Aţi văzut vreodată un meci care să fie atât de electric încât să vă facă să săriţi ca nebunii în sus, să exclamaţi „de aia iubesc la nebunie sportul ăsta”, timp în care aveţi senzaţia acută că aţi răguşit urlând laolaltă cu spectatorii din tribune, deşi aţi stat, frumuşel, tot timpul pe canapea?

Ei bine, meciul pe care l-a făcut Federer împotriva lui Djokovic a fost unul din ăsta. Roger a jucat atât de bine că, dacă n-aţi văzut meciul, e cazul să faceţi ceva, orice, numai să puneţi mâna pe o înregistrare. Dacă l-aţi văzut, totuşi, ştiţi despre ce vorbesc şi probabil că vă daţi seama că nici un articol din lume, oricât de bine scris, nu va reuşi să pună în justă lumină ceea ce a făcut pe teren the Swiss.

De aceea, azi, în loc de poveşti şi comentarii şi consideraţii post-meci, singurul lucru care mi se pare ok de făcut este să înşir mai jos câteva notiţe, aşa cum mi-au venit ele în minte:

Este, de departe, cel mai electrizant meci pe care l-am văzut în acest an.

După toate Grand Slam-urile, după toate dramele, nenumăratele întorsături de situaţie ameţitoare, partide desfăcute în bucăţi când nimeni nu mai credea că a mai rămas ceva de desfăcut la ele, pot să spun cu mâna pe inimă că această semifinală dintre Roger şi Nole a fost cel mai electrizant meci pe care l-am văzut în acest an. Calitatea, viteza, implicarea cu care cei doi au jucat au fost atât de înalte că, la ore de când s-a terminat meciul, încă mai simt cum mi se învârte capul. Nu mi s-a întâmplat asta nici după finala de la Wimbledon, nici după cea de la Roland Garros şi cu siguranţă nici după cea de la Australian Open. Poate că este vorba de diferenţa de seturi jucate – două din trei, faţă de trei din cinci. Poate este totuşi vorba pur şi simplu de calitate, căci la Shanghai totul a fost crash, boom, bang. Federer a jucat, a servit, a apărat, a câştigat, fără drame inutile şi complicaţii. A fost frumos, intens, adevărat. Aşa cum ar trebui să fie tenisul când este jucat cu talent şi pasiune.

Nu l-am văzut pe Roger atât de adunat cu mintea de nu mai ştiu când.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine imaginea lui Federer cu minţile fâlfâind aiurea, pe care o vedeam atât de des în ultimul timp, dar mai ales cu precădere anul trecut, m-a bântuit destul de mult. E ca şi cum ai vedea o maşină de curse care s-a trezit într-o zi că vrea să fie bicicletă. Nu e numai temerea mea. Astăzi, cei doi comentatori de la Tennis TV au stat literalmente tot meciul la pândă pentru a vedea când va veni momentul când Federer va claca. Acel moment fatidic pe care îl ştim cu toţii, că doar l-am văzut de atâtea ori, în care elveţianul, văzându-se în avantaj, va ceda nu neapărat fizic, dar mai ales mental, arătând brusc cu zece ani mai bătrân, permiţând să i se facă rebreak şi lăsându-se antrenat într-un şir de evenimente nefericite. Care uneori s-au terminat cu el plecând prea devreme acasă. Cum a fost, de pildă, la Roland Garros.

Deci. Să vedem, să vedem, şopocăiau cei doi comentatori când a venit momentul de cumpănă din primul set. Era 3-2, iar Federer tocmai făcuse break, înfigându-se în fileu, forţându-l pe Djokovic să trimită reverul în plasă. Superbul stadion de la Shanghai clocotea ca o tigaie uitată pe foc, iar Roger ar fi făcut bine să consolideze.

Federer a început acel game prost, cu o ramă. A egalat situaţia la 15, cu un smash executat aproape lipit de fileu. A ajuns iar la fileu rapid, în punctul următor, şi a anticipat un passing shot de rever al lui Djokovic down-the-line, pe care l-a agăţat şi l-a trimis înapoi în terenul sârbului. 30-15. În următorul punct, însă, iar a dat-o în bară cu un forehand uşor, care a zburat din nou în afara terenului. 30 egal. Şi-a procurat un punct de game cu un voleu bine apăsat, care a urmat unui forehand inside-out ce l-a scos mult pe Djokovic din teren. Toate punctele din game de până atunci fuseseră jucate cu primul serviciu. Şi pe următorul l-a jucat tot cu primul serviciu, dar returul lui Nole a venit sus, lângă fileu, Federer greşind voleul. 40 egal.

A urmat primul punct din game jucat cu al doilea serviciu, un raliu de câteva lovituri, pe care Djokovic l-a finalizat cu un passing shot de rever în diagonală. Avantaj şi punct de break Nole. Federer a servit tot cu al doilea, dar a finalizat la a doua lovitură, un forehand în cross court câştigător. Punct de break neutralizat. Tot al doilea serviciu, un schimb în care un forehand lung al lui Federer îl face pe Novak, prins prea în faţă, să trimită lung. Avantaj Federer. Elveţianul ratează din nou primul serviciu, dar cu al doilea trimite mingea la T, suficient de parşiv ca Djokovic să fie surprins. Federer consolida şi trecea cu bine primul mare hop mental din acest meci.

La fel de bine îl trecea şi pe al doilea, care a venit în setul doi. Roger avusese patru puncte de break pe serviciul lui Djokovic, la 3-1, însă le ratase, sârbul reuşind până la urmă să scoată dinţii lui Roger din propria beregată. Este situaţia cea mai periculoasă, aici mă aştept să-l văd pe Djokovic făcând rebreak, dacă asta o să i se întâmple lui Roger o să se schimbe momentum-ul în meci, îi auzeam pe comentatori trăncădind. Şi ce să vezi? Pe moment, cei doi au părut a avea dreptate. Federer a început prin a-şi ceda primele două puncte pe propriul serviciu. A revenit însă de la 30 egal şi, cu încă un serviciu nereturnabil, a reuşit un hold frumos pentru 4-2.

Da, Federer a avut cel puţin trei mari momente de cumpănă azi, al treilea şi mai complicat, atunci când a servit pentru 5-3. Le-a rezolvat pe toate cu mintea rece, lucidă. Fără a intra în degringoladă, fără panică. Aşa cum nu mai obişnuia s-o facă.

Nu l-am văzut pe Djokovic atât de devastat în incapacitatea lui de a găsi o replică potrivită de nu mai ştiu când.

Cu Djokovic nu e de glumit, asta o ştie tot omul care se uită la meciurile din ATP. Adică, oricât de nasoală ar fi treaba, oricât de urât ar sta lucrurile pentru el, oricât de neagră e smoala în care este fiert, cu toţii ştim că Nole e capabil să se scoată. Ştim. Într-un fel sau altul, atât de bun la tenis, atât de elastic la corp, atât de tare la minte cum e, sârbul va veni inevitabil cu ceva care să-l smulgă din pasa nasoală în care se scaldă. OK, parcă anul acesta a lăsat-o şi el mai moale, nu mai e ca-n 2011, când era de ne-tre-cut, dar, what the heck, tot Nole e. Ei bine, după acel game din setul doi de care vorbeam, în care Federer a reuşit un hold pentru 4-2, sârbul a fost pus din nou în situaţia de a servi. Game-ul precedent pe serviciul lui fusese un coşmar de peste opt minute în care Nole pusese la bătaie tot ce are el mai bun – passing shot-uri, abilitatea de a recupera mingi imposibile, mâinile dibace – pentru ca Federer să nu-i facă break din nou.

S-a ajuns la 30 egal. Imediat după serviciu, Djokovic a venit cu o lovitură pe forehandul lui Federer, după care a schimbat direcţia pe backhand. Federer a reuşit să agaţe, însă, mingea, şi să o trimită înapoi. Furişat către fileu, Djokovic a vrut să închidă cu un forehand drive. Federer a agăţat din nou mingea, a făcut un lob, forţându-l pe Djokovic să o vâneze înapoi în spatele terenului şi să execute un smash. De-abia atunci, forehandul lui Federer – de altfel, superior celui al sârbului în tot meciul – a cedat. Elveţianul a trimis în afară. Djokovic şi-a pus mâinile în cap, iar camera a focalizat pe faţa lui.

Nope, pe faţa sârbului nu era acel rânjet de satisfacţie pe care-l afişează atunci când face ce face şi se arată mai bun decât adversarul său. Trăgând aer în piept, cu gura deschisă, cu ochii lui verzi-căprui, hipnotici în momentele în care se concentrează la maxim, dar acum abia iţindu-se de sub frunte, trecându-şi mâinile prin păr, Djokovic era însăşi imaginea neputinţei. Nu l-am văzut de multe ori pe sârb arătând aşa, cu siguranţă nu în ultimul timp. Astăzi, Federer, cu serviciul lui aproape perfect, cu forehandurile letale şi cu permanenta furişare la fileu, l-a înnebunit pe Djokovic.

Pasiunea pe care Federer o pune acum în ceea ce joacă este contagioasă.
Când Federer, cu binecunoscuta-i dorinţă de a încerca lucruri noi şi de a o lua de la zero cu alţi antrenori, a anunţat la începutul anului că-l aduce pe Edberg în echipă, reacţiile au fost încurajatoare, dar cu o tentă condescendentă. Da, era frumos că Roger căuta să aducă jocului său un plus de agresivitate, dar chiar dacă nu avea să se întâmple acest lucru, era totuşi sweet că Roger şi idolul său din adolescenţă au ocazia să hang out.

Rezultatele au fost mixate. Federer a fost criticat pentru că se năpustea către net fără discriminare, expunându-se la passing shot-uri. A mai fost criticat că nu-şi foloseşte suficient calităţile atletice pentru a se poziţiona corect la fileu, bazându-se mai degrabă pe dibăcia mâinilor pentru a executa voleurile. Din nou, cu rezultatul că voleurile erau deficitare, iar el era pasat când îi era lumea mai dragă.

Federer, în schimb, nu a cedat, a făcut în continuare ce şi-a propus. Astăzi, căpoşenia lui a dat roade. Djokovic l-a pasat şi l-a tot pasat în diagonală cu backhandul până când Roger s-a prins şi s-a lipit şi mai bine de fileu. După aia Djokovic l-a pasat cu backhand-ul în lung de linie. Până când Roger s-a prins şi a închis şi acea ferestruică. Cuplată cu eficienţa la serviciu – 69% de puncte câştigate pe primul şi 62% pe al doilea – agresivitatea i-a câştigat azi lui Roger meciul.

Angajament, am auzit spunându-se. Mă îndoiesc că e doar atât. Angajamentul este un cuvânt fain şi dă foarte bine pentru că este la modă, dar e rece, mult prea rece faţă de tenisul electric cu care a venit azi Federer. Pasiune pentru ceea ce face cred că i se potriveşte mai bine. Sunt foarte curioasă cu ce va veni Roger mâine. După toate probabilităţile, spectacolul turneului de la Shanghai s-a consumat azi, în meciul cu Djokovic. Dar cine ştie? Federer e on fire şi cred că toată lumea se roagă să nu se stingă prea curând.

Leave a Reply

Your email address will not be published.