperă în mijlocul contradicţiilor.

Mai postmodern şi mai cool de atât nu se poate.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.