Finala de la US Open ne-a lăsat pe toţi un pic perplecşi. Şi încă nu ne-a trecut. Aha, deci asta se întâmplă când ies din ecuaţie Big 4. Vine din neant un tip pe care-l ştim cu toţii de ani buni de zile, joacă tenisul vieţii lui împotriva unui alt tip venit din neant, pe care, de asemenea, îl ştim de ani buni de zile. Cel de al doilea tip a jucat minunat până în finală, dar tocmai în ultimul act a rămas fără benzină în rezervor. Toată treaba se termină repede şi nu avem nici măcar o decizie controversată a arbitrilor de care să ne agăţăm pentru a ţine minte această finală.

Cam asta am auzit de la cei care au deplâns calitatea finalei. Alţii, printre care mă număr şi eu, au zis că uneori este binevenită şi o schimbare şi că, dacă tot ne-am dorit atât să se spargă odată pumnul de fier în care Big 4 ţinea turneele de Grand Slam (şi nu numai), atunci e cazul să ne bucurăm că am văzut altceva. Mulţi dintre cei care au sărit în sus de bucurie că Nadal nu vine la US Open şi că va fi repede uitat numele lui în iureşul turneului au venit a doua zi după finală să spună că ar fi bine să vină înapoi Nadal, că jocul are nevoie de el mai mult ca oricând. Ironic cum, în situaţii de criză, cerem să fim salvaţi chiar de către cei pe care eram dornici să-i uităm.

Da. Schimbarea nu este întotdeauna uşoară şi nici nu iese mereu aşa cum ne-am dorit. Oricât de mult am visa la vreo reincarnare a lui Federer sau a lui Nadal într-un adolescent care să ia tot Top Ten-ul la rând şi să-l bată, în drumul său glorios către un prim titlu de Grand Slam, şansele sunt ca aşa ceva să nu se întâmple în tenisul masculin prea curând. Tot cu Nishikori şi Cilic şi Dimitrov şi Raonic rămânem pe termen scurt.

De aceea, poate ar fi momentul să începem să ne obişnuim şi să ne amintim că, în ciuda meciurilor lor legendare, nu toate finalele de Grand Slam dintre sau cu cei patru mari au fost nişte meciuri epice, pline de ohhhh şi wow. Big 4 au fost minunaţi, de cele mai multe ori, dar au avut şi ei momentele lor de jos, momente în care unul dintre finalişti nu a fost la maxim şi momente în care bătăliile lor s-au terminat mai repede decât ai spune federernadaldjokovicmurray.

Să ne reamintim. Anul 2008 rămâne memorabil pentru faimoasa finală dintre Nadal şi Federer de la Wimbledon, considerată ulterior a fi cel mai bun meci al tuturor timpurilor. Sunt puţin în dezacord cu aceasta părere. Ca şi încărcătură emoţională plus semnificaţii – cei mai frumoşi rivali din tenis ever, cel mai frumos turneu de Grand Slam ever – meciul rămâne de neatins în eticheta pe care o poartă. Dar, în termeni de calitate pură a tenisului şi de lecţie de viaţă, finala de la Australian Open din 2009 – cu un Nadal mort înainte de meci şi înviat, miraculos, în meci – îi este net superioară. Dar să revenim la 2008.

Cu doar două săptămâni înaintea epicei finale de la Wimbledon, avusesem parte, la Roland Garros, de cea mai disproporţionată finală jucată până atunci între Nadal şi Federer. În retrospectivă, acest meci cred că se califică, de altfel, şi drept cea mai dură înfrângere pe care Roger a suferit-o vreodată într-o finală de turneu de Grand Slam. Rafa l-a învins atunci cu 6–1, 6–3, 6–0 într-un meci în care elveţianul, arătând, în tricoul lui albastru ultramarin cu guler alb, ca un şcolar pierdut, nu a jucat nimic. În acel meci, Nadal şi-a meritat pe deplin infama etichetă de căpcăun pe care francezii i-au inventat-o. Cu privirea aia de tigru însetat, cu lovituri de forehand imparabile şi sub tălpi cu mult iubita zgură de Roland Garros, trebuie să fi fost un coşmar pentru oricine a dat de el. Inclusiv în finală pentru Federer.

Însă, doar câteva luni mai încolo, la US Open, Federer avea să se găsească de cealaltă parte: cea a dominatorului imperial. Din acel an datează ultimul titlu al lui Roger la New York, ultimul dintr-un şir de cinci consecutive, iar elveţianul îl dobândea într-o finală aproape fără istoric cu Andy Murray. Acesta ajunsese, în fine, după ani de încercări frustrate, să dispute primul său titlu de Grand Slam din carieră, iar pe atunci sintagma Big 4 nici nu era inventată. Drumul lui Federer către finală fusese presărat cu două meciuri grele: unul în optimi, cu Igor Andreev, pe care elveţianul îl dovedise în cinci seturi, după ce îl pierduse pe primul. În semifinale, dăduse peste Novak Djokovic. Nici acela n-a fost un meci uşor, sârbul forţându-l să joace patru seturi. Andy venea după un parcurs şi mai greu, presărat cu victorii fabuloase: în turul doi, trecea de Llodra în patru seturi, în turul trei de Melzer în cinci. În sferturi, îl depăşise pe Del Potro tot în patru seturi strânse, două terminate la tiebreak, iar în semifinale îl învinsese pentru prima dată în carieră pe Nadal.

După atâtea performanţe memorabile care marcaseră drumul celor doi finalişti către ultimul act, finala dintre Roger şi Andy avea, deci, toate premisele de a deveni memorabilă. Nu a fost. Federer l-a învins pe Murray scurt, cu 6–2, 7–5, 6–2.

Anul 2010 începea la fel de glorios pentru Federer care, în finala de la Australian Open, ultima câştigată de elveţian acolo, îi administra aceleiaşi victime, Andy Murray, o înfrângere tot în trei seturi. Roger câştiga atunci cu 6–3, 6–4, 7–6 (13–11), iar criticile plouau din nou pe capul lui Andy, care ratase şi a doua ocazie de a câştiga un Grand Slam. Iată ce scria în urma finalei „The Telegraph”: „Aceasta a fost noaptea în care Murray a sperat să devină Primul De După Fred, primul tenisman britanic care să cucerească un Slam de la victoria lui Fred Perry din 1936 la US Open, în schimb Federer a devenit primul elveţian de după sine care a cucerit un titlu de Grand Slam de când a câştigat Wimbledonul în vara trecută”.

Spre lauda lui, Murray luptase mai mult de data asta, chiar condusese cu 5-2 în setul trei şi avusese cinci puncte de set în tiebreak. Federer fusese, însă, neîndurător, iar finala a rămas memorabilă mai mult pentru plânsul lui Murray de la festivitatea de premiere şi pentru celebra lui replică, ce făcea referire la plânsul de mai an al lui Federer: „Pot să plâng ca Roger. Păcat că nu pot să joc ca el.”

De altfel, 2010 avea să fie anul cu finalele cele mai dezechilibrate din istoria Big 4. După defilarea lui Federer din finala de la Melbourne, venea rândul lui Nadal să defileze prin finale de Grand Slam. Nu numai în nisipar la el, la Roland Garros, dar şi pe terenul de joacă al lui Federer, la Wimbledon. Rafa venea după ciudatul an 2009, cel care începuse pentru el divin la Melbourne, dar continuase cu singura înfrângere suferită de Nadal până la această dată la Roland Garros, administrată în optimi de Robin Söderling.

În 2010, Rafa, aşa cum face el de obicei când are ceva de dovedit, s-a întors pus pe treabă, iar soarta a făcut ca oponentul lui din finală la Roland Garros să fie chiar  Robin Söderling. Spre disperarea francezilor, a fost din nou o finală unilaterală. Rafa îl spulbera pe fostul lui cuceritor cu un cinic 6–4, 6–2, 6–4. La Wimbledon, britanicii s-au făcut şi ei cu o finală la fel de unilaterală. Nadal n-a stat la multe discuţii cu Tomas Berdych, pe care l-a învins cu 6–3, 7–5, 6–4 în probabil cea mai zdrobitoare victorie pe care Rafa a înregistrat-o într-o finală de Grand Slam, alta decât cele jucate la Roland Garros.

Anul 2011 debuta pentru Andy Murray tot aşa cum debutase şi anul 2010. Tot cu o înfrângere clară în finala de la Australian Open. De data asta, Novak Djokovic era cel care îl bătea fără echivoc, cu un contondent 6–4, 6–2, 6–3. Andy înregistra a treia înfrângere din trei încercări de a cuceri un titlu de Grand Slam. „The Guardian” ieşea cu titlul următor: „Andy Murray zdrobit de Novak Djokovic în finala de la Australian Open”. În subtitlu, autorul articolului observa că „scoţianul” ajunsese la contraperformanţa de a nu fi câştigat nici un set în trei finale de Mare Slam.

Mai trebuiau să treacă doi ani pentru ca Murray să îşi facă toţi criticii să tacă definitiv cu victoria de la Wimbledon. Dar să nu anticipăm. Mai înainte ca Andy să facă acest lucru, Nadal reuşea un fapt fără precedent în istorie: să câştige pentru a opta oară un titlu de Grand Slam. Se întâmpla, bineînţeles, la Roland Garros, într-o finală în care Rafa l-a învins pe David Ferrer scurt, într-un meci din nou fără istoric, terminat cu 6-3, 6-2, 6-3. Marele meci al turneului avusese loc în semifinală, când Rafa îl învinsese dramatic pe Nole. Mulţi au crezut, atunci, că efortul făcut împotriva lui Djokovic îşi va pune amprenta pe Rafa în finala cu Ferrer. Şi-a pus. Nadal a părut extraordinar de obosit, dar cu toate astea, Ferrer pur şi simplu nu a putut să îi dea o replică suficient de bună pentru a crea măcar câteva emoţii în inimile publicului. Aşa că finala din 2013 de la Roland Garros rămâne, da, istorică. Dar nu atât pentru tenisul jucat, cât pentru recordul extraordinar al lui Nadal.

Şi aşa ajungem la altă finală care, deşi la fel de istorică, nu a fost chiar sută la sută un meci de neuitat. Andy Murray, care rupsese, în fine, cu un an înainte, bariera primul titlu de Grand Slam, câştigând la US Open, juca tot în 2013 pentru istorie la Wimbledon cu Novak Djokovic. Rezultatul: Andy câştiga împotriva lui Nole cu 6–4, 7–5, 6–4, devenind primul jucător britanic care să triumfe la Wimbledon în ultimii 77 de ani.

Meciul face parte din acelea ale căror scoruri sunt înşelătoare. Deşi a avut doar trei seturi, a durat trei ore şi jumătate, iar schimburile de mingi au fost, de cele mai multe ori, brutale. Murray a irosit trei mingi de meci înainte de a închide partida. Dar rămâne un fapt că puternicul, neîndurătorul Nole nu i-a putut lua lui Andy nici măcar un set în acea finală, iar înfrângerea sârbului, venită după cea din semifinala de la Roland Garros la Nadal, a dat tonul corului de îngrijorări al cărui numitor comun este întrebarea ce se face auzită şi acum: „Dar ce se întâmplă cu Nole?”

Memoria, în tenis, este una de foarte scurtă durată şi extrem de selectivă. Big 4 sunt minunaţi, iar meciurile lor sunt, cele mai multe, legendare. Dar când va veni următoarea finală de Grand Slam în care ei nu vor fi, să ne aducem aminte că şi ei au avut doza lor de finale în care tenisul a fost mai puţin epic, mai puţin uluitor, mai puţin de neuitat. Şi să le dăm celor care au ajuns până în ultimul act măcar o şansă să ne placă.

Want to read this text in English? You can find it here.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.