Dragă Roger #Federer,

Pentru că #aziesteziuata şi pentru că ştiu că eşti un #fanînfocat al #hashtag-urilor, am decis ca #livingtennis.ro să îţi facă, drept #cadou, un text mai #special.

Here it goes.

Mai ţii minte când am dat #nasînnas la #RolandGarros? Mă rog, e un fel de a spune, căci nasurile noastre nici că ar putea să fie la #înălţimimaidiferite. Te furişai alene, ca o maşină care-şi caută #locînparcare, prin #PlacedesMousquetaires. Severin #Luthi stătea strâns lipit de tine, de parcă îi era frică să nu-i #disparidesubochi. Doi bodyguarzi enormi te flancau puţin fioroşi. Întâmplarea face că, aproape #moartădefrig, decisesem să ies de pe #Chatrier, în timp ce acolo juca #rivalultăucelmaimare. Îmi dezmorţisem picioarele şi acum mă răsfăţam într-o #patădelumină. Era #calmşilinişte, mâna de oameni, răsfirată pe jos, privea la ecranul gigantic (pe care se dădeau imagini de la meciul pe care-l juca chiar atunci #StanTheMan) şi picotea din greu. Era momentul #perfect ca să te strecori la #antrenament.

– Ăla nu-i #Federer? îmi zice în ureche Mihai, soţul meu. Ne-am certat odată la Madrid #dincauzata, pentru că eu am zis că ai jucat prost. (Îmi pare rău, dar chiar jucaseşi prost).

Întorc capul şi văd venind spre noi un tip înalt, tuns scurt, bronzat. Are un fel de a merge destul de #înfumurat, de parcă #RG este #curteasa. Ăilalţi trei care îl înconjoară arată preocupaţi şi se mişcă bizar în jurul lui, juri că-s nişte #geamanduri.

– El e, răspund.

Înaintezi chiar pe direcţia noastră. Dacă nu ne-am da la o parte, ai fi nevoit să treci prin noi. Tu mergi. Noi stăm. E sigur, we are on #acollisioncourse. Una dintre #geamanduri îşi duce un deget la gură şi ne face semn. #Shhhh. Am înţeles. #Tăcereaedeaur, mai ales pentru #celmaiiubitdintrejucătoriidetenisdepepământ. Cu cât te apropii mai mult, cu atât #geamandurile – deşi sunt cu un cap, două mai înalte decât tine – par strivite de #staturata. Îi #domini cumva. Geamandura mai face un semn. Poftim? Să ne dăm din drum? Cu tot respectul, #noway. Suntem ca şi tine, cetăţeni ai #PlaneteiTenis, cu drepturi depline. Pe măsură ce te apropii, îmi dau seama că #nescrutezi. Îţi ţii capul sus şi drept, dar priveşti fix către noi. În piaţă este #oliniştedesăvârşită. „Ce naiba”? mă întreb. Aici e, de obicei, o vânzoleală şi o chirăială de îţi sare capul doi metri în sus de urechi. „Nu-l vede nimeni”?

Eşti la doi metri, păşeşti #lafeldealene, ca şi cum ai avea #tottimpuldinlume, şi ne privim în ochi. Avem cam #aceeaşivârstă, give or take (ok, #maimultgivedecâttake). Mă gândesc la momentele în care aveam #douăzecişiceva de ani şi, în loc de #bunădimineaţa la serviciu, salutam cu: „Băi, cât de #fantastic e puştiul ăsta, #Federer!”. Meah. Cum #zboarătimpul! Te-am văzut de câteva ori #deaproape, chiar #defoarteaproape, jucând live. Te-am văzut jucând #wow, dar şi extrem de prost, cum spuneam. Te-am văzut jucând în #fullswing şi te-am văzut jucând şi când erai atât de zdrobit de oboseală că o căprioară tremurândă, cu botul umed, inspira #maimultăforţă decât tine. Dar nu te-am privit niciodată în ochi până acum.

E #nice. Deşi îţi păstrezi faţa absolut imobilă, fără nici o expresie, ochii tăi sclipesc #viişiinteligenţi. Nu au nici un pic de #răceală în ei. Ba chiar au o #lucireghiduşă, de copil care parcă ar vrea să facă o tâmpenie, dar ştie că, dacă o va face, îl aşteaptă o #pedeapsă. Ne uităm unii la alţii şi-mi dau seama că #eşticurios. După cum vezi #cupropriiităiochi, nu avem de gând să ne mişcăm ca să îţi facem loc. De fapt, nici nu avem de ce ne da la o parte, pentru că, dacă nimeni altcineva nu te vede în afară de noi, #înseamnăcănicinueştireal.

Încă o fracţiune de secundă şi ne lovim unii de alţii. Geamandurile, se poate vedea pe faţa lor, sunt puţin #agasate. Tu nu. Acum par #minusculepelângă tine. Ultima şansă de a-ţi mai citi în ochi înainte să treci. #Amuzament. #Complicitatemută. #Shhhh. Hâş. Virezi pe plângă noi, o #geamandură se dezechilibrează, aproape că se împiedică, rămâne o clipire în urmă, cât pentru a-ţi lăsa descoperit un flanc. Fe-de-rer! Strigătul scurt, ascuţit şi extaziat, lansat de o persoană #apărutădenicăieri, te împunge în coaste. Tresari, #iuţeştipasul. După câţiva metri, ai devenit #ocometăcucoadă. Oamenii ţopăie în spatele tău, se împung unul pe altul pentru #unloccâtmaiaproapedetine.

– Hmmm, zic.
– Hmmm, zice Mihai.
– E diferit.
– Arată ca o #supermaşină.
– Mai ţii minte ediţia aia Top Gear când încercau să scoată supermaşinile alea dintr-o parcare din #Paris şi nu puteau?
– Dap. Te-ai încălzit? Mergem înapoi să-l vedem pe Nadal?
– Îhî.

Pe central, #rivalultăudeani o ducea foarte bine. În ritmul #precis, #sacadat, #neiertător al forehandurilor care plecau din racheta lui, am avut timp să mă gândesc. De ce păreai #aşadeînalt pe lângă ceilalţi? E ceva #cutineşicuNadal, o chestie pe care o împărtăşiţi şi pe care n-am mai văzut-o la #niciunaltjucător. Aveţi un fel de a face ca #toţiceilalţi să pară mici. Şi, ori de câte ori apăreţi în lume, centrul lumii se mută #acoloundesunteţi voi. Când m-am întors acasă, după Roland Garros, frunzăream la întâmplare printr-unul din site-urile care #îmiplac şi am dat de-un citat dintr-o carte care sună aşa:

„Forţa şi căldura [pe care le transmit o persoană, nota mea] sunt în tensiune directă una cu cealaltă. Cele mai multe dintre lucrurile pe care le facem pentru a proiecta tărie de caracter – când avem o expresie facială serioasă, când ne flexăm muşchii sau când ne flexăm vocabularul – au tendinţa de a ne face să părem mai puţin calzi. De asemenea, cele mai multe semnale care transmit căldură – faptul că zâmbim des, că vorbim cu blândeţe, că le facem oamenilor favoruri – ne pot face să apărem mai mult supuşi decât puternici.

[…]

Abilitatea de a stăpâni această tensiune, de a proiecta atât forţă, cât şi căldură, în acelaşi timp, este rară – atât de rară, de fapt, că îi sărbătorim, îi elevăm şi îi invidiem pe acei oameni care reuşesc să o aibă. Avem chiar nume speciale pentru această abilitate. Grecii antici îl denumeau <dar divin>, din care noi avem astăzi cuvântul <carismă>. În zilele noastre, este denumită în diverse feluri în cercuri diferite: este numită <potenţial de leadership> la locul de muncă modern, <cool> în contextele sociale şi chiar <le> în industria entertainmentului, precum în sintagma <Le are!>.”

Şi atunci am înţeles. Asta am văzut la Paris în ochii tăi. Forţă şi căldură. În acelaşi timp. Vezi tu? Nu m-a impresionat niciodată #povestea despre #perfecţiune pe care ţi-au construit-o ca să te înţeleagă. Părerea mea este că te-au prins în ea ca la #închisoare, refuzându-ţi #dreptulsătîmbunătăţeştilatine #cevrei, #cumvrei şi #cândvrei. Pentru că nimeni nu este perfect, exceptând poate prin #basme. În viaţa reală, lucrurile stau #puţinaltfel. De aceea, Living Tennis te sărbătoreşte astăzi fără să invoce #recorduri şi #clişee, ci spunând cui are chef să citească ceea ce #amvăzut cu ochii noştri, anume că, dincolo de #basme, Federer chiar le are.

#Humbly yours,

#DD

Want to read this text in English? You can find it here.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.