S-ar fi putut încheia anul de tenis mai emoţionant decât cu Federer prăbuşit pe zgură, plângând de bucurie? Probabil că nu. Mulţumită celui de-al treilea punct adus de Roger, care l-a învins pe Richard Gasquet cu 6-4, 6-2, 6-2, Elveţia a câştigat pentru prima dată Cupa Davis. Salatiera a ajuns la elveţieni ca urmare a trei victorii în finală: una i-a aparţinut lui Wawrinka, alta lui Federer-Wawrinka, ultima lui Federer. Ar fi putut exista mai multă simetrie în această izbândă istorică? Probabil că nu.

În momentul în care scriu aceste rânduri, timeline-ul meu de pe Twitter se umple uşor, uşor, de postări are celor care sunt prezenţi la conferinţa de presă a Elveţiei. Postările se referă la faptul că atmosfera în echipa elveţienilor este una de maximă bună dispoziţie, iar pozele care le însoţesc îi arată pe Roger, Stan şi Severin spărgându-se de râs. S-ar fi putut termina sezonul de tenis 2014 pe o notă mai optimistă şi mai înaltă decât asta? Probabil că nu.

Roger Federer Davis Cup Win

Ar fi trebuit poate să aştept ca această conferinţă de presă să se încheie, astfel încât să scot din ea câteva citate relevante pentru acest articol, dar sincer nu mai am răbdare să spun ceea ce am de zis despre frumoasa victorie a elveţienilor. Şi-apoi, declaraţiile relevante au fost deja făcute şi au venit de la Federer. Ele converg către două idei principale. Prima – că Roger vede mai mult miez în însemnătatea victoriei pentru echipă, decât pentru sine personal. A doua – că apreciază, la justa sa valoare, contribuţia pe care a adus-o Stan.

„Asta [cupa] este pentru ei. Am câştigat suficient în cariera mea ca să nu am nevoie ca asta să-mi completeze… totul, să bifez o căsuţă”, a declarat pentru Eurosport, imediat după meci, un Federer emoţionat, cu urme de lacrimi încă proaspete pe obraji. „La sfârşit, am vrut [Cupa Davis] mai mult pentru colegi, pentru Severin şi Stan şi echipă şi toţi cei implicaţi. Asta este pentru băieţi”, a adăugat el. În cuvintele lui Roger sună o melodie familiară. La US Open, când a fost întrebat care ar fi importanţa câştigării unui nou Grand Slam, Federer a dat un răspuns în care a vrut, ca şi acum, să atragă atenţia cu tot dinadinsul că nu mai este în căutarea unor bife pentru căsuţele goale. Atunci, la New York, a zis că un titlu în plus de Grand Slam ar avea mai multă însemnătate pentru el din punctul de vedere al trăirii de moment, decât al unei cifre care să îngroaşe un număr şi-aşa impresionat de recorduri. Acum, la Lille, a specificat că această Cupă Davis înseamnă mult mai mult decât un gol completat în propriul CV.

Asta da lecţie de generozitate şi de punere în perspectivă dată tuturor celor care nu puteau dormi noaptea din cauza lipsurilor pe care Federer le avea în minunata sa salbă de reuşite. Numărul unu elveţian se pare că are în prezent alte criterii în funcţie de care îşi defineşte propria sa completitudine. De fapt, asta a fost şi marea frumuseţe legată de Federer în acest an competiţional. Orice a făcut, oriunde a mers şi oricare au fost rezultatele, Roger şi-a menţinut, neştirbită, o stare de a fi în care cifrele şi palmaresul au trecut de fiecare dată în plan secund faţă de plăcerea de a juca şi de a fi implicat în lucrurile bine făcute. A nu se confunda toate astea, însă, cu dispariţia sau scăderea setei de victorie care-i mână de la spate pe campionii de talia sa.

Dublul bounceback pe care l-a avut – o dată după accidentarea care i-a cauzat retragerea din finala de la Londra, a doua oară după înfrângerea drastică suferită la Monfils – este unul pe care numai o sete profundă, care arde până în rărunchi, îl poate face posibil. Întrebat, după meci, cum a fost posibilă o asemenea revenire la formă a lui Federer, Severin Lüthi, emoţionat tot, tremurând ca o piftie, a declarat că nu ştie. Nu ştie cum omul pe care îl însoţeşte de atâţia ani prin lume poate să facă aşa ceva. Mie, una, mi se pare de departe cel mai frumos compliment pe care l-a primit după finala Cupei Davis Federer.

Switzerland Davis CupSă revenim, însă, la setea lui competiţională. Numărul unu elveţian a jucat împotriva lui Gasquet un meci cinic şi clinic. Ca în zilele lui de hăt ani, când nimeni nu-i stătea în cale. Ca în zilele de pe sfârşitul acestui an, înainte ca spatele să redevină o problemă. Nu, Gasquet, al cărui joc are aceeaşi calitate ca şi picturile lui Arcimboldo – este extrem de decorativ, dar din păcate în cele mai multe cazuri lipsit de substanţă – nu avea cum să fie un adversar dificil pentru Federer. Asta e clar. Dar Richard – pus să intre pe teren în locul lui Tsonga, a cărui accidentare este acum confirmată – s-a luptat, spre meritul lui, cu tot ce a putut. Richie şi backhandul lui baroc au dat tot: au salvat mingi de break după mingi de break, au încercat să stea neclintiţi în faţa blocajului de forehanduri trimise de Federer şi chiar să-l paseze elegant, când a fost cazul. Nu a mers. Chiar şi în cele câteva game-uri în care a ajuns să cadă la 15-30, Federer a revenit de fiecare dată, trântindu-i francezului în nas uşa oricărei posibilităţi de răzmeriţă. În tot meciul, Richard a avut zero puncte de break. Roger l-a dominat cu serviciul, dar l-a dominat şi cu returul, iar la fileu a câştigat 18 din cele 23 de puncte pe care le-a jucat.

Cu Gasquet, Federer a jucat acel joc complet pe care l-a îmbunătăţit tot anul şi pe care l-a perfecţionat pe sfârşit de sezon. Doar că, în ciuda acestui joc regăsit, Federer a avut parte mai mult de dezamăgiri decât de împliniri în acest an: fie că jocul nu l-a ţinut până la sfârşit, cum s-a întâmplat în finala de la Wimbledon; fie că jocul lui a pierit când era mai multă nevoie de el, cum a fost cazul în semifinala de la US Open; fie că jocul era acolo, spumos, gata să strălucească, dar spatele i-a cedat, precum la Londra. Însă în meciul cu Gasquet Federer a reuşit în fine să culeagă roadele tuturor lucrurilor bune pe care le-a făcut în acest an: jocul i-a mers ca uns şi le-a aşezat în braţe elveţienilor mult râvnita Salatieră.

A doua idee principală care s-a desprins din declaraţiile lui Federer a fost, aşa cum spuneam, recunoaşterea contribuţiei majore pe care a adus-o Stan Wawrinka la obţinerea cupei. Federer a avut instinctul să sublinieze cele două tipuri de contribuţie pe care Wawrinka a avut-o: contribuţia istorică – toate acele tie-uri jucate când Federer nici nu voia audă de Cupa Davis – şi cea actuală, din week-end-ul petrecut la Lille. „Stan a jucat Cupa Davis toţi aceşti ani şi mă bucur că am putut să-l ajut”, a spus Roger. „Nu pot să-i mulţumesc suficient lui Stan pentru efortul depus, pentru tot ceea ce a făcut în acest week-end”, a adăugat.

Federer Wawrinka Davis Cup 1Este foarte interesant cum, nici măcar în euforia victoriei, Federer, lider înnăscut, nu a lăsat să-i scape nici una dintre cele două nuanţe. „Este cea mai bună săptămână ca echipă pe care am avut-o vreodată. Ne cunoaştem unii pe alţii atât de bine”, a mai zis el. Nici că ne îndoiam. Mai ales după display-ul de chimie şi de eficacitate de la dublu. Dacă ar fi trebuit să dea o probă de sărituri de la trambulină în loc de proba unui meci de dublu, Federer şi Wawrinka ar fi executat, cu siguranţă, sincronul perfect. Asta după ce se certaseră la Londra. Despre triumful raţiunii asupra simţirii prin care Wawrinka şi Federer au reuşit să câştige punctul crucial al acestei finale – cel din meciul de dublu – am scris deja şi nu are rost să mă repet. Rămân la părerea că tenisul absolut fermecător pe care l-au jucat cei doi a fost posibil doar pentru că şi-au rezolvat la timp disensiunile, pentru că fiecare dintre ei a ajuns să ştie foarte bine cine este şi ce vrea, pentru că au sesizat unicitatea ocaziei şi pentru că au lăsat orice orgolii deoparte. Meritul, mă gândesc, revine în egală măsură amândurora.

Care este însă meritul specific al lui Wawrinka în acest fairytale elveţian? Am auzit mai multe păreri, care au variat în funcţie de gradele de afecţiune ale emitenţilor pentru Stan: de la aceea că el a dus greul finalei cu Franţa până la aceea că este autorul moral al acestui succes. Posibil. Însă, pentru mine, meritul cel mai mare al lui Stan este felul în care el şi-a asumat, consistent şi constant, rolul de spărgător de gheaţă. Din primul moment.

El a ajuns primul la Lille. El a făcut să se spargă zvonurile referitor la ruptura dintre el şi Federer în momentul în care i-a pus „bunny ears” ilustrului său coleg în celebra poză de împăcare. Cel mai important – el a câştigat primul meci al finalei. Foarte mult s-a vorbit despre semnificaţia covârşitoarea a punctului câştigat de Elveţia la dublu. Dar, dacă nu era victoria lui Wawrinka la Tsonga, elveţienii ar fi intrat în ziua a doua cu o presiune cât tot stadionul de la Lille pe ei. Împotriva lui Jo, Stan a jucat implacabil, crud, adunat, sălbatic şi în forţă. Punctul adus de el a fost la fel de important ca şi cel obţinut în meciul de dublu. Le-o fi dăruit generosul, fragil-artisticul Federer Cupa Davis coechipierilor, dar luptătorul, adunat-forţosul Wawrinka i-a oferit lui Federer oportunitatea să facă asta.

Este un tiv argintiu de proporţii ivit la marginea norilor pe care i-a strâns Stan din aprilie încoace deasupra capului. Pentru prima dată de la începutul anului, el a dat impresia că face lucrurile care trebuie făcute, conform cu realizările sale şi cu locul lui în ierarhia mondială. Ca şi în cazul lui Federer, şi în cel al lui Wawrinka, triumful în Cupa Davis a fost sută la sută victoria lucrului bine făcut.

Foto: Davis Cup, Tennis Connected

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.