Ştiţi faza aia din Maleficent, când Angelina Jolie se face foc şi pară după ce Stefan, prietenul devenit inamic, îi taie aripile? Aflată în agonie, fiindu-i imposibil să creadă ceea ce tocmai i s-a întâmplat, Jolie este atât de furioasă şi atât de hotărâtă să se răzbune încât pietrele care alcătuiesc gardul ce delimitează, de o parte şi de alta, drumul pe care calcă, sar în sus ca popcornul în urma ei.

Aşa a început Maria Sharapova setul trei din finala de la Beijing jucată împotriva Petrei Kvitova. Asta se întâmpla după ce Petra îi luase setul al doilea jucând un tenis sublim, genul de tenis pe care l-a arătat în finala de la Wimbledon şi în faţa căruia trebuie să te înclini. Pentru că este frumos, spectaculos, incredibil de neomenesc şi teribil de înălţător. Aşa ceva jucase Petra în setul doi, pe care i-l suflase Mariei cu 6-2, după ce rusoaica îşi impusese jocul în setul unu cu 6-4.

Cu aripile tăiate de tenisul tunet-şi-fulger jucat de Petra Kvitova, Sharapova, însă, în loc să se încline, s-a supărat. În supărarea ei, a început să îşi croiască, aruncând cu pietre în urmă, drumul către victorie. Desigur, Sharapova nu aruncă cu pietre în spatele ei, că doar vorbim de tenis, iar tenisul înseamnă mingi, rachete, sportul acela elegant. Rusoaica aruncă, în schimb, cu tot ce are la îndemână în termeni de tenis, fără să îi pese că ce are ea la îndemână nu este în mod necesar şi plăcut pentru ochiul spectatorului. Forehanduri agăţate la limită şi încârligate, ca nişte cocoaşe ale unor babe, peste fileu. Backhanduri returnate în terenul advers cu atâta chin că, la reluări, vezi cum faţa ei aproape că explodează de atâta efort. Swing volleys, care n-au nimic din fineţea voleului clasic şi care nu comunică decât sforţare brută, brutală, abrutizantă. Alergatul stânga – dreapta, încercând să apere şi să apere, care nu are nimic din magia jocului defensiv natural, pentru că Maria nu este o apărătoare înnăscută, ci din contra. Timpul, timpul exasperant de lung pe care şi-l ia între primul şi al doilea serviciu, care te face să-ţi smulgi părul din cap de nervi, pentru că, well, nimănui nu-i place să aştepte, mai ales când acolo se joacă o finală pe care o trăieşti cu sufletul la gură.

Sharapova cover

Astea sunt pietrele pe care furia Mariei Sharapova le ridică la cer şi cu care loveşte în gustul esteticienilor acestui sport. Astea sunt momentele care îi fac pe observatori să exclame că tenisul ei a devenit un „sideshow”, un spectacol secundar, în timp ce noi ne uităm, de fapt, la spectacolul pe care îl oferă mintea ei, care preia rolul principal. Ăsta este felul în care a câştigat Maria Sharapova în finalele dramatice din acest an şi aşa a câştigat şi în finala de la Beijing cu Kvitova. Fără să se clintească atunci când şi-a pierdut primul break din decisiv şi canalizându-şi furia în aşa fel încât să dezlănţuie o urgie de lovituri, cum spuneam, nu neapărat plăcute, dar care au lăsat-o pe mighty Petra cu ochii umezi şi cu o finală pierdută.

Nu am mai văzut pe nimeni în circuitul feminin care să scoată atât de multe beneficii din atâta adversitate şi din atâta furie. Singura persoană în stare să replice aşa ceva pe un teren de tenis, cu atâta constanţă şi cu la fel de satisfăcătoare rezultate, este Rafael Nadal. Şi nu, Serena Williams nu are ce căuta în această discuţie. Pentru că Serena, care, precum Sharapova, deţine şi ea o felie consistentă de reveniri spectaculoase şi de victorii obţinute dramatic, are, spre deosebire de rusoaică, şi tenisul care să o ajute să facă aşa ceva. Sharapova, în schimb, nu are decât un repertoriu limitat, bine cunoscut, de lovituri pe care să se bazeze. În schimb, are o minte care funcţionează ca o superputere: dictează încotro o va apuca soarta meciului, obliterând orice informaţie şi fapt care nu-i convine, punându-i posesoarei ei pe chip nişte benefici, minunaţi ochelari de cal.

Îţi trebuie o mare doză de toleranţă şi o mare dispoziţie de a accepta că există mii de feluri diferite de a juca tenis pentru a aprecia acest fel de a câştiga turnee. Turnee importante, disputate cu premii mari pe masă şi cu mize enorme, cum ar fi revenirea pe locul doi mondial, pe care Sharapova a obţinut-o cu victoria de la Beijing, detronând-o de pe acest loc pe Simona Halep.

Reuşita Sharapovei este şi mai semnificativă dacă o punem în context. A obţinut-o după nouăsprezece luni în care nu a avut nici un succes pe hard sau iarbă şi după ce toată lumea – inclusiv eu – o consideram devenită, pentru totdeauna şi pe bune un fel de vampiriţă a zgurii. A obţinut acest lucru după ce anul trecut, pe vremea asta, era la mii de kilometri depărtare de Asia, căutând în Europa o soluţie pentru ultima accidentare la umăr, care o scosese din joc încă dinainte de US Open. Toate astea te fac să te gândeşti. Şi să începi să vrei să dezvolţi acea doză de toleranţă de care vorbeam mai sus.

Sharapova 3

Îmi amintesc de o călătorie destul de lungă şi de dificilă pe care am făcut-o, cu un an în urmă, în compania unor colegi cât se poate de diverşi, români şi străini, de vârste diferite şi de profesii diferite. Într-unul din acele momente când simţi că toate subiectele posibile de discuţie s-au epuizat şi că oamenii au nevoie de ceva care să-i ţină treji, am lansat o discuţie despre tenis, la modul general şi fără nici un subiect clar. Îmi aduc aminte cum, deşi iniţial pornită greu, apoi discuţia s-a aprins. Se vorbea despre Federer, despre Nadal, emiţându-se păreri, discutându-se meciuri şi lucruri. După mult timp, multe păreri şi multe râsete, pe când discuţia ameninţa să se stingă iar, îmi amintesc că am zis ceva despre tenisul feminin. Nu am avut iniţial nici un ecou, nimeni nu găsea nimic de zis. Apoi, dintr-o dată, cineva a rostit: Sharapova. Imediat s-au auzit cuvinte de recunoaştere, încuviinţare, apreciere. S-a discutat inevitabil despre frumuseţe, ca apoi discuţia să devieze către bani, faimă, glorie, afaceri. S-a discutat prea puţin despre tenis, pentru că, în afară de subsemnata, nimeni nu urmărea fenomenul cu un interes imediat. Dar pentru colegii mei cu care mă aflam în acel moment, oameni out of the tennis bubble, tenisul feminin, la nivel global, era sinonim cu frumuseţea şi puterea Mariei Sharapova. Ironic, prins în focul argumentelor cu Gala Leon, prima femeie căpitan al echipei de Cupa Davis a Spaniei, chiar Toni Nadal, care numai outsider nu e, a recunoscut că, din circuitul feminin, el le cunoaşte pe „Sharapova şi pe câteva altele”. Toate astea te fac să te gândeşti.

Oricâte heartbreak-uri ne-ar fi produs anul acesta – mai multe decât orice alte jucătoare – în înfruntările cu Simona Halep, nu poţi să nu recunoşti că Sharapova este o superputere. Domină lumea tenisului feminin financiar, strategic, iar atunci când nu reuşeşte să domine, face ceea ce face orice superputere – seduce lumea prin orice alte mijloace le are la îndemână. Şi, ca orice superputere, creează tensiuni şi enervează. Nu cunosc nici o altă jucătoare care să polarizeze în asemenea hal părerile aşa cum o face ea. Lumea o iubeşte sau o urăşte. Iar motivele pe care le invocă tabăra de fani şi tabăra de hateri sunt la fel de complexe: ba e vorba de stilul ei de joc, ba de degeţelul pe care ea îl are în fiecare plăcintă de marketing, care o cocoaţă în top-ul Forbes al celor mai bine plătite sportive din lume de zece ani la rând, ba de aroganţa de a dezvolta afaceri proprii, ba de flirturile ei cu moda.

Până şi cei mai fini analişti ai jocului de tenis nu se pot abţine să nu aducă în discuţie, atunci când scriu sau vorbesc de Maria Sharapova, apariţiile ei nenumărate de pe covoarele roşii şi „dulciurile pe care le vâră pe gât copiilor” sub forma bomboanelor Sugarpova. Însă tot ei sunt primii care proclamă geniul Sharapovei. Totul, şi urlete, şi implicarea în marketing-uri şi business-uri i se iartă pentru că, bomboane şi coperte glossy deoparte, Sharapova munceşte al naibii de mult pentru a continua să fie prezentă în acest sport. Etica muncii pe care rusoaica o are este invocată mereu şi mereu, ca un colac care să ne salveze de teroarea tenisului unidimensional, al ţipetelor şi al succesului economic şi financiar – care ne face de râs pe noi, muritorii de rând – al Mariei Sharapova. Toate astea te fac să te gândeşti.

Ca spectatoare de tenis, ştiu ce înseamnă să vezi meciuri cu Sharapova şi cunosc foarte bine frustrarea pe care ea mi-o creează, sentimentul de „nu mai suport s-o aud ţipând şi s-o văd arătând de parcă cineva o torturează”. Mai ştiu şi nervii pe care mi-i produce cu tărăgănelile şi tragerile ei de timp. Şi plictiseala de a o vedea persistând mereu şi mereu în aceleaşi tipare de joc şi de comportament pe teren. În aceeaşi măsură, însă, intensitatea pe care ea o aduce pe teren mă încântă de fiecare dată, pentru că transmite constant acelaşi lucru: acestei femei îi pasă suficient de mult de ceea ce face pentru a nu se menaja deloc. Uriaşul ei succes financiar şi apetitul pentru afaceri mi se par, în egală măsură, extraordinare.

Da, toate astea mă fac să mă gândesc. Sharapova poate fi îngrozitor de enervantă, dar este o persoană extrem de tare şi incredibil de determinată. În plus, dincolo de această etică a muncii pe care ea o are şi pe care toată lumea o scoate în relief, povestea succesului Mariei mai vine şi cu un alt mesaj: ca şi eroina din Maleficent, care îşi dorea ca superputerea pe care o reprezenta să continue să existe cu orice preţ, Sharapova – jucătoare cu cinci Grand Slamuri în palmares şi cu câştiguri din marketing de 24.4 de milioane de dolari între iunie 2013 şi iunie 2014 – este extrem de împăcată cu ideea că, pentru a realiza aşa ceva, trebuie să fie, în egală măsură, şi rea, şi bună.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.