Simona Halep a pierdut la Wuhan de la un avantaj de 1-0 la seturi. Dar. Garbine Muguruza nu este străină de reveniri spectaculoase. I-a reuşit o chestie similară la începutul anului, la Australian Open, în faţa Carolinei Wozniacki. Hispano-venezueleana nu este străină nici de ocaziile mari, la nivelul cărora se ridică. Doar a eliminat-o pe Serena Williams în luna mai la Roland Garros, administrându-i numărului unu mondial o înfrângere drastică. Garbine Muguruza a reuşit şi astăzi să întoarcă meciul, să sprinteze către victorie cu 2-6, 6-2, 6-3 şi să ne lase să rumegăm îngrijoraţi întrebarea: „Ce se întâmplă cu Simona Halep?”

Simona şi Garbine nu se mai întâlniseră niciodată până la Wuhan, iar în teorie punctele forte se împărţeau destul de echilibrat. De partea Simonei: deplasarea, capacitatea de a ţine mingea în joc în raliuri, agresivitatea, construcţia inteligentă a punctelor. De partea Garbinei: forţa loviturilor, un forehand care face ravagii atunci când este dezlănţuit, disponibilitatea de a face puncte la fileu ori de câte ori se poate. Cât priveşte punctele slabe, Simona venea în acest meci, exact cum spuneam în preview-ul turneului, cu un foarte mare semn de întrebare referitor la starea sa de spirit. La US Open, a părut tot timpul apăsată de o greutate şi era de văzut dacă acest minus continuă să o afecteze sau nu. Garbine avea acelaşi călcâi al lui Ahile precum majoritatea jucătoarelor înalte: o deplasare defectuoasă, care duce la o apărare defectuoasă. Un match-up interesant, în care contrastul de stiluri ar fi trebuit să ducă la un nivel bun de joc.

Ingredientele de mai sus, aruncate în mix, nu au dezamăgit. Nivelul de joc chiar a fost bun, cu schimburi de calitate, multe dintre ele terminate cu lovituri câştigătoare absolut spectaculoase. Însă, din păcate pentru noi, Simona a pierdut. Pentru că nu, Simona încă nu a scăpat de greutatea care pare să o apese, iar Muguruza, sfătuită din abundenţă de antrenorul pe care l-a chemat de trei ori, şi-a transformat punctul slab din teorie – apărarea – într-un atu.

Cei care au văzut-o pe Garbine jucând ştiu. Ea începe cu o tactică similară mai toate meciurile pe care le joacă: loveşte tare şi pe mijloc, bombardând winnere la cea mai mică ocazie. A fost o tactică suficient de bună ca la Roland Garros să o ia pe Serena pe sus ca un uragan şi să o trimită înapoi la antrenament. Însă, în primul set din meciul de azi, tactica Garbinei nu a dat roade. Simona nu s-a lăsat ţintuită pe mijlocul terenului, a controlat raliurile cu autoritate, a găsit liniile cu lovituri câştigătoare şi a executat passing shot-uri victorioase ori de câte ori Muguruza s-a năpustit, pripită, la fileu.

După ce Simona a făcut un break chiar pe primul game jucat cu serviciul de Garbine şi apoi l-a consolidat pentru a se distanţa la 3-0 în setul unu, apele au părut să se împartă destul de clar. Simona avea în rachetă raliurile, în timp ce din racheta Garbinei plouau erorile neforţate. Şi continua să plouă cu ele şi la 5-2, când, pe propriul serviciu, spanioloaica – venezueleană a cedat setul cu un backhand rătăcit undeva departe în spatele terenului. Setul se termina cu 12 greşeli neforţate de partea Garbinei şi 9 de partea Simonei. Şi cu sentimentul că totul s-ar putea sfârşi cu bine, dacă Muguruza va continua să greşească.

Din păcate, după pauza dintre seturi, în care antrenorul Garbinei i-a turuit acesteia sfaturi non-stop, punând accent pe faptul că trebuie să îşi pregătească cu mai multă grijă venirile la fileu, aceasta n-a mai greşit. Break-ul pe care Muguruza l-a obţinut în primul game a dat tonul pentru întregul set. Pentru prima dată în meci, ea a lovit un forehand curat, maiestuos, care a dus-o la 30-15. O dublă greşeală a Simonei, a treia în meci, îi oferea Garbinei două puncte de break, iar aceasta nu s-a sfiit şi l-a convertit pe primul.

Cu loviturile în sfârşit calibrate, Muguruza a purces să intre şi în teritoriul pe care Simona îl apărase cu sfinţenie în setul unu: raliurile. Pe cât de repede se ofilea Garbine în schimburile lungi de mingi din setul precedent, pe atât de mult şi de bine a început să reziste în setul doi în raliuri. Aşa îşi procura încă un punct de break în următorul game pe serviciul Simonei, punct de break pe care, de altfel, Muguruza l-a şi convertit.

Condusă cu trei game-uri la zero, Simona a făcut unul dintre gesturile ei ritualice: şi-a dat jos wristband-ul. Este unul dintre gesturile care acompaniază, de obicei, eforturile ei de a se reseta în situaţii dificile. În game-ul următor a împins-o pe Muguruza la două egalităţi. Însă aceasta a rezistat, instalându-se la conducerea setului doi cu 4-0. Gestul ritualic al Simonei a părut, însă, să dea roade, în game-urile următoare: a reuşit un game uşor pe propriul serviciu, pentru ca mai apoi să facă un rebreak cu un joc agresiv, punctat de urcări bine gândite, îndrăzneţe, la fileu. La 2-4, începeau să ne gâdile nişte fluturaşi de speranţe. Game-ul care a urmat le-a spulberat, însă, pe toate. Simona îl ceda. Din nou cu dublă greşeală. Ceda un pic mai încolo, cu 2-6, şi setul doi, unul în care i-a intrat doar 33% din primul serviciu.

Din nefericire, Simona nu s-a putut reseta nici în setul trei. A fost condusă cu 2-1, a egalat la 2-2, a reuşit să reziste până la 3-3. În acel moment, însă, incursiunile Muguruzei în teritoriile controlate în mod obişnuit de Simona s-au înteţit. Ca să obţină break-ul crucial, din game-ul şapte, Garbine a alergat, s-a apărat, a ripostat când părea la pământ şi, nu în ultimul rând, a scos din arsenal toate loviturile pe care le-a dobândit practicând, cu atâta succes, jocul de dublu: voleuri şi overhead-uri executate cu mână sigură şi minte rece. Ronţăită în raliuri de forţa şi precizia Garbinei, Simona a ajuns să servească pentru a rămâne în meci la 3-5. La 40-30, o dublă greşeală a adus-o pe Muguruza într-o poziţie favorabilă pentru ca aceasta să-şi procure apoi primul punct de meci. Simona l-a salvat cu ajutorul unui serviciu bun. Nu a mai reuşit, însă, să-l salveze şi pe al doilea, pe care l-a cedat cu un backhand în lung de linie ratat.

Nu este întâmplător că acel backhand a pus capăt meciului de astăzi. Reverul în lung de linie este una dintre loviturile emblematice ale Simonei care, şi de data asta, au trădat-o. Ca şi în celelalte înfrângeri recente, a trădat-o şi serviciul. Din nou, la punctele critice au venit duble greşeli. A mai trădat-o şi alt punct forte pe care se susţine jocul ei: apărarea, insuficientă pentru a face faţă atacurilor concertate, puternice, cerebrale ale Muguruzei. Şi nu în ultimul rând, ca şi în celelalte meciuri pierdute în ultimul timp, Simona nu a putut introduce suficientă varietate în lovituri.

Sunt aceleaşi concluzii pe care le-am formulat şi după meciul de la Cincinnati cedat la Sharapova şi după înfrângerea de la US Open la Lucic-Baroni. Ele nu se schimbă pentru că sunt probleme simptomatice care vin, mai nou, să întunece jocul odată luminos al Simonei. Înfrângerile ei din ultima parte a verii şi din toamnă sunt deja-vu-uri. Iar cel mai rău deja-vu din toate este că Simona – zvârlugă exuberantă plutind pe teren în primăvară – nu mai pare să se bucure de joc. Am văzut-o, din nou şi din nou, în ultimul timp, purtând, în meciuri, o povară nevăzută care o apasă şi o face să arate, pe măsură ce lucrurile nu evoluează bine, extrem de tristă şi de nefericită.

Sunt toate astea motive de îngrijorare? Da şi nu. Depinde, ca întotdeauna, prin ce prismă privim, de reperele pe care ni le luăm. Dacă ne uităm la rezultatele ei de anul trecut şi din prima parte a acestui an, da, ar trebui să ne îngrijorăm. După Bucureşti, jocul Simonei s-a tăiat, nu e nici o îndoială. Dacă ne uităm la poziţia pe care ea o ocupă în ierarhia WTA, ar trebui să ne îngrijorăm şi mai abitir. Pe Simona nu o mai desparte decât un loc de vârful absolut, şi totuşi ea nu joacă deloc precum un număr doi mondial. În plus, există posibilitatea ca ocupantele locurilor trei şi patru, Kvitova şi Sharapova, să o depăşească până la sfârşitul anului, în cazul în care Simona nu se poate aduna.

Pe de altă parte, însă, să o luăm şi altfel. Timing-ul momentului în care Simona a ajuns pe locul doi mondial a fost unul extrem de delicat. Imediat înainte de cel de al patrulea Grand Slam al anului. Îndată, a apărut presiunea ca ea să îşi legitimeze poziţia, să se dovedească „demnă” de acest loc, aşa cum spunea un prestigios jurnalist de tenis american. Cu toţii am trepădat nerăbdători ca noul număr doi mondial să treacă la fapte, iar cel mai bun mod de a trece la fapte ni s-a părut tuturor a fi scenariul în care Simona câştiga acel Slam. Nu s-a întâmplat, în mare parte pentru că Simona a fost pur şi simplu aruncată în groapa cu lei, nimeni nefiind dispus să-i acorde timpul de a se acomoda cu noul său statut. Dar prea puţini sunt dispuşi să vadă acum şi efortul care a precedat atingerea acestui statut.

Iar ăsta este un alt punct de vedere din care trebuie să cântărim lucrurile. Primăvara şi vara europeană, cu finalele de la Madrid şi Paris şi semifinala de la Londra au fost, probabil, epuizante. Simona le-a dus cu îndrăzneală, voinţă de fier, exuberanţă şi, nu în ultimul rând, cu graţie în comportament. Din acest punct de vedere, după o asemenea forţare şi după asemenea înălţimi bifate, un recul era cât se poate de logic şi orice alt rezultat mare din partea ei în acest sezon nu poate fi perceput decât ca un bonus enorm.

Deci, da, să ne îngrijorăm, dar să ne îngrijorăm rezonabil, fără să mai arătăm cu degetul vinovaţi. După toate indiciile, Simona are nevoie de un răgaz ca să se reîncarce. Ar fi frumos din partea noastră să i-l oferim.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.