Novak Djokovic, proaspăt câștigător al Masters-ului de la Roma, are zilele acestea o maiestate în privire, în gesturi și în discurs care te lasă pur și simplu cu gura căscată.

Acest tip, cu ochii fermi și blânzi, în același timp, care desenează inimioare pe teren și pe camerele de luat vederi, care se adresează publicului într-o italiană dulce și susurătoare, care pare mai preocupat de nenorocirea care s-a abătut asupra ţării lui decât de importanţa victoriei sale, să fie același om care își construia renumele acum opt, șapte ani de zile prin imitații și clovnerii?

Djokovic

Wow. Şi iarăşi wow.

Greu de crezut, dar se întâmplă. Ce drum lung şi întortocheat a parcurs Nole. Crescut în umbra celor două minunate contrarii care sunt Federer și Nadal, până de curând Nole nu a părut să-și poată găsi foarte ușor locul în plaja aurie de perfecțiune care se întindea între el și el. Și asta în ciuda faptului că, în anul de poveste, 2011, în care a ras absolut tot în calea sa, Nole a arătat divin. Dar, în același timp, toată divinitatea sa se prăbușea sub greutatea și uneori chiar vulgaritatea tricourilor sfâșiate cu turbare pe teren, a răgetelor de fiară nesătulă și a privirii fixe, de lunatic.

Preț de două seturi și jumătate din finala de la Roma și pe tot parcursul ceremoniei de la final, Nole a arătat altfel. Liniștit. Cu gesturi cumpănite. Învelit în mantia jocului său strălucitor. Princiar. Ca un om care nu mai are de dovedit nimic.

Este o calitate pe care nu i-o știam, dar pe care i-am descoperit-o cu bucuria cu care găsești o carte nouă ascunsă între niște coperte vechi. Și adaugă un alt fel de gust rivalității cu Nadal, atât de generoase în număr de meciuri jucate și în momente din acelea care trebuie neapărat notate pentru a le povesti peste vremuri nepoților, în cazul în care aceștia vor avea urechi să le asculte.

Pentru că Nole este ceea ce este azi în mare măsură şi datorită acestei rivalităţi, am să-mi iau câteva momente pentru a mă opri asupra ei. Narațiunea construită pe marginea lui Rafole este una țesută din elemente destul de bine cunoscute. Intriga majoră este cea care îl opune pe risipitorul în anii din tinerețe, dar mai talentatul Nole, lui Rafa cel mai puțin talentat, dar canalizat spre rezultate încă de când era în pântecul mamei sale. Tradus în ceea ce vedem pe teren: backhand superior, lejeritate în execuții, mobilitate mai bună din partea sârbului. Tradus în H2H: o dominaţie, în anii timpurii, din partea lui Nadal, şi o cursă de prindere din urmă, în anii recenţi, din partea lui Nole. Rivalitatea mai opune și niște calități umane ale celor doi, dintre care se evidențiau, până mai ieri, sinele pontos, tot timpul pus pe șotii al sârbului, versus sinele serios, uneori de-a dreptul enervant de serios, al spaniolului.

Djokovic winning

Peste toată această narațiune se suprapune mitizarea sezonului 2011, cel în care Nole s-a reinventat, ieșind din pupa imitațiilor și abandonurilor, și intrând în pielea lui SuperNole, cel care mătura cu toți adversarii săi terenurile, dar mai ales cu luptătorul cel mai luptător din ATP, Nadal. Jocul lui Djokovic, în contrast total cu manifestările lui sălbatice din acea perioadă, era orbitor de frumos, iar presa, care iubește eroii orbitori, a reacționat imediat. Anul 2011 a devenit etalonul în judecarea oricăror performanțe ulterioare ale lui Nole și, implicit, ale întâlnirilor dintre el și Nadal. Acestea trebuiau să se desfășoare după același tipar, Nole trebuia să fie la aceeași intensitate mereu, iar Rafa trebuia să o încaseze zdravăn de la sârb, de fiecare dată. Când Rafa a revenit anul trecut, având propriul lui sezon stelar, câștigând meciuri indiferent de suprafața pe care se juca, indiferent de cât de bine juca sau nu adversarul, narațiunea a început să se schimbe cam în felul următor: nu Nadal câștiga, ci Djokovic pierdea; dacă Nole ar fi fost iar cu forța mentală la sută la sută, sigur Nadal nu ar fi putut să întoarcă meciuri pe care altădată le pierdea; Nole este cu mințile aiurea, Nole este indecis, Nole este Hamlet, cum zicea un ilustru jurnalist. Stă prea mult timp să contemple un scenariu, iar când se hotărăște să îl pună în practică, este prea târziu, iar consecințele sunt catastrofale.

Mărturisesc că nu am „cumpărat” niciodată narațiunea asta. Pentru un singur motiv: este prea cusută cu ață albă și cu ață neagră și nu lasă loc pentru nuanțele de gri din care realitatea este inevitabil întotdeauna țesută. Să o iau pe rând. Nole nu mi se pare deloc un tip care și-a irosit anii de tinerețe, ci un tip care şi-a luat timp pentru a-și găsi drumul. La unii, căutarea ia mai mult decât la alții și nu cred că e nimic în neregulă, chiar și într-un sport atât de dur precum tenisul, să îți trăiești propria devenire în ritmul tău propriu. Sârbul este atât de bun astăzi tocmai pentru că şi-a luat timp să se maturizeze. În plus, imaginea lui actuală de super erou este atât de puternică tocmai pentru că se află în opoziţie totală cu imaginea lui anterioară de quitter. Și-apoi, cine zice că cei care iau startul târziu nu vor avea parte, până la urmă, de aceleași satisfacții precum cei care au fost mai precoce? La ce calități tehnice extraordinare are jocul lui Nole și la cât de stabil este emoțional, ar putea să joace suficienți ani, la un nivel suficient de înalt încât să îi prindă din urmă pe iluștrii săi colegi de generație. Cu toată năvala lupilor tineri, încă mi se pare puțin probabil ca vreunul dintre ei să și găsească, în următorii doi, trei ani, suficientă constanță și consistență încât să emită pretenții justificate la coroane de Grand Slam-uri și Masters-uri pe bandă şi să îl scoată pe sârb în afara cercului învingătorilor.

Mai departe. La cât de multă vorbire se face în sportul acesta despre momentum, prea puțini sunt dispuși să accepte că minunatul cumul de factori căruia îi dăm acest nume se poate desfășura atât pe perioade scurte de timp, cum ar fi un set sau un meci, cât și pe perioade mult mai lungi, cum ar fi un an competițional sau mai mulți. În tot 2011, Nole a reușit să își creeze și să își păstreze un momentum. În 2012, cu Nadal ieșit jumătate de an din competiție, nu a avut probleme majore în a și-l conserva. În 2013, nu s-a întâmplat nimic altceva decât o schimbare de momentum de la Nole la Rafa. De aceea, unul câștiga în situații în care, cu doi ani în urmă, pierdea. Iar celălalt nu se mai regăsea. Pentru doi tenismani de o valoare atât de apropiată, mi se pare o evoluție absolut normală, care nu are nimic de-a face cu tragediile shakespeariene. O fi Nole un actor foarte bun, dar hamletian nu este. Pentru că nu are de ce.

Nadal-Nole

Iar asta mă aduce la comparațiile care se fac în ceea ce privește jocul celor doi și la concluzia referitoare la superioritatea jocului lui Djokovic. Una la mână, mi se pare că jocul lui Nadal, fiind atât de tare condiționat de dispoziția lui mentală, după cum singur recunoaște, este foarte greu să știi, în ceea ce-l privește pe spaniol, care anume variantă a jocului său va fi prezentă într-o perioadă de timp dată: backhandul solid, care creează oportunități pentru forehand, sau backhandul leșinat care cade, pleoștit, la câțiva metri după fileu? Forehandul în diagonală, care mușcă letal din linii, sau forehandul plouat, care n-ar speria nici măcar un șoricel? Voleul executat impecabil, la momentul perfect și cu siguranța unui lunetist de elită, sau voleul de conjunctură, realizat în dorul lelii, că altă soluție nu era? Despre care variantă a jocului lui Rafa vorbim? Când spaniolul este în varianta premium, mi se pare că jocul lui Djokovic, cu toată frumusețea lui de cristal limpede şi eficienţa de motor nemţesc, devine vulnerabil, indiferent de cât de clară se întâmplă sau nu să fie mintea sârbului în acel moment. Pentru a funcţiona, comparaţiile trebuie mai întâi să fie precedate de o definiţie exactă a celor doi termeni care sunt comparaţi. Iar să relegi câștigarea unui meci sau a mai multora la cât de bine funcționează sau nu mintea unuia dintre cei doi jucători mi se pare o dovadă de dispreț față de complexitatea tactică şi psihologică a acestui sport.

Pe acest fundal s-a jucat finala de la Roma şi este absolut esenţial, cred, să o plasăm într-o perspectivă cât mai corectă. Îmi notam, înaintea meciului, care ar putea fi cheile pentru fiecare dintre cei doi jucători în adjudecarea partidei. Și îmi notam așa: serviciul şi reverul pentru Nole, returul şi forehandul pentru Rafa. La aceste capitole, nici unul nu a stat foarte bine în timpul turneului. Serviciul întâi al lui Nole, în primele tururi, a fost fluctuant, apărând și dispărând. Arma lui numărul unu, reverul în lung de linie, a fost mai mult absent decât prezent, sârbul trimițând de multe ori mingile lovite cu backhandul la distanțe amețitoare – pentru standardele lui – față de linii. În ceea ce-l privește pe Rafa, returul lui mi s-a părut, cu excepția poate a meciului cu Andy, a se scălda într-o zonă critică, în timp ce piatra de temelie pe care își construiește tot jocul, forehandul, are și ea, un mare grad de imprevizibilitate.

Statisticile spun că Nole, în ciuda începutului abramburistic, și-a însușit cheile meciului cu prisosință. Iar Rafa nu. Chiar dacă Nole a avut un procentaj mai scăzut la primul serviciu (63%, comparat cu 75%), el a înregistrat procente net superioare atât la punctele câștigate pe primul, cât și pe al doilea (71%, față de 54% și 56% față de 43%). Reverul lui Nole a făcut 10 puncte direct câștigătoare, al lui Rafa 2. Spaniolul a câștigat doar 29% din punctele jucate cu retur la primul serviciu (Nole 46%) și 44% din cele returnate la al doilea serviciu (Nole 57%). Cât despre forehand, prestația lui Rafa pe această lovitură a fost din nou din registrul una rece, una caldă. El a terminat partida cu doar 7 puncte câștigate pe forehand, față de 22 ale lui Nole. A fost o zi în care Nole şi-a ridicat jocul la nivelul care îi era necesar pentru a câştiga. Rafa nu.

Rafa vs Nole

Pe de altă parte, nici unul nu a strălucit de la un capăt la altul și nici prea multe momente de tăiat respirația nu au fost. Spre deosebire de ceea ce se întâmpla acum trei ani, în finala de la Roma, jocul lui Djokovic a fost superior celui al lui Rafa, fără a fi orbitor. Sârbul a revenit în meci cu mult calm și determinare, construind pe punctele sale forte, dar fără să arate în nici un moment ca un om aflat în misiune, cu privirea de nebun ascuns în pod. Iar asta e o chestie care mi se pare că trebuie apreciată la adevărata ei valoare. Mai ales la un tip căruia i se reproșa mai an că și-a pierdut focul competitiv. Nole poate câștiga meciuri și fără să ardă mai tare ca focul. Nole poate să întoarcă meciuri și fără să fie ca vâlvătaia pe teren. Nole a învăţat să nu se mai piardă în hiperbole. Nole a devenit minimalist. Este o diferență de abordare la el, care mi se pare că introduce un alt fel de nuanță și un nou tip de așteptări atât pe termen scurt, pentru Roland Garros, cât și pe termen lung, în ceea ce privește rivalitatea celor doi.

Ne-am obișnuit să îi vedem, în întâlnirile lor din ultimii ani, ca pe doi acrobaţi care se întâlneau, la mijloc, pe o frânghie suspendată la mii de metri între două vârfuri de munte, și care se încleştau acolo, la înălţimi inaccesibile altora, cu o nebunie sclipitoare. Astăzi, cu break-urile și cu rebreak-urile lor din fiecare set, cu lipsa de surprize majore, odată tendința jocului stabilită, cu răceala pământeană a lui Nole, cu lipsa exagerărilor, parcă am văzut doi acrobați care au ajuns, fiecare pe altă cale, la concluzia că încleștările pot avea loc și la nivelul terenului.

În lumina acestei noi narațiuni, sunt foarte curioasă cum va negocia Nadal prestația lui la Roland Garros. Rămân la părerea că, în ciuda evidenţelor şi a deznodământului, săptămâna la Roma l-a mai limpezit puţin. După finală, el a declarat că a resimţit oboseala acumulată în meciurile anterioare, ceea ce a făcut imposibilă o ridicare la nivelul sârbului. Cât despre Nole, ce să zic? Unu. Îmi place foarte mult varianta lui serenă. Doi. Poate că tocmai această nouă maiestate, această detașare princiară, care îl prinde atât de bine, îi va aduce ceea ce focul, ba pârjolit de flacăra maestrului, ba stins de ploaie, ba domolit de fileu, nu a reuşit încă să îi aducă: mult râvnita coroană de la Paris.

Foto via Tennis TV.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.