Rafael Nadal l-a învins în două seturi, 6-3, 6-4, pe Grigor Dimitrov în sferturile de finală de la Madrid. Este a șasea victorie consecutivă a lui Rafa împotriva lui Grigor, care rămâne fără nici un meci câștigat împotriva spaniolului.

S-a întors „adevăratul Rafa”? Nu știu. Ceea ce știu este că niciodată în acest an jocul lui Nadal nu a arătat atât de constant convingător precum în cele trei meciuri pe care le-a câștigat până acum la Madrid. Indiferent că a fost vorba de Steve Johnson, de Simone Bolelli sau de Grigor Dimitrov, indicatorii care dau măsura nivelului la care se află Rafa au fost pe plus.

Presupun că fiecare jucător are un număr de indicatori care, dacă sunt observați cu atenție, pictează un tablou destul de precis al apelor în care se scaldă jucătorul respectiv. Presupun, de asemenea, că există indicatori care se regăsesc la toți jucătorii și unii care sunt specifici doar unora. La John Isner, de exemplu, mă gândesc că numărul de ași pe care-i reușește per meci este un indicator. La David Ferrer, mai puțin. În fine. În ceea ce-l privește pe Rafa, indicatorii sunt, cred, destul de clari pentru oricine îl urmărește pe spaniol cu atenție de suficient de mult timp.

Primul – și cel mai important dintre toți – forehandul. Atâta timp cât forehandul lui Nadal este suficient de apăsat și de lung, premisele ca jocul lui să se așeze cum trebuie sunt bune. În meciul cu Dimitrov, precum și în celelalte două meciuri anterioare de la Madrid, stânga lui Nadal a redevenit, după oribila cacofonie de la Barcelona, o lovitură de încredere. Mda, a mai fost surprins din când în când de lungimea mingii returnate de Grigor, cu rezultatul unor rame inestetice, dar în majoritatea timpului forehandul lui Rafa a aterizat unde trebuie. În momentele semnificative, a aterizat chiar imediat lângă sau pe linii. Acesta este un semn sigur al însănătoșirii jocului lui Nadal. Și mai încurajator este faptul că delicatesele – forehandurile în lung de linie, executate uneori din alergare, și forehandurile în diagonală care cad, boom-bang, fix în colțurile terenului – au fost prezente și ele. Nu așa, ca niște domnișorici naufragiate pe o mare de erori, cum s-a întâmplat în Catalonia. Ci ca niște prințese ieșite la paradă. Prima dintre ele a venit chiar în game-ul unu al meciului, jucat pe serviciul lui Dimitrov, la a doua egalitate.

Al doilea indicator este dispoziția de a se deplasa pentru a recupera mingi. Dacă forehandul este creionul care desenează contururile jocului lui Nadal, deplasarea este pânza pe care spaniolul o folosește ca să deseneze. Din primul moment în care a pășit pe teren la Madrid în meciul cu Johnson și până în ultima secundă a sfertului de finală jucat contra lui Grigor, Nadal a vrut și a mai și putut (că vrutul nu este de ajuns) – să se deplaseze oriunde mingea a fost trimisă de adversar. Cu toate minusurile din jocul său de azi (printre altele, inconstanța în lungimea loviturilor și erorile de judecată în momentele cheie), Dimitrov rămâne unul dintre jucătorii cei mai capabili să schimbe direcția jocului de pe dreapta pe stânga. Această schimbare este – din momentul în care ea a fost patentată de Djokovic în 2011 – una dintre cele mai eficient căi, dacă nu cumva cea mai eficientă cale – de a-l face pe Rafa să se bată singur. În meciul neguros de la Barcelona cu Fognini, Nadal se uita neputincios cum trece mingea ca expresul pe lângă el pentru a se împlânta, mereu și mereu, în colțul din stânga al terenului. În meciul cu Dimitrov și cu toți ceilalți oponenți de la Madrid, Nadal a alergat ca un demon dintr-un colț în celălalt al terenului, neutralizând cu succes atacurile pe partea de forehand. Ca să nu mai spunem de nenumăratele curse făcute din spatele terenului până la fileu. The Happy Feet s-au reîntors în jocul lui Rafa. Și atâta timp cât rămân acolo, călcâiul lui Ahile – apărarea colțului de forehand – nu mai este atât de amenințător pe cât poate fi atunci când picioarele nu merg.

Jocul lui Rafa în game-ul imediat următor după cel în care face break. După părerea mea, acesta este cel mai semnificativ și de încredere indicator în ceea ce privește starea de spirit în care Nadal se află. Iar meciul de azi, din cauza numărului mare de break-uri care au fost făcute, este un bun studiu de caz. Să luăm setul unu. În game-ul al treilea, Rafa a capitalizat două passing shot-uri fenomenale de rever și a reușit primul break din meci. Însă în game-ul imediat următor și-a cedat serviciul, nu neapărat pentru că Dimitrov ar fi jucat spectaculos, ci mai degrabă pentru că Rafa a dat adversarului cadouri. Este exact scenariul care se întâmplă atunci când Nadal nu se află într-o stare mentală bună. După ce se luptă, uneori cu eforturi supraomenești, pentru a obține mult râvnitul break, în game-ul care urmează pe propriul serviciu face niște greșeli gogomane, care l-ar face să roșească și pe un jucător amator. Când lucrurile stau rău de tot cu mintea lui Rafa, de aici totul se duce de râpă, iar prețul poate fi uneori chiar pierderea setului.

Însă în sfertul cu Grigor, desfășurarea a fost cu totul alta. După ce a făcut break și a permis să i se facă rebreak, Nadal a rămas calm și s-a apucat din nou de treabă. A inițiat și a controlat raliuri frumoase pe serviciul lui Grigor, obținând două puncte de break. Le-a ratat pe amândouă, dar nu s-a pierdut cu firea. A mai făcut rost de o minge de break, iar cel care a clacat a fost Dimitrov. Bulgarul a trimis grosolan în out un voleu de rever pe care nimic, în afara pripelii, nu l-a împiedicat să-l așeze, frumușel, în teren. Ce s-a întâmplat în game-ul care a urmat imediat după ce Rafa a făcut din nou break pentru a conduce cu 3-2 în primul set? Ceea ce se întâmplă atunci când senzațiile spaniolului sunt pozitive: Nadal și-a consolidat avantajul pentru a se desprinde la 4-2. Nu a fost ușor. Pentru că serviciul unu al lui Rafa era, în acel moment al jocului, orice mai puțin un atu. Ba chiar Dimitrov a avut și două mingi de break. Însă Nadal a ținut cu dinții de game-ul cu pricina. Așa cum face când îi este bine. Interesant că, după acest hold muncit, în game-ul următor în care a servit, spaniolul și-a regăsit dintr-o dată primul serviciu. Care nu l-a mai părăsit pe parcursul meciului.

semifinale la MadridAl patrulea indicator care dă măsura stării generale de sănătate a jocului lui Rafa este presiunea pe care o pune pe serviciul adversarilor la sfârșit de set. Când jocul lui Nadal bolânzește, iar setul se aproprie de sfârșit, nu se întâmplă nimic. Rafa rămâne pasiv, un actor care și-a uitat replica și rămâne pierdut în contemplarea pățaniei. Când, însă, jocul lui Nadal este alive and kicking, se întâmplă lucruri. Iar cel mai important dintre ele este că spaniolul devine activ – actorul care știe că are rolul principal și care nu admite să i se ia fața de către celălalt participant la reprezentație. Astăzi am avut parte de a doua variantă. Ambele seturi s-au încheiat cu break-uri făcute de spaniol pe serviciul lui Dimitrov. În setul unu, bulgarul a servit pentru a rămâne în set la 3-5, însă Rafa și-a procurat repede două oportunități de a închide socotelile. Două servicii bune l-au ajutat pe Grigor să fenteze amenințarea. Dar Nadal a decis să rămână la înălțimea rolului și a insistat să lovească în minge curajos, la limită, lung, drept pentru care răsplata nu a întârziat să apară: s-a ivit și a treia minge de set. Dimitrov a servit iar bine, însă din nou a fost penalizat cu un retur lung, care l-a ademenit să greșească.

Sfârșitul setului doi și, implicit, al meciului a fost cam după același tipar. Prima minge de meci a venit pentru Rafa ca urmare a unei duble greșeli din partea lui Grigor. Nu a reușit să convertească, însă imediat a venit cu un retur direct câștigător de forehand absolut devastator, care îi aducea a doua minge de meci. În schimbul care a urmat, Dimitrov a fost ademenit, din nou, să greșească. Și a greșit.

În fine, al cincilea indicator este cel care vizează atitudinea lui Rafa față de reușitele și greșelile proprii. Astăzi, pumnii strânși și manifestările tipice de satisfacție ale spaniolului nu au fost atât de evidente. Însă în meciul cu Bolelli, Rafa a vamos-it în toate momentele și în toate chipurile posibile. Cred că nu a existat vreo lovitură reușită sau vreo execuție frumoasă pe care să n-o fi acompaniat-o cu pumnul strâns, cu strigăte sau cu tipicul growl de satisfacție. În meciul cu Dimitrov, și-a taxat cu aceeași pasiune și greșelile. După ce, în setul doi, Grigor a realizat break-ul pentru a prelua conducerea cu 2-1, Nadal a purces să își recupereze game-ul pierdut. Două forehanduri de excepție, unul în cros, celălalt down-the-line, ambele aterizate fix pe linie, l-au adus în situația de a avea un punct de break. În raliul care a urmat, Nadal s-a luptat cu tot ce are el mai fain, dar până la urmă a pierdut punctul, ratând una dintre loviturile care sunt specialitatea casei – the banana shot. Reacția lui instantanee a fost să-și ducă ambele mâini la cap. Pentru că îi păsa. Pentru că, spre deosebire de momentele în care nu are senzații pozitive și în care singurul gest pe care îl schițează este să plece capul și să se îndrepte plouat spre colțul celălalt al terenului, de data asta greșeala îl motiva. Poate de aceea a continuat și în următorul game pe serviciul lui Dimitrov să facă presiuni pentru a-și recupera break-ul. Poate de aceea a și reușit, în cele din urmă.

Deci, da. La Madrid lui Nadal îi pasă și de bunele și de relele din jocul său.

Deci, nu. Nu cred că cele trei victorii de acum sunt suficiente pentru a declara sus și tare că „adevăratul Rafa” s-a întors.

Dar. Atâta timp cât lui Nadal îi pasă din nou atât de tare de ceea ce joacă, revenirea „adevăratului Rafa” ar trebuie să fie doar o chestiune de timp.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.