Cine-l poate opri pe Nole la Melbourne, odată ce sârbul ajunge în finală? Nimeni. Cel puţin nu Andy Murray. Novak Djokovic a câştigat cel de-al cincilea titlu la Australian Open după o victorie în patru seturi, 7-6, 6-7, 6-3, 6-0, împotriva scoţianului.

A fost a cincea victorie din tot atâtea finale jucate de Nole la Australian Open. A fost a patra înfrângere din tot atâtea finale jucate de Murray la Melbourne. Trei dintre acestea au fost suferite în faţa sârbului, pe care Andy nu a reuşit încă să-l învingă niciodată în Oz.

Cam astea sunt faptele. Care e istoria din spatele lor?

Istoria este aşa. Deşi head-to-head-ul era masiv înclinat în favoarea lui Nole (15 victorii la 8 înfrângeri), iar din cele mai recente opt întâlniri, şapte se terminaseră cu victorii ale lui Djokovic, a existat un sentiment global împărtăşit că Andy intra în această finală ca fiind favorit. Acest statut Murray îl dobândise ca urmare a trei factori. Primul – ieşirea prematură din turneu a lui Rafa şi Roger, care i-a permis să se poziţioneze ca favorit pe jumătatea inferioară a tabloului de concurs. Al doilea – cele trei victorii răsunătoare pe care Murray le înşirase în drumul către finală: la Dimitrov în optimi, la Kyrgios în sferturi şi la Berdych în semifinale. Al treilea – semifinala de o bizarerie teribilă dintre Djokovic şi Wawrinka, din care nimeni nu prea a înţeles nimic, a făcut pe majoritatea lumii să presupună că sârbul este în cădere liberă de formă. Punând cap la cap toate aceste trei elemente, reieşea că jucătorul care avea cele mai multe şanse în finala 2015 de la Australian Open ar fi scoţianul. Reieşea atât de clar că până şi experţii cu pedigree au înclinat, pe ultima sută de metri, către re-evaluarea opiniilor, favorizându-l pe Andy.

Novak Djokovic a câştigat al cincilea titlu la Australian OpenNole, în toată sumeţia lui de număr unu mondial, de proaspăt tătic, de deţinător a patru titluri la Melbourne, nu a fost de acord. A făcut ce a făcut, s-a adunat şi a purces să arate lumii întregi de ce a rămas şi încă rămâne şeful haitei, în ciuda faptului că Rafa, Roger şi Andy îşi regăsesc din când în când strălucirea cât să înhaţe un titlu, două de Grand Slam sau măcar să emite pretenţii legitime la un astfel de trofeu. Este un tipar prea evident ca să nu fie remarcat. Aşa cum a făcut şi la Wimbledon anul trecut, la Melbourne anul acesta Djokovic a pus piciorul în prag în faţa jucătorului aflat în cea mai bună formă şi i-a spus: „Nu”. La SW19, cu contribuţia majoră a lui Roger Federer, a rezultat o capodoperă în cinci seturi, aproape unanim considerată cel mai bun meci al lui 2014. La Melbourne, cu asistenţa lui Andy Murray, a rezultat un meci foarte bun, frânt însă, iremediabil, la mijloc: dacă primele două seturi au fost o capodoperă, ultimele două au rezultat într-o bătaie cruntă.

Pentru acele două prime seturi, ambele terminate la tiebreak, finala a meritat privită cu vârf şi îndesat. Cel mai bun jucător din lume la ora actuală şi cel mai bun jucător al turneului au început meciul exact aşa cum ne aşteptam: cu raliuri fioroase, de 20+ lovituri, în care s-au etalat toate loviturile posibile din tenis şi în care cel care clipea pentru o fracţiune de secundă pierdea. Cel care a preluat frâiele la început a fost Djokovic, iar agresivitatea lui a dat roade aproape instantaneu. După ce a salvat trei puncte de break, reuşind un hold pentru 2-1, Nole s-a instalat la control în raliuri pe serviciul lui Murray până când un retur bliţuit cross-court i-a adus primul break din meci.

De la 3-1 până la 4-2, Nole, parcă uns cu nectar de zeii tenisului, a jucat un tenis suprem. La 4-2, însă, nevoit să apere trei puncte de break, Djokovic a clacat sub presiunea din ce în ce mai mare exercitată de backhandul lui Andy. Scoţianul făcea rebreak şi avea o şansă frumuşică să relanseze setul unu. Însă, în loc de relansare, s-a jucat un game cât se poate de bizar. La 30 egal, încercând să vâneze la fileu un passing shot al lui Andy, Djokovic cădea, prinzându-şi degetele de la mâna dreaptă sub mânerul rachetei. Passing shot-ul a atins banda fileului şi s-a scurs afară, dându-i o şansă de break lui Nole, însă sârbul părea preocupat mai mult de mâna lui dreaptă care, la reluările oferite de televiziune, îi tremura necontrolat. Dar Andy, catastrofal azi în ceea ce priveşte deciziile de joc luate în momente critice, îi dădea lui Djokovic o mână de ajutor, oferindu-i game-ul la al doilea punct de break.

La 5-3, cu serviciul, Nole părea în cea mai bună poziţie pentru a închide setul unu. Nu era să fie. După ce la 15 egal am avut parte de încă un raliu nebunesc, câştigat de Andy, soarta game-ului s-a schimbat. Murray revenea iar în set cu un break. Ambii jucători se ţineau bine în următoarele două game-uri, iar soarta setului de debut urma să se dezlege în tiebreak. Acesta a început cât se poate de bine pentru Andy, care a condus cu 2-0, profitând de o dublă greşeală a lui Djokovic. Sârbul, agresor înrăit în raliuri, a revenit, însă, şi s-a mers cap la cap până la 5 egal. Acolo, Murray a făcut o greşeală pe care o va repeta, cu rezultate dezastruoase, de mai multe ori de-a lungul finalei: după ce a preluat controlul în raliu, a avansat la fileu pentru a închide punctul, însă voleul său a ieşit afară. Nesiguranţa în execuţia loviturilor la fileu – indiferent că a fost vorba de voleuri clasice, de swing volleys sau de backhanduri şi forehanduri – avea să îl coste pe scoţian multe puncte critice în această finală. L-a costat, fără îndoială, primul set. După acea eroare a lui Andy la fileu, Djokovic a închis tiebreak-ul la cinci. Dar, dincolo de pripeala lui Andy atunci când a fost să închidă punctele dimprejurul fileului, mai era de remarcat, în setul unu, şi altceva: dacă Djokovic a început setul servind extraordinar şi extrem de agresiv în raliuri, el l-a câştigat cu serviciul doi şi apărându-se aproape nebuneşte în raliuri.

Tranziţia de la Nole, varianta premium, la Nole, varianta supravieţuitor, era mai mult decât evidentă la începutul setului doi. În timp ce Murray reuşea un hold uşor în debutul setului, Djokovic arăta la serviciu din ce în ce mai bizar, dezechilibrat la maxim în lovituri. Camerele de televiziune insistau pe mişcările lui ciudate, de marionetă smucită de păpuşar în toate părţile, iar Andy făcea break pentru a se desprinde la 2-0. Însă, ca de fiecare dată când Murray a avut avantaj în acest meci, scoţianul a sfârşit prin a-l pierde. Nole a făcut rebreak imediat şi a ajuns să treacă apoi la conducere cu 4-2.

La 4-3 pentru Djokovic, finala  a fost întreruptă de doi protestatari care au intrat pe teren, iar incidentul a generat o nouă schimbare de momentum. Poate că, aşa cum glumea cineva pe Twitter, Murray este singura persoană din lume care poate folosi un protest ca să se calmeze. Sau poate că pur şi simplu Djokovic a fost întrerupt brutal din starea de bine pe care numai ce şi-o regăsise de câteva game-uri. Cert este că, la reluarea meciului, Murray a început să lungească şi să înăsprească loviturile până când şi-a luat break-ul înapoi. Şi-a câştigat şi game-ul pe propriul serviciu, ajungând să conducă cu 5-4. Cel mai important, însă, arăta pentru prima dată aşa cum arătase în semifinala cu Berdych: ca un om aflat pe teren cu un scop şi care nu este dispus să precupeţească nici un efort pentru a-şi îndeplini acel scop.

De aceea, nu e de mirare că aici s-au jucat cele mai frumoase două game-uri ale finalei. În primul dintre ele, Djokovic a salvat un punct de set, după patru egalităţi, punând la bătaie tot ce are el mai bun: servicii şirete, scoase din rachetă la momentul critic, şi un joc sufocant din spatele terenului, în care flirtează cu adversarul până când îl ameţeşte suficient ca acesta să capituleze. În cel de-al doilea, la 5-5, a  fost rândul lui Murray să arate ce are el mai bun când a salvat trei puncte de break: capacitatea de a varia la nesfârşit loviturile şi de a finaliza punctele în cel mai neaşteptat stil, cu un swing volley sau cu un lob câştigător.

La 6 egal în setul doi, balanţa stătea atât de bine echilibrată între cei doi încât cineva tweet-uia: „Nimeni nu conduce pe nimeni acum”. Însă, la sfârşitul tiebreak-ului setului doi, pe care Murray l-a câştigat la 4, profitând din plin de scăpările lui Djokovic în raliuri, balanţa părea să înceapă să se încline în favoarea lui Andy. El fusese cel mai puternic în raliuri, el părea cel mai proaspăt fizic, el părea cel mai montat.

Ca şi în alte dăţi, aparenţele au fost înşelătoare. După ce a condus cu 2-0 şi în setul trei, Murray, distras de manifestările de slăbiciune fizică ale sârbului, care au inclus căzături pe teren, nu a reuşit să-şi menţină concentrarea. I-a permis, prin urmare, lui Nole să revină la 3-3, iar acolo a ratat un punct de break. În game-ul următor, a făcut o dublă greşeală la 15-40, iar Nole a preluat conducerea în set cu 5-3. De aici încolo, s-a jucat o finală fără istoric, fără suflu şi fără lustru. În game-urile în care a mai reuşit să ţină, cât de cât, ritmul cu Nole, Murray s-a complicat la fileu într-un joc de-a şoarecele şi pisica care nu avea cum să-l ajute în faţa unui jucător de calibrul lui Djokovic. Nole, în schimb, aşa cum a făcut şi în ultimul set din semifinala cu Wawrinka, s-a ţinut lucid şi şi-a ţinut jocul departe de complicaţiile inutile. De aici şi setul câştigat la 0.

Djokovic a câştigat finala mulţumită eficienţei serviciul doi şi controlului avut în raliuri. Murray a pierdut finala din cauza ineficienţei serviciului doi şi a punctelor pierdute la fileu. Simplific, desigur. Dar, dacă ar fi să se scrie reţeta succesului pentru Nole şi reţeta dezastrului pentru Andy în finala de la Melbourne, cred că aceste două elemente ar trebui să stea în frunte.

Care sunt consecinţele acestei finale şi ale descinderii pe continentul australian? Andy Murray revine acolo unde îi era, de altfel, locul, în Big Four, care ocupă din nou primele patru locuri în clasament. În plus, Murray spune că joacă multe mai bine, în toate aspectele jocului, că are mai multă încredere, că se poartă cu mult mai mult calm înainte de meciuri şi că mental este mult mai puternic decât la sfârşitul anului trecut.

De cealaltă parte, Nole Djokovic rămâne jucătorul de învins în ATP şi îşi cimentează, cu cele cinci titluri, legenda la Melbourne. În plus, spune că este, fizic şi mental, cât se poate de bine. Tocat de presă cu întrebări despre criza de slăbiciune fizică prin care a părut să treacă la începutul setului trei, Nole a asigurat lumea că, deşi a dat impresia că este epuizat în unele momente ale acestei finale, nu se pune problema unei accidentări. În plus, a adăugat, în nici un caz nu trebuie considerat că ar plăti, cumva, preţul pentru tot tenisul pe care l-a jucat în ultimii ani.

Garda cea nouă ar trebui să lungească urechile bine. Dacă Roger de Wimbledon şi Rafa de Roland Garros dau semne de bătrâneţe şi nevolnicie, Nole de Australia nu pleacă încă nicăieri.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.