International Premier Tennis League sau, mai pe scurt, IPTL, „copilul” lui Mahesh Bhupathi, a luat tenisul, l-a scuturat de individualism, de aşteptare şi de cruzime şi l-a făcut din joc joacă.

Să mă explic ce vreau să spun cu asta. Formatul inovator pe care l-a gândit Bhupathi şi care este descris pe îndelete pe site-ul IPTL se sprijină pe trei elemente fundamentale:

1. Transformarea unui sport eminamente individual într-un sport de echipă

S-au luat jucătorii pe care-i vedem anul întreg înfruntându-se unul cu celălalt, ca nişte demni urmaşi ai gladiatorilor sau ai cavalerilor medievali participanţi la turniruri. S-au extras aceşti jucători din sacul ATP-ului şi WTA-ului. S-a turnat peste ei untul spiritului de echipă, pe care în prezent îl vedem la lucru, oficial, doar în Davis Cup şi Fed Cup. S-au amestecat ingredientele bine. A rezultat un piure, repartizat apoi în patru farfurii/echipe: Manila Mavericks, Micromax Indian Aces, DBS Singapore Slammers şi UAE Royals. Truda jucătorilor nu mai este înspre folosul lor personal, ci înspre folosul echipei, pentru care ei trebuie să adune game-uri. Cât mai multe, căci după numărul total al game-urilor câştigate se desemnează echipa câştigătoare. Aşa s-a scuturat tenisul de individualism.match4i

2. Transformarea aşteptării răbdătoare în gratificare imediată

Tenisul este un sport în care aşteptarea are un rol covârşitor. Am mai scris cândva despre acest subiect pe larg şi nu are rost să mă repet. Ideea, însă, o reiau. Tenisul este un exerciţiu constant în arta aşteptării răbdătoare, indiferent de plaja temporală la care ne raportăm: fie că vorbim de anii care îi sunt necesari unui jucător de tenis pentru a deveni dintr-o tânără speranţă un campion; fie că ne gândim la cele două săptămâni care trebuie să treacă până aflăm câştigătorul unui turneu de Grand Slam; fie că ne amintim de cele şase ore de care au avut nevoie Nole Djokovic şi Rafa Nadal pentru a decide care dintre ei va ridica deasupra capului trofeul la Australian Open în 2012. Tenisul nu este sportul lui acum, al bătutului impacientat din picior. Tenisul este sportul devenirii, al bolovanului cărat în spate până pe vârful muntelui, bolovan care se prăvăleşte la vale imediat ce ai ajuns cu el în vârf şi care trebuie iar cărat sus. Doar că toată treaba asta este consumatoare de timp, iar lumea în care trăim are orice, numai timp nu, şi este dispusă la multe, mai puţin la aşteptare şi la răbdare.

IPTL-ul a făcut tot ce a putut pentru a scoate din jocul de tenis toate acele elemente care întârzie în mod obişnuit deznodământul. A renunţat la sistemul de scoring care foloseşte avantajul: la 40 egal se joacă aşa numitul „deciding point”. A permis serviciul cu fileul. A înlocuit tiebreak-ul cu un shoot-out: un interval de 5 minute care, odată scorul în set ajuns la 5 egal, este folosit pentru a decide câştigătorul/câştigătorii. Echipa care reuşeşte să adune cele mai multe puncte în acest interval este declarată învingătoare. Şi aşa tenisul a fost scuturat şi de bună parte din aşteptare.

3. Transformarea cruzimii într-o mână de ajutor întinsă cu generozitate

Printre multe altele lucruri care fac tenisul un sport unic, se află şi cruzimea, infinita cruzime implicată în acest joc. Cum aşa? Pâi uite cum. Ştiţi clişeul cu „E mai greu să fii pe bancă decât pe teren!”. Îl auzim în comentariile live, atunci când camera îi arată pe apropiaţii unui jucător, în momentele în care acela sau aceea suferă pe teren. Respectivii apropriaţi arată fierţi, chinuiţi. Fie au priviri ţepene, care merg în gol. Fie sunt incapabili să mai stea pe scaune, dornici să facă ceva, orice. Şi mai ştiţi şi cum vă simţiţi când jucătorul vostru preferat dă de greu. Şi voi aţi vrea să puteţi să faceţi ceva, orice. Dacă ar fi posibil, aţi coborî acolo, în cuşca cu lei, i-aţi smulge racheta din mână şi aţi juca în locul lui/ei, doar, doar o ieşi între timp din pasa rea. Doar că nu se poate. Şi aici apare cruzimea teribilă, inerentă acestui sport, o, aşa de elegant.

IPTL-ul s-a gândit şi la asta. Pentru că a făcut dintr-un sport individual unul de echipă, a putut să aline şi cruzimea. În primul rând, jucătorii care au o problemă, oricare ar fi aceea – nu le merge jocul, sunt obosiţi etc. etc. – pot fi înlocuiţi de un coechipier în orice moment al desfăşurării setului. În al doilea rând, dacă realizează că este un moment dificil pentru cel/cei aflaţi pe teren, echipa poate cere un time-out, timp în care se dau sfaturi, se mai gustă o gură de apă, se mai trag sufletele. În al treilea rând, există opţiunea ca cei aflaţi la primire să folosească un power point, numit astfel pentru că el valorează cât două puncte. Power point-ul îi scuteşte de efort pe colegii de echipă aflaţi pe teren şi care se află într-un moment de joc prielnic pentru ei. Spre exemplu, o echipă aflată la 30-40 care câştigă power point-ul a câştigat game-ul. În toate aceste feluri, cruzimea s-a transformat în mână de ajutor întinsă de echipă celor aflaţi pe teren.

match4mÎn plus faţă de cele trei elemente inovatoare, IPTL-ul se mai sprijină pe unul care nu este inovator, ci un must pentru orice turneu de tenis al zilelor noastre: starurile. Fără jucătorii vedetă un turneu nu are nici o şansă, asta o ştim cu toţii, drept pentru care cele patru echipe sunt pline ochi de staturi. Dintre cei patru mari ai ATP-ului, nu lipseşte decât Nadal, absenţa lui datorându-se problemelor medicale, şi nu refuzului său de a participa. Deşi la prima etapă – disputată la Manila – a fost prezent doar Murray, vor veni pentru etapele viitoare şi Djokovic şi Federer. Din WTA, au apărut deja la Manila cele două incontestabile vârfuri de lance: Maria şi Serena. Le-am văzut deja pe amândouă făcând parte din această joacă.

Dar cum arată în practică tenisul-joacă? Din punctul meu de vedere, unele lucruri îl fac să arate bine, altele să arate rău.

Iată ce aş pune la plusuri:

+ Aducerea jocului de dublu în atenţia publicului

Ştim care este starea actuală a jocului de dublu. Cea mai mare parte a jucătorilor sunt deja specializaţi în jucători de simplu şi jucători de dublu. Marile vedete ale jocului de simplu nu au timp şi putere pentru a se mai implica cu seriozitate şi la dublu. La televizor se transmit aproape exclusiv meciuri de simplu, iar ataşamentul publicului larg faţă de specialiştii dublului rareori transgresează simpatiile clădite pe criterii naţionale.

În IPTL, două dintre cele cinci seturi care formează un meci sunt seturi de dublu: masculin şi mixt. Pe de o parte, publicul larg poate să îi vadă pe dubliştii pe care îi cunoaşte mai puţin din turneele tradiţionale. Pe de altă parte, putem vedea, şi am şi văzut deja, cele mai trăsnite cupluri de dublu mixt, cum ar fi Sharapova/Murray şi Williams/Hewitt. Şi chiar dacă tenisul jucat de aceştia nu a fost cel mai strălucit, numai prezenţa lor împreună, pe acelaşi teren de tenis, ne-a făcut pe mulţi dintre noi să zâmbim cu gura până la urechi. După ani buni în care ATP-ul şi WTA-ul au permis ca tenisul la dublu să devină ruda săracă a tenisului la simplu, formatul IPTL propulsează dublul în lumina reflectoarelor.  Match6-459744340_10

+ Jucătorii tip entertainer au ocazia de a trăi tenisul mai aproape de natura lor

Monfils a jucat tenis. A dansat. A schimbat glume cu echipa adversă. A fost căpitan-adjunct. Kyrgios a jucat tenis. S-a trântit la pământ după ce a învins la dublu mixt de parcă ar fi câştigat Wimbledon-ul. A fluturat deasupra capului prosopul atunci când colega sa de echipă, Serena, a făcut un punct uimitor. Pentru acest tip de personalităţi – pentru care terenul este prea mic, iar regulile mult prea strâmte – IPTL-ul se potriveşte mănuşă. Aceştia sunt jucătorii care furnizează sarea şi piperul unui astfel de eveniment. Şi poate că un cadru precum IPTL-ul, în care îşi pot manifesta interactivitatea cu publicul, îi va elibera cumva de nevoia de a face acelaşi lucru în turneele oficiale şi le va permite să abordeze altfel meciurile semnificative, în care a-ţi face job-ul este mai important decât a face pe clovnul.

+ Meciurile între legende

Meciurile între legende sunt foarte faine atâta timp cât ele nu se transformă exclusiv în nişte clovnerii. Din fericire, în IPTL, legendele – adică jucătorii retraşi din activitate – chiar joacă foarte serios, iar glumele sunt păstrate în limita care creează voie bună şi nu trec la nivelul isteric. Am râs la giumbuşlucurile lui Goran şi m-a încântat să văd zâmbetul luminos al lui Rafter. În egală măsură, m-am bucurat de tenisul bun, de calitate, jucat de aceşti campioni. Doza de seriozitate şi glumă pe care au propus-o meciurile legendelor în acest format este, cel puţin în ceea ce mă priveşte, una potrivită.

Toate acestea sunt bune şi frumoase, însă IPTL-ul are şi minusuri, iar ele nu sunt puţine:

– Ceasul care numără secundele între puncte

Este obositor, iar de la un punct încolo semnalul sonor care marchează ultimele secunde devine de-a dreptul stresant. Să uităm de seturile pe care le-a jucat Maria Sharapova. Să vorbim mai bine de meciurile legendelor. În setul Ivanisevic vs. Rafter de la Manila, primul a pierdut un punct când servea la 1-4, în shoot-out, pe motiv că a depăşit cele 20 de secunde. Senzaţia de nedrept, de frustrant care a urmat acelui punct a fost atât de puternică, încât mi-a stricat de tot starea de bine pe care o aveam. Îmi pare rău, IPTL, but the clock has got to go.

– Shoot-out-ul de cinci minute

În teorie, înlocuirea tiebreak-ului cu un tiebreak care să fie limitat în timp este o idee bună. În practică, ea nu face decât să nască tot felul de controverse legate de utilizarea ultimelor secunde. Nimeni nu prea ştie ce să facă atunci când shoot-out-ul se apropie de final: unii renunţă să mai servească chiar cu 30 de secunde înainte de sfârşit, iar echipa aflată la primire se frustrează. Alţii, din contră, servesc rapid, înainte ca oponenţii să îşi ocupe locurile la primire. Din nou se creează nemulţumiri. Se serveşte din nou, dar tocmai când toată lumea e la posturi, timpul numai ce a expirat. Shoot-out-ul se termină în degringoladă, iar setul se închide cu un anticlimax desăvârşit.

– Toate elementele menite să economisească timp şi să îndulcească experienţa privitorului

Jocul fără avantaj, serviciul cu fileul şi power point-urile scad enorm din spectacol. Jocul fără avantaj este cel mai nevinovat. Cele mai rele sunt celelalte două. În urma serviciului cu fileul rezultă puncte bizare. Fie jucătorul aflat la serviciu uită de noua regulă şi se opreşte, automatismul dictându-i că trebuie să reia serviciul (i s-a întâmplat Serenei). Fie jucătorul aflat la primire trebuie să facă nişte eforturi colosale, uneori hilare, de a ajunge la mingea servită. Power point-urile nu numai că omoară suspansul, dar utilizarea lor a devenit deja previzibilă: toată lumea le foloseşte la 30-40, în speranţa de a închide mai repede game-ul.

– Interviurile luate jucătorilor după fiecare set

Interviurile cu jucători, la sfârşitul meciurilor oficiale, sunt extraordinare, pentru că surprind starea de spirit imediat după victorie. Aici, însă, interviurile cu învingătorii, realizate după fiecare set, sunt doar o rutină plictisitoare: pentru jucători şi pentru spectatori. Întrebările sunt de complezenţă, iar răspunsurile sunt de complezenţă. Să auzi zece interviuri pe zi (cinci învingători din primul meci plus cinci din al doilea) în care jucătorii spun cât de minunat este formatul IPTL nu este decât o mare, îngrozitoare plictiseală.Match6-459744370_10Aş fi vrut să mai scriu şi despre dinamica din interiorul echipelor. Pentru că am văzut echipe frumoase, în care totul se leagă, şi echipe mai puţin frumoase, în care nu prea s-a legat nimic. Dar mai e timp pentru asta, căci mai sunt trei etape din IPTL de jucat: la Singapore, la New Delhi şi la Dubai.

Ce ar trebui să reţineţi pentru acum e că tenisul din IPTL nu e un joc, ci o joacă. Atâta timp cât o luaţi ca atare, este posibil să vă placă. Dacă nu pe de-a-ntregul, atunci măcar ceva din ea.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.