În ciuda caracterului său destul de previzibil, deznodământul de la Australian Open ne-a lăsat destul de în ceaţă în ceea ce priveşte viitorul apropiat al celebrului cvartet de la topul ierarhiei mondiale masculine.

Cum să înţelegem ceea ce s-a întâmplat? Semnalizează Melbourne 2015 – cu ieşirea lui Roger în turul trei şi cu înfrângerea lui Rafa la Berdych – sfârşitul de netăgăduit al erei Federer-Nadal? Este auto-combustia lui Murray din finală dovada că, în ciuda celor două titluri de Grand Slam deja câştigate, el nu este încă psihic pregătit pentru ocaziile mari? Dar cu Nole, care a murit şi a înviat pe parcursul finalei, cum rămâne? Este sârbul gata să troneze de neînvins peste circuitul masculin în următorii ani sau, din contră, momentele de epuizare care par să-l lovească din ce în ce mai des în timpul meciurilor cu miză mare prevăd un posibil burnout?

Să vedem.

Rafael Nadal a plecat de la Asutralian Open lăsând în urma lui o dâră la fel de lungă de întrebări precum cea care a marcat sezonul său trecut. Pe de o parte, a pierdut la Tomas Berdych, un jucător care, în mod tradiţional, nu îi crea probleme. Anterior acestei înfrângeri din sferturi, a avut de tras extraordinar de mult contra unui jucător din afara top 100 mondial, americanul Tim Smyczek, într-un meci care va rămâne memorabil atât pentru întorsăturile de situaţie, cât şi pentru disperarea îndârjită cu care Nadal s-a luptat cu starea sa de rău fizic.

Cele două gargui – înfrângeri la jucători pe care îi domina în trecut şi înfrângeri sau aproape-înfrângeri la jucători mult mai slab cotaţi – ieşiseră în evidenţă şi în arhitectura sezonului 2014 al lui Rafa. Însă, fidel modelului său de raportare la aşteptările care îl înconjoară, Nadal a plecat de la Australian Open cu o evaluare care a pus accentul pe viitor mai mult decât pe trecut. Ideile principale care s-au desprins din această evaluare au fost: 1. Că se află la un nivel normal pentru cineva care a avut o pauză atât de lungă în sezonul trecut. 2. Că are nevoie de timp şi de competiţie pentru a-şi îmbunătăţi jocul. 3. Că are nevoie de ceva în plus pentru a obţine victorii. 4. Că principala sa preocupare este nu să câştige, ci să revină la un nivel care să îi permită să concureze având opţiunea de a câştiga.

Ultima concluzie, care probabil că sună bizar pentru cei care nu cunosc jargonul rafaelit, este crucială, pentru că ţine în ea toată filozofia ce i-a permis lui Nadal să revină de fiecare dată după salba de accidentări care i-au ferfeniţit continuitatea în carieră. Filozofia nu este deloc complicată: pentru a redeveni Nadal, Rafa are nevoie să înceapă să se simtă Nadal. El nu spune asta, desigur, dar vorbeşte despre „good feelings”. Nu este o întâmplare. Referirile la „senzaţiile bune” sau „senzaţiile de bine” sunt atât de dese în vocabularul lui pentru că Nadal este un jucător de senzaţie. Nu mă refer la sensul figurat – deşi şi acesta este perfect aplicabil în cazul lui – ci la sensul cât se poate de literal. Pentru a juca bine, Rafa are nevoie ca senzaţia pe care o încearcă pe teren să fie una bună. Să se simtă bine. Când acest lucru se întâmplă, el ajunge la nivelul care „să îi permită să concureze având opţiunea de a câştiga”.

Nadal şi zguraDe altfel, din acest motiv se şi află în America Latină, pe când ceilalţi trei colegi de Big 4 au optat pentru Dubai. Nemaipunând la socoteală afinitatea lingvistică şi culturală şi faptul că se joacă pe zgură, Rafa are şi un alt motiv pentru a-şi căuta pe continentul sud american senzaţiile bune. Istoria revenirii sale fabuloase din 2013 şi-a avut doar originile în şirul de trei turnee – Vina del Mar, Sao Paulo şi Acapulco – pe care le-a disputat atunci. Deşi a început cu o finală pierdută la Vina del Mar, the Golden Swing i-a adus atunci lui Rafa exact lucrul de care avea nevoie cel mai mult: senzaţia că poate redeveni Nadal.

Acum, Rafa, care spune să se simte din nou sănătos, este deja prezent la Rio de Janeiro. De acolo, va pleca la Buenos Aires. La Rio, după ce va participa la Carnaval, numărul trei mondial va debuta împotriva eroului local, Thomaz Bellucci, iar în sferturi este posibil să dea ochii cu Nicolas Almagro, o revedere care ar putea să iasă cu scântei, după ceea ce s-a întâmplat anul trecut între cei doi la Barcelona. În semifinală, îl poate aştepta Martin Klizan, care, după victoria din sferturile de la Beijing, s-a adăugat, şi, el, găştii „noi, cei mult mai jos clasaţi, care îl batem pe Rafa”. De partea cealaltă a tabloului de concurs, şeful haitei este David Ferrer, în calitate de favorit doi al turneului. O potenţială finală Rafa-Daveed ar veni şi ea cu o încărcătură suplimentară de semnificaţii, în contextul în care Ferrer a devenit, şi el, anul trecut unul dintre jucătorii care au arborat, cu succes, atitudinea „Cui îi mai e frică de Nadal? Mie nu”.

Lipsit de adversarii tradiţional dificili ai lui Rafa, dar împănat cu jucători care, mai nou, nu se mai sfiesc în faţa lui, Rio Open ar trebui să funcţioneze pentru spaniol ca un calciu efervescent. Cu cât mai multe nelinişti şi neîncrederi va dizolva, cu atât mai multe senzaţii bune va începe să se simtă.

La fel ca în cazul lui Rafa, plecarea prematură a lui Roger Federer de la Melbourne a lăsat şi ea, în urmă, o coadă mare de întrebări. Eliminarea lui, în turul trei, de către Andreas Seppi, a zguduit Tennis Land-ul în aşa măsură că toată lumea şi-a dat cu presupusul în fel şi chip pe marginea subiectului. Ne-am dat şi noi cu părerea aici şi am ajuns la concluzia că Federer a avut, aşa cum a spus, o zi nefastă şi că, după atâta amar de vreme şi de recorduri scuturate, are şi el dreptul la o zi în care să fie mai puţin magic. Întrebat, imediat după meciul cu Seppi, dacă programul lui încărcat de la sfârşit de an şi oboseala acumulată ar avea vreo vină în acea înfrângere, Federer a zis că nu, dar că va analiza totuşi şi acest aspect în pauza competiţională pe care urma să şi-o ia.

FedererSe pare că analiza a fost făcută iar una dintre concluziile ei este că Roger are nevoie ca, în această primăvară, să sară peste un turneu. Sacrificatul a fost Miami, care nu apare în calendarul dat publicităţii de Federer pe pagina lui de Facebook.

De asemenea, nu apare Cupa Davis, la care nici Stan Wawrinka nu va participa. În schimb, Federer va merge la Monte Carlo, turneu la care a revenit anul trecut după o pauză de doi ani. Alegerea are sens. La Monaco, Roger are de apărat mai multe puncte decât la Miami: anul trecut a jucat finală la Monte Carlo, pierdută la Wawrinka, în timp ce la Miami a fost eliminat din sferturi de Nishikori. În plus, Federer îşi asigură o pauză de trei săptămâni între hard-ul nord-american şi zgura europeană, în acelaşi timp în care îşi prelungeşte sezonul de pregătire înainte de Roland Garros.

Tony Godsick, agentul lui, a declarat pentru tennis.com, că toată această gândire este menită să îl protejeze pe Roger de supra-încărcare fizică, dat fiind faptul că el va împlini în august 34 de ani. Este logic şi este de înţeles decizia lui Federer. Dar adevărata întrebare este: cât de mult va putea să jongleze cu programul competiţional şi cât de multe turnee poate să elimine din el, astfel încât să nu se obosească peste măsură, dar în acelaşi timp să îşi asigure continuitatea de formă şi continuitatea la vârful ierarhiei mondiale?

Cum rămân lucrurile cu ceilalţi doi componenţi ai Big 4? Andy Murray a părut foarte classy în pozele care-l înfăţişau pe el şi pe Kim în timp ce-şi plimbau câinii prin Surrey, la câteva zile după finala de la Melbourne pierdută de scoţian. Însă, imediat după finală, Andy numai classy n-a fost. Acuzaţiile pe care i le-a adus lui Djokovic, conform cărora acesta şi-ar fi exagerat deliberat suferinţele fizice la sfârşitul setului doi şi la începutul setului trei, pentru a-l distrage pe scoţian, au aruncat o umbră urâtă asupra finalei. Presa britanică a tocat subiectul în fel şi chip, dându-i bineînţeles dreptate lui Andy, dar senzaţia mea a fost că el a greşit punând accent pe acest aspect. Oricât de bun actor ar fi Djokovic şi oricât de mult teatru ar juca acesta (fapt pe care nu îl poate dovedi, de altfel, nimeni), este de aşteptat ca un jucător de calibru mare, aşa cum Murray este considerat, să fie capabil să gestioneze inclusiv astfel de situaţii. Şi, cu cât arată Andy mai abitir cu degetul la ceea ce s-a întâmplat de cealaltă parte a fileului, cu atât dă senzaţia că vrea să abată atenţia la ceea ce s-a întâmplat de partea sa.

Djokovic Murray Australian OpenÎntr-un articol scris pentru ESPN, Peter Bodo punea degetul pe rană: „Adevărul rece este că Murray a dat-o în bară cât se poate de tare”, spune el. Şi continuă: „Să ne înţelegem, să-l învingi pe Djokovic la Melbourne este o treabă cât se poate de dificilă (singura excepţie fiind Nadal la Paris), deci pot să-l înţeleg pe Murray. Dar nu cred că Murray este în mod special interesat să-şi atragă înţelegerea din partea mea: pe el îl interesează să câştige mai multe titluri de Grand Slam.

Judecând după felul în care Murray s-a purtat în finala de la Australian Open, este posibil ca propriile lui emoţii să fie un obstacol formidabil în realizarea acestui obiectiv”.

Cam aşa ceva. Judecând după felul în care Murray s-a purtat în finala şi după finala de la Australian Open, este posibil ca Andy să aibă nevoie de o reevaluare a felului în care îşi trăieşte momentele de maximă încordare. După înfrângerea de la Rotterdam, la Gilles Simon, scoţianul o să reapară la Dubai. Acolo, va da ochii cu Djokovic şi este interesat de văzut cum va drege busuiocul.

În ceea ce-l priveşte pe Novak Djokovic, deşi comportamentul lui din finala de la Melbourne l-a expus unor critici dure referitoare la fair play, el merită să i se acorde credit pentru felul în care a gestionat ulterior meciului situaţia creată. Nole a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a nu se lăsa prins în jocul „el a spus, eu am spus” stârnit de Andy Murray. Şi bine a făcut. S-a scutit de o posibilă gâlceavă pe termen lung cu Andy, complicaţie inutilă în viaţa unui campion cu opt titluri de Grand Slam deja câştigate.

Însă ceea ce e cu adevărat semnificativ este că Djokovic a rămas, încă o dată, ultimul om în picioare. Iar distanţa care părea că se cască acum un an între el şi Nadal, în termeni de turnee de Grand Slam câştigate, nu mai pare, dintr-o dată, aşa de mare.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.