Simona Halep a câştigat cu scorul de 6-1 6-3 finala jucată la BRD Bucharest Open împotriva Robertei Vinci. Simona devine astfel campioană la primul turneu WTA organizat în ţara noastră şi ajunge la un total de opt titluri în carieră, al doilea de anul acesta, după cel câştigat la Doha.

Curajoasă. Puternică. Lovind mingea. Presând tot timpul. Aşa a câştigat Simona astăzi. Aşa îşi câştigă Simona meciurile. Fără compromisuri. Fără tărăgănări inutile. Fără să aştepte greşelile altora. La sfârşitul finalei, după ce a ridicat, ritualic, trofeul de la BRD Bucharest Open deasupra capului, Simona a vorbit tribunelor elegant, deschis, frumos, mulţumind familiei care a crescut-o şi a susţinut-o, dar şi antrenorului său, Wim Fissette, pentru că o sprijină în ceea ce ea a numit această „muncă grea a performanţei”.

Este de reţinut şi de notat expresia. Poate de aceea au umplut oamenii până la refuz tribunele de la Arenele BNR. Simona ne-a adus la Bucureşti nu numai un turneu WTA, ci sentimentul că „munca grea a performanţei” are sens, răsplată şi că, dincolo de chin, de sudoare şi, uneori, chiar de lacrimi, este ceva frumos, mai frumos decât mulţi poate îşi închipuie, în ea.

Finala cu Roberta a avut, dincolo de apelul intrinsec al unui meci de tenis între două jucătoare cu stiluri diferite, şi un sentiment evocator în ea. Nu am văzut doar un meci plăcut, într-o după-amiază plăcută de vară, am văzut în el adunată, toată istoria semnificativă pe care Simona deja o poartă cu ea. Am văzut determinarea, dorinţa de a pune control rapid şi fără echivoc pe meci în ardoarea cu care a luptat pentru a obţine încă din startul finalei un break. De multe ori aşa îşi câştigă Simona meciurile, trimiţând către adversare semnale clare de la primele mingi jucate: „Sunt aici şi n-am să plec nicăieri!” Am mai văzut şi ritmul infernal pe care ea-l dezlănţuie pe teren, făcându-şi oponentele să joace nu numai împotriva ei, ci a timpului. Pe care Simona nu-l aşteaptă să treacă. Pentru că Simona are ritmul ei. „Sunt mai iute ca secundele care trec!”, le comunică Simona de obicei adversarelor. Cu nouă ani mai în vârstă decât Simona, mai imobilă şi mai puţin iute în reacţii, Roberta a fost astăzi, în setul întâi, presată mereu.

Am mai văzut astăzi şi setea imensă a Simonei de a câştiga fiecare punct, de a nu lăsa să treacă pe lângă ea nici o minge, nici o oportunitate. Cât de tare era Simona supărată după fiecare scurtă a lui Vinci la care nu ajungea sau la care ajungea prea târziu pentru a mai reuşi să o întoarcă înapoi în terenul italiencei! Cât de tare a alergat, totuşi, de fiecare dată! Cum s-a certat singură că nici a „n”-a oară n-a ajuns! Şi câtă bucurie a explodat din ea în al doilea set, la 4-2, 30-15, când pentru prima dată în meci nu numai că a patinat şi a ajuns la timp scurta, dar a mai şi executat o contrascurtă câştigătoare. „Sunt dispusă să încerc până când voi reuşi!”Am retrăit în acea explozie de fericire a Simonei toată istoria încăpăţânării ei frumoase care a făcut-o să găsească răspunsuri la provocările lansate de jucătoare în faţa cărora 99% dintre colegele ei încremenesc.

„Sunt poate într-o pasă mai rea acum, dar ştiu că o să treacă şi nu mă voi panica!” După ce a zvârlugit prin setul unu, pe care l-a încheiat în 28 de minute, timp în care Roberta n-a apucat să-şi tragă sufletul decât pentru a lega un game, Simona a început setul doi altfel. Picioarele n-au mai alergat atât de repede şi nu s-au mai aşezat aşa de bine pentru a lovi mingea, energia părea să fi scăzut. Au venit, chiar în game-ul inaugural, două puncte de break pentru Vinci. Simona le-a salvat, însă italianca, pe care sfaturile antrenorului păreau să o fi aşezat în altă matcă, a început să joace consistent. A venit un alt punct de break. Pe care Roberta l-a convertit, cu un slice câştigător plouat impecabil lângă fileu, a câta oară, în careul de pe partea de rever a Simonei. Era 1-0 pentru Vinci, iar prin tribune a palpitat un fior de nelinişte.

Italianca n-a tremurat în game-ul următor, în care a jucat probabil cel mai bun tenis al ei din această finală. A servit bine, adunat. A lovit puternic, împingând-o în spate pe Simona. A jonglat iar cu scurtele. Tot lângă fileu. Tot în careul de rever. 2-0 pentru Vinci. Fiorul a palpitat din nou. Pentru ultima dată. Simona, aşa cum am văzut-o de nenumărate ori, a purces să înăbuşe pasa rea. Şi-a câştigat următorul game fără probleme. În game-ul patru redevenea Simona-care-nu-iartă-nimic şi făcea rebreak. 2-2 În următorul, pe serviciul ei, redevenea, la momentul critic, adică la 40 egal, Simona-care-îşi-ridică-jocul-atunci-când-e-mai-greu. Obţinea avantaj cu acel backhand în lung de linie care sfârâie pe lângă adversară şi care te aştepţi, de fiecare dată, să lase o gaură în teren acolo unde cade. Iar mai apoi? Mai apoi venea cu un as, care-i asigura un hold crucial în economia celui de-al doilea set. 3-2

„O să-i cadă Robertei la un moment roţile pe care, după dezastrul primului set, antrenorul păruse că i le montase la loc”. Ştiam asta. Ne aşteptam. Speram. Pentru că Roberta nu mai este o jucătoare tocmai tânără. Şi pentru că al său best este mult sub Simona’s best. Pentru că. „Munca grea a performanţei” înseamnă şi să fii prezent, gata să înhaţi ocazia, atunci când adversara ta începe să fie absentă din meci. După cinci game-uri jucate la o intensitate care ar fi făcut şi un F15 să pară lent, semnele erau clare că Roberta începea să se clatine. Servicii mai slabe ale italiencei, sancţionate implacabil de Simona, i-au adus acesteia trei puncte de break. Aşa cum au venit, aşa s-au dus. La 40-egal, Simona însă şi-a chemat iar backhand-ul în lung de linie şi a pedepsit-o pe Roberta, venită la fileu. Al patrulea punct de break. „Sunt vigilentă şi o să înhaţ ocazia!” Cartea de istorie pe care o scrie Simona s-a deschis, în faţa publicului de la Arenele BNR, şi la acest capitol, iar punctul de break era covertit. 4-2

„Sunt 100% concentrare!” Primul punct de meci Simona l-a avut la 5-2 pe serviciul lui Vinci. Nu l-a convertit, dar când a servit la 5-3, icnind din străfundurile sufletului, lovind ca şi cum pe lumea asta nu mai exista decât terenul, fileu şi ea, nimic nu i-a mai stat în cale. S-a bucurat aşa cum am văzut-o bucurându-se când s-a calificat în semifinale la Roland Garros. Cu braţele adunate în jurul capului, permiţându-şi pentru un singur moment să se alinte precum un copil.

La festivitatea de premiere, a adus cu ea şi ultima filă din istoria sa: „Sunt o campioană care ştie să se poarte conform statutului ei!” Dintre toate cuvintele care s-au rostit, discursul Simonei a ieşit în faţă. A fost cel mai realist şi mai lucid. N-a uitat pe nimeni, dar mai ales a pus accentele acolo unde trebuie şi atât cât trebuie. Iar cel mai bun accent a fost acesta: a spus că iubeşte iubirea publicului, dar, ca şi în zilele precedente, a adăugat că a venit la acest turneu pe un fond de mare oboseală. Cine a avut urechi de auzit a auzit şi poate că a şi luat aminte. Simona nu a fost prezentă la Arenele BNR şi nu a luptat cu oboseala, cu trecerea de la o suprafaţă la alta şi cu adversare pe care nu le cunoştea pentru că are o viziune romantică a tenisului. A fost un efort şi un risc imens. Un gest enorm făcut pentru că, dincolo de patriotisme şi cuvinte mari, a fi campioană la Bucureşti este o altă etapă – dulce şi frumosă, e drept – din această „muncă grea a performanţei” pe care Simona îşi clădeşte destinul ei.

***

La dublu, într-o finală frumoasă, intensă, cu puncte spectaculoase și întorsături dramatice de situație, Elena Bogdan și Alexandra Cadanțu au găsit calea către titlul la dublu la BRD Bucharest Open. Elena și Alexandra au câștigat cu 6-4 3-6 10-5 întâlnirea contra perechii formate din Cagla Buyukakcay și Karin Knapp. Este primul titlu WTA pe care cele două jucătoare din România şi-l trec în palmares.

Româncele au revenit de la scorul de 2-4 în supertiebreak, startul revenirii fiind dat de un retur în lung de linie câștigător reușit de Alexandra, care apoi și-a câștigat ambele servicii. Tot Alexandra puncta cu un voleu câștigător pe serviciul lui Knapp, după un lung schimb de mingii din spatele terenului cu italianca. La 6-5, Elena a reușit două holduri frumoase pe propriul serviciu, forțând apoi din partea adversarelor greșeala care le aducea româncelor meciul.

Bogdan – Cadanțu au început partida cu un break pe care l-au consolidat cu un joc solid la serviciu. În game-urile cinci și șase, cele două echipe au făcut schimb de break-uri, însă româncele și-au păstrat avantajul primului break câștigat și au închis setul la prima oportunitate.

În setul secund, Karin Knapp, al cărui joc la retur și la fileu dăduse semne de amorțeală în prima manşă, a început să se trezească. În game-ul cinci s-a jucat probabil cel mai frumos tenis din tot meciul. Două retururi câștigătoare consecutive în lung de linie, primul din partea Elenei, celălalt executat de Alexandra, le-a adus pe românce în poziția de a reveni de la 15-30 și de a beneficia de o minge de break. Knapp a salvat-o, însă, cu un as. Servind pentru punctul decisiv, italianca a șovăit, aruncându-și greșit mingea de trei ori la rând, spre nemulțumirea tribunelor. Cumva, însă, Knapp a reușit să se adune, conservându-și game-ul pentru 3-2. Italianca a continuat să pună zvâc în lovituri și în următoarele două game-uri.

La changeover, simţind probabil ascendentul pe care-l echipa turco-italiană şi-l construia, antrenorul Alexandrei Cadanțu le-a transmis fetelor mesajul „Brave. Strong. Hit. Push all the time”, reamintindu-le că, orice s-ar întâmpla în set, mai există şi un supertiebreak. Servind pentru patru egal, Alexandra a făcut o dublă greşeală la 15-30, oferind perechii Buyukakcay/Knapp două puncte de break. Îl salva pe primul, însă a doua dublă greşeală oferea game-ul adversarelor, care apoi au închis fără probleme setul cu 6-3.

Cu atât mai preţios sfatul dat anterior de antrenorul Alexandrei, cu atât mai spectaculoasă revenirea fetelor în supertiebreak. Nicăieri nu s-a văzut mai bine decât atunci când era condusă cu 4-2 că această echipă, intrată pe tabloul de la BRD Bucharest Open graţie unui wildcard, are toate şansele să devină, dacă cele două vor decide să continue împreună, una cu un mare potenţial. Elena şi Alexandra au jucat, fiecare, foarte bine, acel tenis de bază care îţi permite să ajungi la nivelul de la care poţi începe să joci câştigător. S-au susţinut una pe alta mental, iar agresivitatea şi forţa pe care o imprimă jocului Elena Bogdan au adus nu numai puncte câştigătoare, ci au şi creat de multe ori contextul pentru ca Alexandra Cadanţu să treacă peste emoţii şi să realizeze un joc de fineţe şi de acurateţe de lângă fileu.

Foto: BRD Bucharest Open

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.