Într-una din cărțile sale cele mai aclamate, Vladimir Nabokov declara că tenisul pe iarbă este pentru pastori. Las la latitudinea voastră să vă imaginați ce a vrut marele scriitor să spună.

Pe mine, vorbele sale m-au bântuit teribil în zilele care au precedat turneul de la Queen’s. Întotdeauna mi-a plăcut tenisul pe iarbă, încă din copilărie, când mă uitam la Wimbledon în alb-negru. Dar dacă, văzându-l live, nu o să îmi placă? Dacă? Ar trebui să adaug, în acest moment, că turneul care se desfășoară la clubul din West Kensington a fost primul la care mi-am dorit să ajung. A fost o dorință care nu mi s-a îndeplinit mulți ani la rând, din cauza sistemului balot prin care biletele erau vândute. Am mers, în fiecare an, la alte turnee, adunând pe parcurs un snop frumos de amintiri dintre cele mai variate și strălucitoare. Anul acesta, pentru prima dată în istoria turneului londonez, balotul n-a mai existat, biletele fiind puse în vânzare pe sistemul primul venit, primul servit.

Iată-mă, așadar, cu câteva zile înainte ca turneul să înceapă, cu biletele asigurate, întrebându-mă, în fața intrării de la Queen’s Club: dar dacă nu o să-mi placă? Deocamdată, structurile care vor găzdui turneul sunt încă în construcție. Terenul central, însă, este deja în picioare, și, în mijlocul caselor victoriene terasate, care arată în același timp cuminte și misterios, pare un dinozaur excavat, lustruit și expus pentru public. În rest, se lucrează de zor. Desigur, panourile cu indicații de orientare, reguli și alte lucruri practice sunt deja agățate, astfel încât pot să îmi fac o idee pe unde trebuie să intrăm noi, pe unde este intrarea pentru membrii clubului, pe unde vin jucătorii. Toate bune și frumoase. Dar dacă nu o să îmi placă tenisul pe iarbă văzut de aproape?

Queen'sPrimii jucători pe care i-am văzut jucând la Queen’s au fost Paul-Henri Mathieu și Brydan Klein, duminică, în a doua zi de calificări. Mathieu și Klein au ieșit la joacă pe Court 1, un teren cosy, amplasat în coasta de nord a Centralului. Meciul lor, ca și cele jucate pe celelalte terenuri, fusese decalat cu două ore din cauza ploii. Întârzierea nu împiedicase însă lumea să umple tribunele, astfel încât, în momentul în care oficialii au venit să testeze dacă terenul era adecvat pentru joc, făceam parte dintr-o mulțime cât se poate de eclectică, care aștepta cu o răbdare monumentală și o dispoziție excelentă să vadă tenis. Cred că la nici unul dintre turneele la care am fost, inclusiv la Roland Garros, nu am văzut o mai mare diversitate în rândurile audienței și o mai deplină dorință de a se bucura de tenis din partea tuturor celor aflați în tribune.

Erau, bineînțeles, britanici de toate soiurile, de la cei blonzi, cu ochi albaștri, atât de înalți și subțiri de te miră cum pot umbla fără se frângă în două, până la indience în sari-uri colorate în cele mai imposibile nuanțe. Erau americani cu mulți copii, zgomotoși și entuziaști, rostogolind la nesfârșit vocale în engleză. Erau familii de spanioli, pe care i-am suspectat că fac parte din comunitatea continentalilor bogați care trăiesc în apropiere, în South Kensington. Îmbrăcați ca în revistele de modă, aceștia se purtau ca la picnic. Cei mari sorbeau șampanie din pahare cu picior. Cei mici tropăiau de zor prin tribune, explorând fiecare colțișor care le era accesibil, reușind chiar să facă vreo două-trei incursiuni pe iarba de pe teren. Mai erau francezi, arătând casual, cu căști de motocicliști atârnate pe braț și cu ochelari de soare agățați nonșalant pe nas. Era și o gașcă mare de italieni, care dominau sonor mulțimea cu chiuituri de bucurie.

Această audiență, care a beneficiat de intrarea liberă asigurată în zilele de calificări, a asistat cu o răbdare fantastică la toate preliminariile meciului dintre Mathieu și Klein. Pregătirile – care au implicat testarea umidității terenului de cinci ori de către cinci oficiali diferiți – au durat cam 40 de minute. Nimeni nu a protestat, nimeni nu s-a arătat impacientat. Îmi închipui că oamenii adunați în acea duminică la Queen’s erau cât se poate de conștienți că este un privilegiu să fii acolo, parte din spectacol, și se purtau ca atare.

Meciul dintre Mathieu și Klein a arătat exact așa cum știam, în teorie, că ar trebui să arate un meci de tenis pe iarbă. Serviciul a contat enorm, Klein, care este un tip înalt și aparent foarte puternic, cedându-și game-urile în care a servit după ce a îngrămădit în ele mai multe duble greșeli. Mingea vine foarte jos și foarte lung, iarba amortizându-i săritura și făcând-o să alunece pe suprafața terenului, astfel încât stresul pus pe genunchi este considerabil. Timpul de reacție este teribil de scurt, iar execuțiile cer în egală măsură precizie milimetrică în lovituri, poziționare impecabilă și un excelent simț al terenului. Game-urile trec repede, orice greșeală este hiperbolizată de viteza cu care se joacă și, dacă este făcută într-un moment crucial, este fatală. Puterea de concentrare devine, de aceea, un factor mai important decât în cazul tenisului jucat pe zgură. Klein, susținut din tribune de un contingent mare de rude, și-a pierdut multe dintre puncte exact din acest motiv. Ignorând vorbele echipei sale, care îi striga invariabil același mesaj de încurajare („Focus! Focus, Brydan!”), Klein auzea, vedea și se declara deranjat de absolut tot ceea ce se petrecea în jurul terenului, de la fâțâiala spectatorilor până la un nene care bocănea la o balustradă de pe Central.

Dacă tenisul pe zgură este un roman, tenisul pe iarbă este un poem. Dacă primul implică să ai suficient suflu în tine și suficientă creativitate, cel de al doilea necesită explozivitate și tehnică impecabilă. Pe zgură, greșelile se pot compensa. Pe iarbă, țipă. Cu această judecată am plecat în prima zi de la Queen’s Club. Tenisul pe iarbă este un animal cu totul și cu totul diferit, dar am găsit natura lui incisivă, tehnicizată, stilul „take no prisoners” pe care-l impune jucătorilor foarte mult pe gustul meu. Cu această judecată în minte le-am privit și pe cele trei regalități ale tenisului adunate la turneul londonez: Nadal, Murray, Wawrinka.

Primul cap încoronat pe care l-am văzut a fost elvețianul. Stan, spărgătorul sistematic al blocadei puse de Cei Patru Mari asupra turneelor de Grand Slam, a fost primit de publicul de la Queen’s regește. Amintirea fabuloasei finale reușite de elvețian la Roland Garros a plutit deasupra capetelor audienței ca un nor roz tot timpul în care am așteptat intrarea în scenă a lui Stan și a adversarului său din turul unu, Nick Kyrgios. În momentul în care Wawrinka a pășit printre scaunele aliniate de-a lungul clădirii clubului, mulțimea s-a ridicat în picioare și a izbucnit în urale și aplauze. Asta spune ceva, atât despre realizarea lui Stan, dar cred că mai ales despre nevoia oamenilor de a vedea acolo sus, în top, o schimbare.

WawrinkaDespre meciul în sine jucat de Wawrinka în primul tur contra lui Kyrgios nu se pot spune multe. Deși reverul elvețianului a fost în majoritatea timpului absent, Stan i-a dat lui Nick o lecție de eficiență și de minimizare a efortului, dictând jocul 99.99% din timp. Cu serviciul, desigur, și cu winnere de forehand, executate cu un timing impecabil. De cealaltă parte, Kyrgios, care și-a făcut numele strălucind anul trecut pe iarbă, nu a jucat mai nimic și m-a făcut să adaug la lista mea de atribute ale tenisului pe iarbă încă una. Această suprafață este o oglindă crudă, de care n-ai cum să te ascunzi: într-o zi mai puțin fastă, iarba poate să facă un jucător mediocru din oricine.

Al doilea cap regal pe care l-am văzut a fost Rafa Nadal, venit la Londra după succesul de pe iarba nemțească. Rafa a pierdut la Dolgopolov, un upset care nu a fost chiar atât de neașteptat, luând în considerare oboseala, mai ales cea mentală, acumulată de Nadal după Roland Garros și Suttgart, dar și talentul lui Alex. Meciul, privit din tribune de fostul rege al Spaniei, Juan Carlos, și de Jose Mourinho, a avut, mulțumită contrastului între stilurile de joc, o frumusețe aproape ireală, care cred că a fost mai greu de perceput la televizor.

NadalÎn primul și-n primul rând, partida a fost decupată de context, de tot ceea ce s-a petrecut în acea zi la Queen’s, prin felul în care a fost primit și susținut Rafa. Nimic, nici măcar sentimentul pe care l-am avut întotdeauna că Nadal este mai iubit în Marea Britanie decât oriunde altundeva, nu m-a pregătit pentru nivelul de răsfăț pe care publicul i l-a acordat. O asemenea revărsare constantă de grijă și de afecțiune față de spaniol nu am simțit nici măcar la turneele jucate în patria sa, la Madrid sau la Barcelona. Din momentul în care Nadal a pășit pe teren, cu o întârziere de câteva zeci de secunde, că, de, nu se putea dezminți, publicul londonez s-a topit efectiv. I-au aplaudat frenetic fiecare execuție, indiferent de gradul de dificultate sau reușită, l-au încurajat non-stop, la bine și la greu, au oftat la fiecare greșeală făcută de spaniol de parcă acesta juca pentru viața lor. În momentul în care Rafa și-a asigurat tiebreak-ul pentru a egala situația la seturi, Centralul a sărit efectiv în aer într-o explozie de bucurie epică.

Nu am citit ceea ce s-a scris despre meciul lui Rafa. Din tribune, percepția mea a fost că înfrângerea a fost una pozitivă. Jocul lui s-a transformat pe măsură ce partida a progresat, iar transformarea asta, pe care cei care îl declară pe Rafa plictisitor sau comun nu o percep, a făcut deliciul tribunelor. Din jocul șovăitor și inexpresiv cu care a început meciul, spaniolul a reușit să scoată, spre sfârșitul setului doi și la începutul setului trei, un tenis spectaculos, inspirat, în care puterea generată din brațe și din tors i-a câștigat puncte neverosimile. Singurul lucru care nu a mers la Rafa a fost deplasarea și, uitându-mă la felul cum el reușește să se adapteze în timpul relativ scurt al unei partide la exigențele unui teren de iarbă, cred că aici a făcut diferența în cei doi ani în care a reușit să câștige Wimbledonul.

MurrayUltimul, dar nu cel din urmă, rege pe care l-am văzut a fost Andy Murray. Răsfățat al publicului, dar nu la nivelul paroxistic de răsfăț atins de Rafa, Andy mi s-a părut de departe a avea jocul cel mai complet în acest moment. Murray, pe care l-am simpatizat întotdeauna pentru varietatea extraordinară a execuțiilor, pentru faptul că este un jucător care gândește și pentru fragilitatea pe care o ascund bombănelile sale și pașii greșiți de PR, a câștigat până la urmă trofeul de la Queen’s. Pe cea mai bună dreptate. Jocul lui mi-a dat în mod constant impresia de soliditate și de orientare către un scop. Un scop pe care, de exemplu, jocul lui Nadal dă senzația că încă nu-l regăsește. Andy intră pe teren, cu zâmbetul acela al lui reținut, salută lumea în felul lui acela timid, trece la încălzire arătând șleampăt, așa cum arată el de obicei. Dar când începe se joace, totul se schimbă. Pe iarba această crudă, care scoate în evidență orice asperitate din joc, nimic în execuțiile lui Andy nu arată șleampăt. Tenisul lui este concomitent fluid și solid, iar scoțianul, cu slice-urile lui șerpești și deplasarea fenomenală, scoate tot ce poate din această suprafață.

Nu m-aș mira, de aceea, ca Murray să facă o figură frumoasă la Wimbledon. Poate chiar un repeat al lui 2013. Ar fi o revanșă frumoasă după exitul ignobil, petrecut sub ochii regalităților britanice, de acum un an. Wawrinka, pe de altă parte, în ciuda puterii care caracterizează jocul său și care dă bine pe iarbă, nu mi se pare încă pregătit pentru a ajunge departe în două Grand Slam-uri consecutive. În fine, Rafa. Jocul lui, care devine frumos pe iarbă dacă ai timp și chef să-l privești, dă încă impresia unei neașezări, unei imposibilități de a se închega cu adevărat. De aceea, Nadal mi se pare a fi cea mai mare necunoscută pentru Wimbledon.

Cât despre temerea mea, aceea că tenisul pe iarbă văzut din tribune m-ar putea dezamăgi, pot spune că m-am liniștit complet. Tenisul pe iarbă poate să pară uneori un joc pentru pastori, alteori însă este poezie în mișcare. Linia dintre plictisitor și spectaculos este, pe terenurile verzi, foarte fină. Iar partea cea mai frumoasă este că nimeni nu îți poate spune, până nu vezi cu ochii tăi, cam pe unde trece această linie.

Credit foto: lta.org.uk/Clive Brunskill/Getty Images, livingtennis.ro

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.