Ca în fiecare an, toată lumea se plânge, de două săptămâni încoace, că sezonul de iarbă este prea scurt. Este prea puţină iarbă verde în tenis şi prea mult ciment albastru. Împărtăşesc opinia, dar trebuie să recunosc, totuşi, că tocmai brevitatea asta a sezonului de iarbă îl face să aibă un farmec aparte. Zero build-up şi trenduri de analizat şi prea puţine rezultate de scanat. La turneele din săptămâna imediat următoare după Roland Garros, jumătate din jucători şi jucătoare se retrag pentru că sunt obosiţi. La turneele din săptămâna imediat premergătoare Wimbledonului, trei sferturi din jucători şi jucătoare se retrag pentru că vor să se menajeze pentru SW19. Nebuloasă totală. Nimic nu e sigur, nimic nu e ceea ce pare pe iarbă, iar iţele şi deznodământul sunt mai încurcate decât într-o nuvelă cu Sherlock Holmes. Însă tocmai de aici vine farmecul. Faptul că nimeni nu are cu adevărat habar despre ceea ce se poate întâmpla şi că indiciile sunt aşa de înşelătoare nu face decât să adauge încă un pic de sclipire la aura exclusivistă a Wimbledonului.

Anul ăsta nu face excepţie. Stăm cu sufletul la gură, ne întrebăm cum de e posibil ca spaniolii să câştige şi la Eastbourne, şi la ‘s-Hertogenbosch şi nu mai vrem decât să înceapă odată Wimbledonul tocmai pentru că s-au adunat, în capul nostru, prea multe întrebări. Dintre ele, patru mi se par semnificative, drept pentru care m-am oprit mai jos asupra lor.

1. Poate Simona să câştige Wimbledonul?

S-a întâmplat să fiu în faţa unui televizor când unul dintre cei care s-au dus la Otopeni să o întâmpine pe Simona, la revenirea ei de la Paris, era intervievat cu privire la aşteptările sale. „Să câştige un Grand Slam. Să câştige Wimbledonul,” a răspuns omul. Gândul meu, în secunda imediat următoare, a fost că Simona ne-a învăţat să fim îngrozitor de răsfăţaţi. Este un răsfăţ pe care l-am auzit reluat, iar şi iar, în aceste două săptămâni, de tot mai multe voci. Acum vrem de la ea nici mai mult nici mai puţin decât Wimbledonul. Anul ăsta. Acum.

Să faci finală la cel mai dur turneu de Grand Slam, Roland Garros adică, şi să ajungi apoi să joci un turneu bun la Wimbledon mi se pare una dintre cele mai dificile treburi de realizat în tenis. Să faci finală la Paris şi apoi să câştigi Wimbledonul mi se pare a fi de domeniul excelenţei maxime. Să le câştigi pe amândouă back-to-back e deja la categoria „din altă lume”. Aşa că mi se pare foarte mare povara pe care aşteptările noastre o pun în cârca Simonei. Nu că ea n-ar fi, dintre toate jucătoarele de tenis de la ora actuală, cea mai în măsură să care în spate o asemenea greutate. Cu tenisul ei bine racordat la toate suprafeţele şi cu mintea bine ancorată în realitate pe care o are, Simona este, din punctul meu de vedere, jucătoarea cea mai în măsură să se uite cu speranţă către trofeul de la Wimbledon.

Simona

Jocul ei, înainte de a se retrage de la Topshelf Open, mi s-a părut a fi exact acolo unde îl lăsasem la Paris, ba poate o idee mai fluid. În plus, Simona are un tablou de concurs, în teorie, uşor, ferit de jucătoare din categoria big hitters şi de dark horses, compus cu precădere din adversare gestionabile. Iar ca plus al plusului, Serena, cu care s-ar putea întâlni în semifinale, umblă, zilele astea, cu un mare semn de întrebare deasupra capului. Aşa că, da, în teorie cel puţin, Simona ar putea să ne facă să ne pierdem capul de bucurie la Londra. În practică, însă, drumul pe iarbă este unul alunecos, au păţit-o prea tare, prea recent, nume mult prea sonore ca să ne apucăm să batem din picioare precum copiii alintaţi şi să-i cerem Simonei, acum, dar neapărat acum, un Wimbledon.

2. Există cu adevărat o schimbare de gardă în tenisul feminin?

Ştiţi, nu-i aşa, că mulţi s-au plâns că vor mai mult atunci când s-a terminat finala feminină de la Roland Garros? Şi mai ştiţi, nu, şi că unii – nume mari, cu greutate, care comentează tenisul de mult timp şi pentru audienţe globale – au zis că finala dintre Simona şi Maria a fost mai bună decât finala masculină dintre Rafa şi Novak? Şi ştiţi şi că am spus că apariţia Simonei este cel mai bun lucru care se putea întâmpla tenisului feminin, ce pare să fi intrat într-o mult aşteptată eră nou? Ei bine, am citit de curând un articol care mi-a plăcut mult şi care consfinţeşte impresia pe care majoritatea dintre noi am avut-o uitându-ne la tenisul feminin care s-a jucat la Paris. Sunt multe indicii, argumentează autorul, Tom Perrotta, că a venit momentul unei schimbări de gardă în ceea ce le priveşte pe fete.

„Deşi Sharapova a câştigat la Paris împotriva româncei de 22 de ani, Simona Halep,” spune el, „Halep şi un grup de tinere femei născute în anii ’90 şi-au anunţat prezenţa. Acum, cu Wimbledonul care începe luni, tenisul feminin şi-a găsit, într-un final, viitorul. Această generaţie este aceea pe care fanii tenisului feminin au aşteptat-o, aceea care poate duce mai departe sportul după ce ultimele dintre legendele născute în anii ’80—Serena şi Venus Williams şi Sharapova—se vor retrage”. Şi adaugă: „Noile fete lovesc tare şi se mişcă repede. Sunt impertinente. Nu se fac mici atunci când se află în faţa fostelor campioane. Sunt persistente. Sunt creative şi joacă pe gustul publicului. Şi nu mai mult decât să lovească în mingile de tenis; lovesc scurte şi voleuri şi slice-uri şi unghiuri ascuţite”. Sunt fun de privit. Cine sunt noile fete? Simona, evident. Pe lângă ea, Bouchard, Muguruza, Stephens, Tomljanovic, Bencic, Schmiedlova, Svitolina, Townsend.

Toate aceste jucătoare au atras atenţia, într-un fel sau altul, la Roland Garros. Simona, ştim cu toţii, a câştigat nu numai admiraţia analiştilor pentru stilul său de joc, dar şi inimile audienţei cu stilul ei de a se comporta, pe teren şi în afara lui. Preţuirea asta n-a venit aşa, că jurnaliştii au descoperit-o peste noapte pe Simona, ci pentru că ea, umple, cu adevărat, un gol, în tenisul feminin. A fost numită anti-star, anti-divă, iar recent, când a câştigat cu 95% voturile fanilor pentru Jucătoarea Lunii Mai, unii au zis ceea ce probabil gândea multă lume: Simona ameninţă foarte serios statutul Radwanskăi de favorită a publicului. Ca şi poloneza, Simona este creativă, ştie să se facă plăcută (este „likable”) şi are un aer de fată extraordinar de normală. Spre deosebire de Radwanska, însă, care de prea multe ori s-a înecat atunci când oportunitatea i s-a prezentat, Simona mai şi câştigă turnee, iar când nu le câştigă, este atât de aproape, că toată lumea se întreabă cum de-a fost posibil să nu câştige.

Celelalte „fete tinere” aduc şi ele tenisului feminin atuuri pe care le-am văzut în ultimii ani numai la băieţi: intensitate, spontaneitate, curaj, plăcerea de a juca pe scenele mari ale tenisului, determinare, atac. Propun un tenis revigorant şi un discurs despre tenis bine gândit. Este o schimbare de macaz care a început frumos la Paris. Şi este interesant de văzut dacă va exista o continuare de cealaltă parte a Canalului Mânecii sau dacă insurgenţa feminină pariziană va fi pusă, deocamdată, on hold de Serena, care probabil că a auzit deja vorbele care se șoptesc pe marginea supremației sale (zice lumea că ea, supremaţia, ar fi fost posibilă tocmai pentru că a venit într-o eră slabă a tenisului feminin).

3. Poate Andy Murray să își apere titlul?

Numai în pielea imposibil de bronzat a lui Murray să nu fii zilele astea. Pe lângă faptul că toată lumea îl întreabă, unii mai discret, alții aproape răcnind, de ce a angajat-o  pe Amelie Mauresmo ca antrenoare, acum scoțianul mai trebuie să răspundă și la cealaltă întrebare: este în stare să repete isprava cea mare de anul trecut?

Argumentele contra se îmbulzesc pe capul lui Muzz: (1) din cei 20 de jucători care au câștigat pentru prima dată Wimbledonul în era Open, doar patru și-au apărat titlul anul următor, iar ăia patru sunt niște monștri sacri pe iarbă: Bjorn Borg în 1977, Boris Becker în 1986, Pete Sampras în 1994 și Roger Federer în 2004; (2) de când a început sezonul și până acum Andy a înregistrat 11 înfrângeri, mai multe decât în tot anul 2013 (când a avut și probleme cu spatele), și încă nu are nici o victorie împotriva unui jucător din top 10; (3) jucătorii care au câștigat de mai multe ori Wimbledonul în anii recenți erau mult mai tineri decât Andy atunci când au cucerit primul lor titlu: Nadal avea 22 de ani în 2008, Federer 21 în 2003, Sampras 21 în 1993. Pe vremea Wimbledonului de anul trecut, Andy avea 26 de ani; (4) lui Andy i-au trebuit opt ani pentru a ajunge campion la Wimbledon, a jucat patru semifinale înainte de a accede în finală (iar anul trecut semifinala anticipată cu Nadal n-a mai avut loc, mulțumită lui Steve Darcis) și încă o finală înainte de cea în care a câștigat titlul; (5) ce motivație ar mai putea avea Andy, dat fiind faptul că isprava lui deja a făcut istorie și îi garantează pentru restul vieții și în eternitate gratitudinea Marii Britanii?

Andy

Sunt și argumente pro: (1) s-a terminat cu presiunea de a pune capăt celor șaptezeci plus de ani de salivat după titlul de la Wimbledon în Regat; (2) pe iarba de la SW19, Andy este practic precum în curtea casei sale; (3) a fost upgradat, grație regulilor Wimbledonului, la un confortabil statut de favorit 3; (4) tragerea la concurs a fost foarte blândă cu Muzz: Fabio Fognini, primul adversar mai serios al lui Andy, cu care se poate vedea în turul trei, l-o fi bătut de i-au mers fulgii în Cupa Davis, dar Domnul Fițe nu este vreun geniu pe iarbă; abia în sferturi, Andy s-ar putea împiedica de Dimitrov, asta doar dacă bulgarul, mercurial încă, nu se ruşinează tocmai în fața te-miri-cui și iese din primele tururi.

Cu atâtea pro-uri și contre, e greu de zis care va fi calea lui Murray la Wimbledon 2014. Jocul lui nu este acolo unde era în 2013, iar semnele bune pentru Andy din sfertul jucat la Roma cu Nadal s-au cam topit la Paris, în acele meciuri în care s-a lungit inutil cu Philipp Koschleiber și Gael Monfils. Însă în toate pozele pe care le-am văzut recent, inclusiv cele cu Amelie, Muzz pare fericit, calm și zâmbește. Uneori o stare de spirit bună este de ajuns pentru a face diferența.

4. Mai este Nadal o forță pe iarbă?

Vorbind despre stări de spirit. Nadal apare, și el, zâmbitor în poze și încrezător în declarații. Asta în condițiile în care, pierzând cum a pierdut la Dustin Brown, a făcut-o iar de oaie la Halle, un turneu la care, de altfel, știm cu toții, o știe și el, nu are ce căuta. Iar contra-performanțele lui din ultimii doi ani la Wimbledon, cu exit-urile la Rosol și Darcis, sunt la fel de răsunătoare. Spre deosebire de anii anteriori, însă, spune Nadal, a ajuns în condiții mai bune la Londra. Se mișcă cu mai multă libertate. Genunchiul stâng nu îi mai dă motive de îngrijorare. Spatele nu îl mai limitează. O mare diferență față de acum doi ani când a ajuns la Wimbledon „terminat”, şi în 2013, când a jucat tot anul cu injecţii cu anti-inflamatoare.

Ca în mai toate ale sale, Nadal stă şi la Wimbledon în centrul unui ghem de contradicţii. Rezultatele atât de catastrofale din ultimii ani sunt în direct contrast cu rezultatele lui istorice pe iarba de la Londra: cinci finale, dintre care două câştigate, un record pe care probabil că toată suflarea ATP-ul, mai puţin unul, ar da orice să-l aibă în palmares.

Rafa

Cum era de aşteptat, tocmai în acest istoric general pe iarba de la Wimbledon îşi caută Nadal sprijin, asta fiind una dintre temele discursului său: “Este adevărat că nu am jucat atât de mult pe cât mi-ar plăcea pe iarbă în ultimii ani. Nu o să încep de la zero pentru că am jucat deja mult pe această suprafaţă în cariera mea, dar este precum un restart.” Iar la restarturi cine se pricepe mai bine decât Nadal?

Interesant că Federer îi ţine cumva isonul cu restartul: „Primele tururi sunt importante pentru cei mai mulţi dintre jucătorii de top. Vorbim de primele două tururi în particular. Să fim cinstiţi, nu m-am aşteptat să-l văd pierzând anul trecut în primul tur. Înfrângerile astea se întâmplă. Nu m-am uitat pe tabloul lui de concurs, dar dacă trece de ele [primele tururi], mă gândesc că vom vedea mai mult din ceea ce am văzut în trecut, în opinia mea.”

Dacă s-ar fi uitat pe tabloul de concurs, Federer ar fi văzut că, dintre toţi adversarii posibili, în al doilea tur Nadal poate da tocmai de Rosol, nemesisul care, în 2012, l-a scos de la Wimbledon, în fix acelaşi tur, şi care mai trăieşte şi azi din imaginea pe care i-a creat-o acea victorie. Cinismul tragerii la sorţi care a potrivit astfel lucrurile este dincolo de orice imaginaţie, dar cumva extrem de potrivit cu stilul lui Rafa, de care drama se ţine peste tot scai.

Vă place ceea ce scriem? Alintaţi-ne cu un Share şi cu un Like pe pagina noastră de Facebook.

Fotografii via wimbledon.com.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.