1. Spectatorii de la Barcelona trăiesc tenisul ca pe un spectacol la care sunt fericiţi să ia parte

Mărturisesc că am plecat la turneu cu ideea că voi da peste un public care va fi extrem de părtinitor, publicul susţinător al lui Nadal, în principal, şi al jucătorilor locali, în general. Ei bine, m-am înşelat teribil. Publicul catalan este diferit de orice alt tip de public pe care l-am întâlnit la turneele europene, inclusiv de publicul de la Madrid. Este un public competent, hâtru şi corect. Este un public cu clasă, care îşi trăieşte dragostea pentru acest sport aşa cum ar trebui trăită orice dragoste, dacă vrei să nu te sufoci nici tu, nici obiectul dragostei tale: cu multă implicare, dar, în acelaşi timp, cu suficientă detaşare.

De exemplu. La fazele la care madrilenii se lasă de obicei târâţi de patimă în tirade vocale furioase, care se termină cu înjurături colorate, biciuite peste capetele celorlalţi spectatori, catalanii preferă să comenteze cu accente ludice şi cu mult umor. Asta nu înseamnă că nu sunt observatori atenţi ai jocului sau că sunt indiferenţi. Ci că sunt pur şi simplu, în mod natural, un public cool. Spre deosebire de francezii partizani, care înţeapă cerul cu ole-urile şi cu huiduielile lor sonore, publicul de la Barcelona este generos. Indiferent de faza din competiţie, de runda care se joacă, de naţionalitatea jucătorilor care sunt pe teren şi de cine se află de cealaltă parte a fileului în cazul în care pe teren se află Nadal, catalanii se bucură de tenis şi îi răsplătesc pe cei care joacă pe măsura reuşitelor lor. Când sunt în dezacord cu deciziile arbitrilor sau cu reacţiile jucătorilor, îşi exprimă nemulţumirea şuierând uşor, nestrident, cumva la modul „ne e ruşine de ruşinea ta”. Nu sunt nici ca italienii, a căror exuberanţă se aprinde şi se stinge ca un foc de paie, pierzându-se în volanele gesturilor lor precipitate.

finalists

Barcelonezii îşi exprimă susţinerea pentru favoriţii lor în mod constant şi coerent: bat ritmic din palme şi din picioare. Sunt fanii tenisului înainte de a fi fanii tenismanilor, iar după atâtea turnee la care nu m-am putut bucura de meciuri cum aş fi vrut din cauza isteriilor fanilor căzuţi în transe religioase după unul sau altul dintre starurile momentului, am ajuns să apreciez cu adevărat această calitate.

2. Turneul de la Barcelona nu este trăit ca şi cum ar fi „confiscat” de Nadal

Acum, că Rafa a pierdut în sferturi chiar şi la el acasă, chestia asta sună puţin mai altfel decât în momentul în care am gândit-o, în prima zi în care am ajuns la turneul catalan. Ceea ce vreau să spun, însă, are mai puţin legătură cu faptul că Nadal nu mai este în stare să câştige nici măcar turneul care este numit, mai în glumă, mai în serios „Campionatul Naţional al Spaniei”. Ci cu felul în care turneul utilizează şi publicul percepe capitalul de imagine pe care îl aduce, prin prezenţa sa, un jucător care a dobândit de mult timp statutul de legendă vie.

Să ne înţelegem. Rafa şi clanul său sunt în prim planul atenţiei, aşa cum este, de altfel, şi normal. Prima persoană pe care mi-au căzut ochii, în momentul în care m-am dat jos din taxi în faţă la Reial Club de Tennis Barcelona a fost celebrul unchi. În pantaloni scurţi, cu obişnuiţii ochelari negri de soare şi cu un aer de om de-al locului, acesta stătea la discuţii cu un tip. Lângă el, soţia lui blondă, care nu participa la conversaţie, scruta cu o privire directă, dar deloc fandosită, lumea care intra în club. În maşina oficială, pe care scria Rafael Nadal, copiii lui Toni se giumbuşluceau în fel şi chip, aşteptând ca adulţii să termine ceea ce aveau de vorbit. În interior, fiecare sponsor de seamă îşi revendica atenţia publicului folosind postere de diverse mărimi, toate reprezentându-l pe Rafa. În special unul, care îl înfăţişa în diverse ipostaze, începând cu primii ani ai carierei şi terminând cu imagini recente, suscita un anume tip de reacţie din partea trecătorilor. Ajunşi în faţa afişului gigant cu mulţi Rafa, aceştia invariabil zâmbeau. Aveau şi Opuşii dreptatea lor când cântau că Every minute of the future is a memory of the past. Şi da, copiii mari şi adulţii care au rămas copii fac şi la Barcelona ambuscade pentru a-i smulge lui Rafa o fotografie sau un autograf.

DSCN4509

Pe teren, însă, realitatea e puţin diferită. La nici un alt turneu nu am văzut aşa de puţine şepci, afişe handmade, tricouri şi alte însemne ale afecţiunii faţă de Nadal. La nici un alt turneu nu am auzit aşa puţine strigăte de Vamos ca aici. La nici un alt turneu nu m-am simţit mai ferită de isteria fanilor care îşi pierd uzul raţiunii la apariţia omului din Mallorca. Ţăcănitul aparatelor de fotografiat nu s-a amplificat însutit când Rafa a apărut pe teren, iar în meciurile în care eu l-am văzut jucând, el a fost susţinut de public ca orice alt jucător: aplaudat la execuţiile frumoase, sancţionat cu oftaturi la ratările nepermise, compătimit la ghinion, şuierat când s-a luat la contrazis cu arbitrii. Vecinii din scaunele alăturate şi-au exprimat de multe ori nemulţumirea faţă de nivelul jocului numărului unu mondial. O fi Nadal copilul răsfăţat al Barcelonei, dar cu siguranţă Barcelona nu este oarbă atunci când copiii ei răsfăţaţi o iau razna.

3. Am trăit turneul de la Barcelona ca pe o experienţă extrem de relaxantă

După călătoria la Roland Garros de anul trecut, mi-am jurat că următorul turneu la care merg va fi unul mic. Experienţa de la Paris, pe cât de frumoasă şi de intensă, m-a epuizat. Transportul dificil către turneu. Accesul în incintă la fel. Spaţiul din interiorul complexului mult prea mic. Zonele de servicii insuficiente, drept pentru care cozile permanente la baruri, restaurante şi toalete. Furnicarul mulţimii care nu se potolea niciodată. Preţurile exorbitante la mâncare şi băutură. Politeţea rece sau chiar impoliteţea staff-ului. O limbă pe care o înţeleg extrem de bine, dar pe care, din cauza lipsei de exerciţiu, nu îmi este deloc la îndemână să o folosesc. Frig şi ploaie. Pe toate astea le-am trăit la Roland Garros şi nu pot să spun că fac parte din felul în care îmi place să trăiesc tenisul.

De aceea, eficienţa organizării de la Barcelona a venit ca o surpriză extrem de plăcută, cu atât mai mult cu cât turneul se desfăşoară într-un club, ceea ce înseamnă că, în fiecare an, tot ce înseamnă spaţiu destinat publicului se construieşte de la zero. Clubul se află pe circuitul autobuzului pentru turişti, care trece chiar prin faţa sa. Alternativ, există staţie de autobuz normal chiar la ieşirea din club, iar o staţie de metrou este situată pe bulevardul cel mai apropiat, la zece minute distanţă de mers lejer pe jos. De la plajă, poţi ajunge la turneu cu taxiul în cel mult douăzeci de minute.

DSCN4478

Deşi am ajuns la ore diferite în zile diferite, deşi exista o singură intrare, deşi fiecare spectator trecea prin filtrul de securitate, unde obligatoriu se controlau toate bagajele, deşi tot timpul a fost extrem de multă lume, nu am aşteptat niciodată mai mult de două minute la intrarea în incintă. Aşa cum nu am aşteptat niciodată mai mult de două minute pentru a comanda mâncare şi băutură. Nu m-a împins nimeni, nu am fost călcată pe picioare şi nici nu a trebuit să arăt biletul ori de câte ori am vrut să ies şi să intru pe terenul central. Am avut unde sta la umbră, atunci când era prea cald, şi am avut locuri cu soare, atunci când voiam soare. N-am auzit pe nimeni răstindu-se la nimeni. Nu am văzut staff cu feţele încruntate şi nu am avut motive de încruntare.

4. Cum se trăiesc upset-urile atunci când eşti acolo şi ştii că ai bilete la finală

Turneul de la Barcelona a început cu un upset mai mic (Dolgopolov, eliminat de Montanes în turul unu), a continuat cu unul mare (Ferrer, eliminat de Gabashvili în turul doi) şi a culminat cu unul enorm (Nadal, eliminat de Almagro în sferturi). Pe drum, s-au mai pierdut şi alţi jucători care sunt, dintr-un motiv sau altul, pe lista eternelor speranţe ale tenisului masculin (Cilic, Gulbis, Fognini, Paire).

Finala dintre Kei şi Santi a fost un meci corect, dar banal, în care cele mai frumoase momente au fost create de forehand-ul în lung de linie al lui Nishikori. Faţă de finala de acum doi ani, când Nadal îl bătea pe Ferrer într-un meci dramatic, terminat 76(71) 75, cea de anul acesta a fost o plimbărică liniştită de duminică într-un parc. Faţă de 2010, când Fernando Verdasco se bătea la cuţite cu Robin Söderling (scor 63 46 63), a fost un cântecel de leagăn suav cu care Kei l-a adormit definitiv pe Giraldo. Iar faţă de 2005, când Nadal lua primul său titlu aici, în finala contra lui Juan Carlos Ferrero, terminată cu 61 76(74) 63, sunând trâmbiţa unei schimbări de gardă în tenisul spaniol, a fost un meci a cărui semnificaţie a fost dată mai mult de marele absent decât de marele câştigător.

DSCN5265

Upset-ul este o lamă cu două tăişuri, iar ceea ce s-a întâmplat la Barcelona a dovedit-o cu vârf şi îndesat. Pe cât de mare euforia pe care o creează pe moment, perfect inteligibilă din punct de vedere psihologic (întotdeauna vom fi fascinaţi atunci când un underdog are câştig de cauză, pentru că are un efect revigorant în ceea ce priveşte încrederea în puterile personale), pe atât de mare dezamăgirea din fazele ulterioare, dacă cei care au creat upset-ul se dovedesc incapabili (şi, din păcate, de cele mai multe ori, aşa se întâmplă) să susţină acelaşi nivel de performanţă. Almagro, pe care l-am văzut în multe rânduri live şi care mă impresionează, de fiecare dată, cu forţa loviturilor sale, ar fi putut să facă o figură frumoasă, câştigând anul ăsta titlul de la Barcelona. Dar n-a făcut-o. Upset-ul este în tenis echivalentul a ceea ce englezii numesc, cu un cuvânt foarte inspirat, un crush, iar noi numim, cu risipă de cuvinte, a cădea cu tronc. Te seduce prin fascinaţie, dar rareori se întâmplă să se transforme în dragoste adevărată.

5. Rafa are o problemă. Cum pare să o trăiască spaniolul      

Rafa are o problemă. Pe bune. Care e numai el ştie. Dar, de obicei, când Rafa are o problemă, el găseşte o cale de rezolvare. Mai devreme sau mai târziu, dar mai întotdeauna la timp, înainte ca lucrurile să ia o întorsătură cu adevărat dramatică. Toată cariera lui, din primul moment şi până acum, este povestea unei lupte continue, titanice, înnebunitoare cu problemele. De aici şi fascinaţia multora dintre fani. Felul în care Rafa trăieşte tenisul, cu suişuri şi coborâşuri, mereu într-un roller coaster care îl duce în vârful lumii, numai pentru a-l prăvăli în hăul cel mai mare, este inspiraţional, dar cu siguranţă nu este pentru cei slabi de înger. De unde şi disperarea multora dintre susţinătorii săi fideli faţă de ceea ce se întâmplă acum. Doar cu sferturi la Monte Carlo şi la Barcelona, Nadal pare dintr-o dată un tip absolut normal într-un moment al anului când părea să devină, pur şi simplu, neom, în termeni de rezultate şi voinţă.

Din câte ştiu eu, Rafa s-a opus întotdeauna discursului care l-a transformat într-un superman modern, susţinând mereu cu înverşunare că este un tip normal. Maică-sa susţine şi ea acelaşi lucru. Tind să îi cred pe amândoi, mai degrabă decât pe criticii care au zis că e făţarnic. Şi tind să cred că explicaţia a ceea ce i se întâmplă acum este şi ea una cât se poate de normală, având legătură mai mult cu felul în care a pierdut finala de anul ăsta de la Australian Open decât cu vreo hibă fizică. Rafa a fost educat şi crescut într-un spirit pe cât de pragmatic, pe atât de riguros. Ataşamentul faţă de familie, politeţea şi binele (prin care el înţelege „ceea ce trebuie”) sunt elementele principale ale formării lui, ca om şi ca sportiv.

A fi bine, a se pregăti bine, a sosi la un turneu bine, a fi capabil să joace un meci bine sau „in the right conditions”, aşa cum se exprimă el, sunt cheile succesului pentru Rafa. Iar în cazul persoanelor de acest fel, cu principii foarte solide, pe care-şi construiesc succesul, elementele de susţinere sunt acelea care, odată atacate, fac să se prăbuşească tot edificiul, transformându-se în slăbiciuni sau breaking points. Cea mai mare prăbuşire anterioară a lui Nadal a fost în 2009, când divorţul părinţilor i-a atacat una dintre boltele pe care se susţine, anume familia. Accidentarea din 2012, cu cele opt luni pe tuşă, nu s-a soldat cu o prăbuşire pentru că a ştiut tot timpul că face ceea ce trebuie („the right things”) pentru a reveni. Iar credinţa în faptul că a făcut „the right things” l-a purtat prin tot fenomenalul an 2013.

Finala pierdută de la Australian Open s-a transformat într-un breaking point pentru că Rafa a făcut ceea ce trebuie pentru a juca acel meci în condiţii optime şi, cu toate astea, nu a fost în stare să joace bine. A echivalat cu o lovitură acolo unde el este extrem de vulnerabil: puterea de a face loc în schema mare a lucrurilor şi pentru absurd, incontrolabil, pentru acel detaliu minuscul care aruncă în aer efortul de a te prezenta într-un moment important bine, în „the right conditions”. De aceea, anul ăsta se întâmplă scenariul de şoc şi groază pe care mulţi îl profeţeau pentru anul trecut: exit-uri la jucători pe care îi domina categoric, gen Dolgopolov; călcări în picioare de la compatrioţi care în zece ani de zile nu s-au putut apropia de el, gen Almagro; eclipse totale în faţa compatriotului care i-a ţinut mereu trena, Ferrer.

DSCN4651

L-am văzut jucând pe Rafa live de ani buni de zile. Şi în anii buni, şi în anii mai puţini buni. La Barcelona, mi s-a părut că intensitatea lui obişnuită de pe teren, pe care i-am regăsit-o în fiecare an, este cumva domolită. Impresiile pe care le-am avut văzându-l la televizor, în turneele precedente, mi-au fost confirmate: este mai lent sau, cum spune el, nu are aceeaşi intensitate în picioare, iar din cauza asta forehand-ul lui alteori letal are de suferit; este de multe ori prins în poziţii greşite când loveşte mingea; loviturile lui nu mai „muşcă”; serviciul se prăbuşeşte când te aştepţi mai puţin. Este vulnerabil în ansamblu şi nu cred că aş putea izola acum o bucată a jocului său care să dea impresia că într-adevăr merge. Are, în general, un aer puţin absent. Arată ca un tigru căruia i s-a făcut puţin lehamite de condiţia lui de animal de pradă.

Mi se pare foarte greu de zis dacă Rafa se poate aduna pentru ce va urma. De obicei, reformatările lui iau ceva timp, iar acum tocmai timpul îi lipseşte. Madridul este aici.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.