În pauza dinaintea ultimului game al finalei de la Barcelona, în boxele terenului central bubuia o versiune remixată a melodiei preferate a lui Rafael Nadal, „Live is Life”. Era mult soare, tribunele pline ochi, iar lumea bătea din palme şi acompania cu însufleţire versurile cântecului: „Every minute of the future is a memory of the past / ‘Cause we all gave the power / we all gave the best / And everyone gave everything and every song everybody sang / Live is life / Lala lala la”.

Câteva secunde mai târziu, Kei Nishikori servea pentru meci. Dar ce merge pentru unii nu merge pentru toată lumea. Efectul mobilizator al acestui hit prăfuit din anii ’80, care probabil că în capul lui Nadal echivalează, ca efect, cu discursurile motivaţionale pe care i le ţine Toni, era pentru japonez zero. Emoţiile îl făceau să facă mai multe greşeli decât făcuse în tot turneul, mai ales pe punctele lui forte: serviciul şi forehand-ul. Cu ajutor substanţial din partea oponentului său, Santiago Giraldo, lucrurile s-au rezolvat până la urmă. Kei reuşea să închidă meciul cu scorul de 62 62. Japonezul şi-a ridicat mâinile în aer, lumea din tribune s-a ridicat în picioare, iar din difuzoare s-a revărsat peste toţi chiţăiala contemporană, fericită, exuberantă, în falsetto, a lui Pharrell. Happy. Happy. Happy. Happy.

DSCN5164

Finala care tocmai se terminase nu avusese nici una dintre calităţile care fac sarea şi piperul meciurile de tenis memorabile: nu se dăduse nici o luptă strânsă între cei doi jucători, nu se jucaseră puncte cu sufletul la gură, nu avuseseră loc întorsături teribile de situaţie, nici tresăriri bruşte de mândrie din partea jucătorului cotat cu şanse mai slabe. Nici măcar discuţii în contradictoriu cu arbitrul de scaun nu se întâmplaseră, iar de istericale soldate cu rachete rupte sau alte năzbâtii nici vorbă. Cel mai tensionat moment din tot meciul i se datorase lui Mo Lahyani şi unor fetiţe care se uitau la finală dintr-un balcon al unui bloc aflat în spatele terenului. Copilele scandau în continuu, cu voci piţigăiate, numele jucătorului japonez, iar Mo, căruia îi place la nebunie să se audă vorbind în spaniolă, le-a mustrat cu multă autoritate. În rest, totul se desfăşurase lin: jucătorul cel mai bun îşi făcuse jocul, profitase de greşelile multe şi de nervii adversarului său şi rămăsese calm în rarele ocazii în care oponentul îi tulburase puţin apele. Finala celui mai tare turneu de 500 de puncte din lume fusese tot ceea ce nu îţi doreşti de la o finală: predictibilă, dezechilibrată, cu un nivel de joc modest şi extrem de scurtă.

Mo

Şi cu toate astea, oamenii din tribune, care nu s-au clintit de la locurile lor până când toate ritualurile festivităţii de decernare a trofeului nu s-au consumat, erau happy. Happy că afară era soare şi era duminică. Happy că se aflau în aer liber. Happy că erau cu prietenii sau cu familia. Happy că putuseră să vadă tenis. Happy că puteau să stea de vorbă într-un loc frumos şi curat. Happy că văzuseră un câştigător nou. Happy că văzuseră un finalist improbabil. Happy că făcuseră parte dintr-un spectacol care, în ciuda imaginii pe care o vând formatorii de opinie, este mult mai mult decât suma numelor celor care joacă şi a meciurilor care se joacă.

Am plecat de la finala barceloneză fredonând şi bătând din palme. Nu mi s-a întâmplat asta la nici un alt turneu. Bucuria de a face parte din spectacol, indiferent de tipul spectacolului, de rezultatul său şi de rolul pe care îl joci în el, m-a contaminat şi a rămas cu mine în tot răstimpul pe care l-am petrecut la Barcelona. Spre deosebire de alte dăţi, am reuşit să o iau cu mine şi acasă. La aproape două mii de kilometri depărtare de acel teren de tenis, încă îmi mai joacă în minte refrenul: Happy. Happy.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.