În mod normal ar fi trebuit să încep această cronică vorbind despre însemnătatea rezultatului obținut de Serena. Doar că toată lumea știe că, odată cu victoria de la Wimbledon, ea a câștigat al 21-lea titlu de Grand Slam, ceea ce o situează cu un singur pas în spatele recordului deținut de Steffi Graf. De asemenea, Williams a reușit, încă o dată, așa numitul Serena Slam, adică deține simultan trofeele de la US Open, Australian Open, Roland Garros și Wimbledon.

b_12_Player_157_AELTC_CRAșa că am să încep altfel. Am să încep spunând că este pentru al treilea an la rând când finala feminină de la Londra se termină în două seturi. În 2013, Marion Bartoli câștiga cu 6–1, 6–4 în fața unei Sabine Lisicki podidită de emoții. Anul trecut, Petra Kvitova se impunea cu 6-3, 6-0 în fața unei Eugenie Bouchard lipsită de soluții. Anul acesta, deși finala s-a tranșat tot în două seturi, Garbine Muguruza nu s-a prăbușit nici sub greutatea emoțiilor, nici sub cea a jocului adversarei. Poate de aceea publicul de pe Centre Court a aplaudat-o, la sfârșit, atât de generos.

Este al doilea Grand Slam consecutiv, după Roland Garros, în care solidaritatea publicului cu cel/cea care pierde în finală se manifestă atât de energic. La Paris, audiența de pe Chatrier îi oferea lui Nole un standing ovation la sfârșitul finalei pierdute de acesta cu Wawrinka, iar pe Nole îl podideau lacrimile. Acel standing ovation era recunoașterea unui efort pe care un jucător îl face de ani și ani pentru a obține un trofeu care pare predestinat să-i scapă. La Londra, Garbine Muguruza a mers, cu lacrimile pe obraji, să-i fie înmânat trofeul destinat finalistei. Secunde bune după ce l-a primit, a continuat să plângă, iar mulțimea de pe Centre Court a aclamat-o. Serena, care aplauda și ea, s-a ridicat de pe scaun, într-un gest de solidaritate față de aprecierea generală. Era recunoașterea efortului pe care o jucătoare tânără, pe care nimeni nu o vedea, înaintea turneului, în postura de finalistă la Wimbledon, l-a făcut pentru a nu pleca fără luptă. Ca și în cazul lui Djokovic, gestul făcut de spectatori a fost profund generos și emoționant. Dovada că pe arenele mari de tenis ale lumii, când toate patimile se potolesc și gălăgia nu-și mai are rost, publicul înțelege că merită răsplătite în egală măsură efortul și rezultatul.

b_110715_90_muguruza_aeltc_bmLa festivitatea de premiere, Serena Williams, aflată într-o dispoziție euforic-jucăușă, i-a spus Garbinei Muguruza să nu mai fie tristă deoarece va ține în brațe trofeul de la Wimbledon foarte, foarte curând. La Paris, anul trecut, după ce Muguruza a învins-o drastic, Serena îi spusese acesteia la fileu că, dacă o va ține tot așa, va câștiga turneul. Nu s-a întâmplat. Muguruza n-a câștigat Roland Garros-ul anul trecut, dar iat-o, un an mai târziu, în finală la Wimbledon. Poate că, în declarațiile sale de la Paris și de acum, Serena s-a lăsat dusă un pic de val, prinsă fiind în intensitatea momentului. Sau poate că totuși ea a văzut ceva în această tânără speranță a tenisului feminin. Acel ceva care a făcut-o pe Muguruza ca, în finala de astăzi, ea să revină în setul doi de la 1-5 la 4-5.

Iar acel ceva se numește curaj.

Curajos cred că este atributul care descrie cel mai bine ceea ce a jucat Muguruza în setul unu până la 4-2. Interesant și deloc întâmplător că o bună parte din discuțiile care au avut loc înaintea finalei între ea și jurnaliști s-au concentrat pe abordarea unei partide, a oricărei partide, dintr-o perspectivă curajoasă. Garbine declara în urmă cu două zile: „Cred că este important să fiu puternică, să fiu calmă. În special pentru că este prima dată [când ajung] aici. Eu nu am multă experiență jucând aceste tipuri de meciuri. Așa că, îmi spun mie însemi, Fii calmă. Acest lucru te va face să fii bună pe teren. Să nu îți fie frică”.

Paradoxal, frica a părut să o domine la început pe cea mai experimentată dintre finaliste. La cei 33 de ani ai ei și la multele finale de Grand Slam jucate – și câștigate – Williams a părut, la debutul meciului, a fi cea mai timorată. Primul game al meciului l-a început cu o dublă greșeală. La 40-30, a făcut-o pe a doua, iar la 40 egal a urmat încă una. Pe lângă serviciul pierdut, Serena nu-și mai găsea nici loviturile din teren. Pisată de Garbine, care a ales să stea foarte în față la primire, Williams a acumulat greșeli după greșeli pe forehand, fentând, cu mult chin, trei puncte de break. La al patrulea, însă, un retur al Garbinei pe mijlocul terenului o forța pe Serena să greșească din nou, de data asta cu backhandul.

Break-ul pe care Serena l-a cedat chiar în game-ul inaugural i-a permis Garbinei  să înceapă pe propriul serviciu cu mult curaj. Timp de trei game-uri consecutive, până la 4-2, Muguruza a părut să găsească, pe serviciul său, cheia care să o țină pe Serena într-o zonă de neputință frustrată. A ales serviciile bine plasate în defavoarea serviciilor în forță, forțându-și adversara să ghicească în permanență unde și cum va veni mingea. A ținut la lungimea loviturilor, împingând-o pe Williams cât se poate de în spate. A ținut mingea pe centru, atacând din teren, decisiv, dar numai și numai când s-a ivit oportunitatea ideală de a închide punctul.

b_12_Player_125_AELTC_JBSerena, care a declarat că înfrângerea la Muguruza de anul trecut a fost factorul care a motivat-o să treacă la îmbunătățiri pentru a deveni cea mai bună, a făcut, însă, foarte rapid, tranziția la partea de problem solving. În game-ul opt, când Muguruza a lăsat garda jos pentru un moment, lidera mondială a preluat conducerea în raliuri, iar răsplata a venit imediat sub forma a două puncte de break. Pe primul, Muguruza l-a salvat cu un as bine plasat la exterior, dar pe al doilea Serena l-a reclamat cu o dominație sufocantă în raliu. Din momentul realizării rebreakului pentru 4-4 în primul set și până la 5-1, finala s-a întors la 180 de grade. Garbinei i-a pierit curajul, Serenei i-a pierit cheful de a mai sta la discuții.

Cu sfântul serviciu prefect recalibrat și cu drăguțul de forehand revenit pe teren, Williams a servit pentru meci la 5-1 în setul doi. Ceva s-a întâmplat acolo – la festivitatea de premiere ea a declarat că a resimțit presiunea – iar Serena, în loc să gâtuie speranțele Garbinei acolo și atunci, a văzut cum game-ul se scurge pe lângă ea. Muguruza a mirosit bine ocazia și a redevenit curajoasă. A reușit să își țină nervii și serviciul pentru a ajunge la 3-5, iar apoi a jucat cel mai bun game al ei la retur din această finală.

Servind a doua oară pentru meci, Serena a început cu o dublă greșeală, iar lamentările ei, asemănătoare cu cele din debutul setului unu, nu au ajutat-o cu nimic. Pentru că raliul care a urmat a fost câștigat, cu stil, de Muguruza, care a izbutit un passing cu backhandul în diagonală de excepție, aprobat cu aplauze chiar și de către Serena. Un alt retur bun al Garbinei i-a adus acesteia trei mingi de break. Serena le-a salvat pe toate în stilul în care a făcut-o pe tot parcursul acestui turneu: As. Strigăt de mulțumire către ceruri. Serviciu câștigător. As. Destoinică, Muguruza a continuat să se înfigă în minge pentru a obține al patrulea punct de break, însă l-a pierdut și pe acela cu un retur ieșit milimetric în afară. Raliul care a urmat, probabil cel mai spectaculos din tot meciul, a adus din partea ambelor jucătoare lovituri aflate tot timpul la limită. Atât de la limită că lumea, precum în meciul de ieri dintre Murray și Federer, a început să țipe de încântare și de suspans la fiecare minge care a căzut pe linie. Până la urmă a fost Serena aceea care a cedat. La al cincilea punct de break, Garbine a punctat cu un winner splendid de forehand, revenind astfel de la 1-5 la 4-5.

Probabil că lacrimile care se rostogoleau pe obrajii Garbinei la festivitatea de premiere au fost generate în mare măsură de ceea ce s-a întâmplat în game-ul următor: o dublă greșeală, o minge a Serenei care a lovit fileul, devenind imposibil de returnat, și o greșeală făcută pe backhand au făcut-o pe Mugurza să se afle în postura de a salva trei mingi de meci. Probabil că a fost o presiune mult prea mare, iar Serena, neiertătoare, nu a mai stat pe gânduri, convertind-o pe prima. Pentru o fracțiune de secundă, mulțimea de pe Centre Court nu a avut nici o reacție, incapabilă parcă să realizeze că promisiunea unei reveniri a Garbinei rămăsese doar o promisiune și că totul se terminase. Serena a sărit în sus de bucurie. Garbine a mers spre scaunul său, cu ochii deja în lacrimi.

b_12_Player_147_AELTC_JLÎn paleta scenariilor potențiale, începând cu cel mai probabil (Serena câștigă dintr-o răsuflare) și terminând cu cel mai puțin probabil (Garbine câștigă dintr-o răsuflare), finala feminină de la Wimbledon a acestui an s-a situat undeva în zona respectabilului din punctul de vedere al spectacolului oferit. Muguruza, ajunsă acum pe locul 9 mondial, a avut un merit esențial și probabil că, undeva, într-un viitor destul de apropiat, curajul și calmul pe care ceastă jucătoare le posedă vor plăti dividende.

Serena și recordurile pe care ea le stabilește în acest an rămân, într-o oarecare măsură, dincolo de cuvinte. Dacă la Roland Garros ea a refuzat pur și simplu să piardă, la Wimbledon a rămas neîmblânzită în dorința ei teribilă de a câștiga.

Citește toate articolele despre Wimbledon 2015 pe pagina dedicată turneului.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.