Ziua în care la Wimbledon s-au jucat sferturile de finală de pe tabloul feminin s-a terminat cu trei victorii în trei seturi: Serena Williams a învins-o pe Victoria Azarenka, Maria Sharapova pe CoCo Vandeweghe și Agnieszka Radwanska pe Madison Keys. Partida Muguruza vs. Bacsinszky s-a tranșat în favoarea spanioloaicei în două seturi.

Dintre cele patru meciuri, am reușit să le văd pe cele în care au jucat cele două vedete ale circuitului feminin, Williams și Sharapova. Ambele și-au câștigat partidele, dar victoria nu a fost nici simplă, nici rapidă, iar efortul făcut pentru obținerea ei a fost, pe alocuri, chiar brutal. Adversarele lor nu s-au lăsat până n-au scos ce era mai bun din aceste super-jucătoare, iar meciurile jucate au arătat, mai bine decât o pot face câteva mii de cuvinte, cu ce trebuie neapărat să fii echipat(ă) pentru tenisul de performanță. O să iau, ca studiu de caz, întâlnirea dintre Vika și Serena.

Williams și AzarenkaVictoria Azarenka a intrat în meciul cu Serena Williams având în spate amintirea celor două întâlniri de anul acesta, la Madrid și la Roland Garros, pierdute amândouă de Vika după ce a fost în față. Ba chiar la Madrid, a avut și puncte de meci. Victoria a venit, însă, pe teren, de parcă nimic din istoria ei recentă cu Williams nu s-ar fi întâmplat. Extrem de concentrată, înfășurată în vălul încrederii în sine ca într-o mantie lucitoare, Azarenka s-a pus imediat pe treabă și, după un început un pic ezitant pe propriul serviciu, a rămas cu picioarele înfipte pe linia din spatele terenului, a returnat ca un demon însetat și a făcut break-ul pentru a se desprinde la 3-1.

Capacitatea Victoriei de a lovi winnere curate, de pe ambele părți, în mod constant, de a duce raliuri în forță până când găsește momentul ideal de a bubui mingea în lung de linie este de admirat și, probabil, ar trebui trecută undeva sus pe lista calităților care sunt necesare pentru tenisul de performanță. Dar nu asta m-a impresionat cel mai mult la ea astăzi. Și nici serviciul, care atât timp cât a funcționat la capacitate maximă (adică în primul set) a făcut din Serena o spectatoare neputincioasă pe retur. Ceea ce m-a impresionat la Azarenka a fost credința nestrămutată că poate să joace astfel încât această partidă să se termine altfel decât s-a terminat.

Williams și AzarenkaSpuneam că Azarenka a intrat pe teren de parcă ar fi uitat tot ce s-a întâmplat în meciurile cu Williams care au avut loc în primăvară pe zgura europeană. Dar, pe lângă această amnezie auto-impusă, Azarenka a fost capabilă să se mențină într-o zonă de motivare maximă. Și nu vorbesc de obișnuita ei atitudine băiețos-belicoasă, de călcătura rapidă și fermă cu care se duce să servească, nici de bătutul cu pumnul în piept și nici de intensitatea chiuiturilor ei. Ci de o stare care le încorporează pe toate astea, dar care este mult mai mult decât suma lor. O stare în care Azarenka a dat impresia că, indiferent de ce îi va rezerva soarta în acest meci, ea nu va înceta nici un moment să creadă în șansa ei. Servind la 0-1 în setul doi, Victoria a făcut o dublă greșeală. Ceva, un fir deșirat probabil din bandană, o deranja. L-a smuls sălbatic, cu o forță considerabilă, și acest gest a conținut în el, ca într-o capsulă, tot ceea ce era Azarenka în acel moment: o tornadă care nu avea început sau sfârșit, ci doar un singur scop.

În minutele care au urmat, slăbirea serviciului, cuplată cu o revigorare a forțelor Serenei, a dat peste cap această tornadă și a îmblânzit-o. Însă încrederea Azarenkăi în sine și dorința de a căuta o cale pentru a o învinge pe Serena nu au putut fi domolite de nimic. În setul trei, când Williams s-a instalat la conducere cu 4-1, când era evident că americanca devenise de nejucat, când toți cei care știam ce s-a întâmplat anterior ne-am zis, în minte sau tare, deja vu, Azarenka se îndoia de mijloc, își strângea pumnul și se încuraja frenetic după fiecare punct. A continuat să se încurajeze în același fel și când a servit pentru a rămâne în meci, la 5-2, și a avut de făcut față la o egalitate. A închis acel game cu un as. Și exact la fel s-a încurajat și în ultimul game al meciului, când a beneficiat de un punct de rebreak. Pe care Serena i l-a suflat repede de sub nas. Cu un as, desigur. Williams a închis meciul două puncte mai târziu, punându-și la lucru acel serviciu fabulos al său. Dar nu imaginea Serenei triumfătoare mi-a rămas agățată de retină, ci aceea a Vikăi, care a continuat să creadă în șansa ei până în ultima fracțiune de secundă.

Poți să ai cel mai minunat, fabulos, fantastic și extraordinar forehand din lume. Poți să ai serviciu, poți să ai retur, poți să ai plan de joc, poți să ai orice. Dar dacă nu ai această enormă capacitate de a nu te lăsa demotivată în nici un singur moment, indiferent dacă momentul este ușor sau dacă de el atârnă toată greutatea lumii, nu ai ce căuta în tenisul mare. Da, sună banal, știu, iar această învățătură se vinde pe la colțurile tuturor forumurilor de tenis, dar trebuie să vezi cu ochii tăi o atitudine ca a Victoriei pentru a înțelege cu adevărat despre ce este vorba. Da, Azarenka a jucat cu Williams un prim set de excepție, în care ritmul de joc pe care ea l-a impus a generat un tenis de un nivel atât de înalt că, în situația în care ar fi putut susține acest ritm, probabil că am fi fost martori la meciul anului. Nu a putut să ducă la capăt această misiune. Însă lecția oferită de Victoria despre ce înseamnă să nu pierzi nici un moment contactul cu dorința de a învinge a fost una magistrală.

Dacă Azarenka a furnizat lecția de încredere neștirbită, Williams a furnizat lecția despre ferocitate. Prin ferocitate înțelegând, desigur, capacitatea de a-și aduce jocul la un nivel atât de înalt și de a-l menține acolo suficient de mult timp până când orice replică, oricât de mare ar fi dorința adversarei, oricât de multe atuurile acesteia, devine imposibilă. Din momentul în care, în setul doi, la 1-1, 30-30, Serena a câștigat un raliu teribil, pe care l-a terminat urlând „Come on!” și „Bitch!” (Azarenka avea să primească și ea mai târziu un avertisment pentru limbaj obscen), Williams nu a mai jucat altfel decât feroce.

Williams și AzarenkaDupă acel hold prețios pentru 2-1, Serena a început să lovească din ce în ce mai tare, cucerind teren și împingând-o pe Azarenka din ce în ce mai departe, în spate. Fiecare lovitură din game-ul care a urmat a fost punctată cu răcnetele de leoaică ale lui Williams, care au făcut ca obișnuitele chiuituri ale Vikăi să sune mai degrabă ca țipetele unui păun speriat. După trei mingi de break salvate, șase egalități și o avalanșă de răcnete, Azarenka a reușit să își facă game-ul pentru 2-2. Însă în următorul game pe propriul serviciu, ferocitatea loviturilor Serenei și-a luat tributul: la al doilea punct de break, un passing shot de rever scurt al lui Williams a devenit imposibil de gestionat de către Victoria, care și-a cedat game-ul cu un voleu ratat. Deși răcnetele Serenei au încetat din acel punct încolo, menținându-se doar ocazional pumnii încleștați și ceva strigăte de încurajare, de la 4-2 în setul doi și până la sfârșitul meciului, jocul a mers într-un singur sens: sensul dorit de Williams. Aceasta a terminat partida cu 17 ași și 46 de winnere. Dintre aceștia, în seturile doi și trei, Serena a acumulat 14 ași și 35 de winnere.

Ferocitatea, cum i-am spus eu aici, sau capacitatea de a fi necruțător pe parcursul unui meci, este cred a doua mare calitate a celor care s-au născut să joace tenis la nivel mare. Și, la fel ca și încrederea orbească în propria șansă, depinde prea puțin de cât de frumos sau estetic este serviciul, backhandul sau forehandul. Serviciul Serenei arată uneori, atunci când ea îl execută cu lejeritate, drept cel mai simplu și mai fain lucru posibil pe un teren de tenis. Dar sunt și momente când loviturile ei arată urât, iar singurul lucru care rămâne perceptibil ochiului este brutalitatea cu care ea lovește, brutalitate care, că ne place sau nu, o împinge către victorie.

La sfârșitul meciului, îndreptându-se către fileu, Azarenka a izbucnit în râs. Când a ajuns la fileu, a îmbrățișat-o pe Serena, iar aceasta i-a întors îmbrățișarea. Pe parcursul meciului, aceste două jucătoare nu precupețiseră nici un efort să-și facă viața un iad. La câteva secunde după final, când încrederea nebună în sine a Azarenkăi nu mai avea nici un scop, iar ferocitatea Serenei se desprindea de aceasta ca o felină îmbuibată, n-a mai părut să rămână între cele două decât mulțumirea că, împreună, au creat un meci frumos. Capacitatea de a aprecia, la final, spectacolul oferit spectatorilor, indiferent de rezultat, ar trebui să se numere și ea, mă gândesc, printre calitățile jucătorilor și jucătoarelor mari. Această calitate nu câștigă meciuri, dar câștigă inimi. Și oferă măsura incontestabilă a dragostei pe care un jucător o are pentru joc.

Citește toate articolele despre Wimbledon 2015 pe pagina dedicată turneului

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.