Ieri, în timp ce începutul meciurilor de la Toronto era amânat din cauza ploii, încercam să termin tot felul de treburi care, cumva, îmi scăpaseră, printre ochiurile zilei, neterminate. Aşa că mă fâţâiam de colo-acolo prin casă, aruncând ici şi când câte-un ochi la aplicaţia mea de tenis de pe monbil sau la televizor pentru a vedea dacă a început. Iar de la un punct, ba cu fâţâiala, ba cu vorbăria, am uitat că trebuia să înceapă. Şi uite-aşa, întorcându-mă la un moment dat brusc, m-am trezit că pe ecranul gigantic al televizorului Nick Kyrgios şi Santiago Giraldo începuseră să joace tenis de ceva vreme – nu de mult – pe centralul de la Rexall Centre.

Am zâmbit instantaneu. Mi-am adus aminte de o vorbă pe care o spunea bunică-mea atunci când eram mică şi când, după vreun episod de bâzdâcuri, reveneam la sentimente mai bune faţă de mine şi faţă de lume. „I-a venit inima la loc”, decreta ea, un zâmbet îi ştergea buzele, pentru ca imediat să se întoarcă fulgerător pe călcâie şi să se îndrepte către miliardele de treburi pe care le avea de terminat în gospodărie, lăsându-mă pe mine să îmi văd de miliardele de treburi copilăreşti pe care le aveam neapărat de terminat până avea să mă cheme seara, să intru în casă.

Adevărul e că, trebuie să admit, de când au început turneele de la Toronto şi Montreal, mi-a venit inima la loc. Pe la începutul lui iulie, aş fi dat orice pentru o pauză de tenis. Când s-au terminat Wimbledonul şi turneul de la Bucureşti mai că am leşinat de oboseală bucurie. Însă, în săptămânile care au urmat, în care tenisul la nivel de top s-a răsfăţat pe la plajă sau la munte, a început să mi se facă dor. Da, s-au desfăşurat în acest timp turneele mici de pe zgura europeană. Dar. Deşi recunosc oportunitatea pe care ele o reprezintă pentru jucătorii de la mijlocul clasamentului de a aduna puncte şi titluri cât timp pisicile mari nu sunt acasă, nu mă pot opri să mă uit la ele ca la ultimii dansatori care rămân în picioare la un concurs de dans. Cu respect, dar şi cu o senzaţie de „lipseşte ceva”. Mai începe şi US Open Series, dar turneele mici de la Atlanta şi Stanford, cu farmecul lor aparte, de cozy şi laid-back, tot eşuează în a mă capta cu adevărat. Aşa că, pe măsură ce se adună săptămânile din iulie începe să mi se facă dor. De Toronto şi Montreal.

Aşa se face că, atunci când îmi năvălesc în ochi primele imagini de la Rexall Centre şi Stade Uniprix, am o bucurie pe care cu greu mi-o pot explica în afara aşteptării, simpatiei şi slăbiciunii. Îmi vine inima la loc fix în acelaşi fel în care se întâmplă când stă să înceapă turneul de la Monte-Carlo. Aceşti jucători şi aceste jucătoare, pe care m-am obişnuit să îi văd săptămână de săptămână, despre care aş putea vorbi neîntrerupt la o adică oricui ar avea inconştienţa să mă provoace la aşa ceva, dar despre care, la urma urmei, nu ştiu nimic, pentru că habar n-am cum sunt ei şi ele în realitate, mi-au lipsit. Fac parte din viaţa mea aşa cum fac parte familia şi prietenii şi mi-e greu să îmi pot imagina ca lucrurile să fie altfel. Tenisul este la fel de mult un sport în care o minge este lovită cu o rachetă dintr-o parte în alta a unui dreptunghi, precum un sport în care totul este despre ele, personajele. Aşteptarea ca ele să îşi reia locul în spectacol face din Toronto şi Montreal nişte turnee extrem de preţioase.

Ni se tot spune cât de important este pentru un jucător de tenis să ştie cum să îşi gestioneze momentele de aşteptare, fie că este vorba de aşteptarea care decurge din programarea meciurilor de către organizatorii turneelor, fie că este vorba de aşteptările inopinate, produse de către ploaie, spectatori cărora li se face rău sau orice alt factor care ar putea să introducă un delay. Dar aşteptarea este şi una dintre componentele esenţiale ale trăirilor pe care le are un spectator de tenis.

Avem, pe de o parte, aşteptarea pe termen lung ca un turneu, poate cel favorit, să înceapă. Sau aşteptarea pe termen foarte lung ca un puşti sau o copilă pe care îi vezi într-o zi, poate din zbor, cu coada ochiului, să devină campionul/campioana care ai simţit că are potenţialul de a deveni. Este aşteptarea pe termen mediu, cea în care ne scăldăm, timp de o săptămână, la Grand Slam-uri două, pentru a afla cine va ridica trofeul deasupra capului de data asta. Şi mai sunt şi nenumăratele aşteptări cauzate de ploaie, care pot fi umplute în fel şi chip. Într-unul memorabil pentru întreaga planetă: Cliff Richard cântând la Wimbledon, pe 3 iulie 1996. Sau memorabil doar pentru tine: eu, singură acasă, uitându-mă la finala masculină de la Wimbledon din 2008, pentru prima şi singura dată în experienţa mea de spectator de tenis incapabilă să îmi controlez emoţiile, şi soţul meu, aflat la volan, la sute de kilometri depărtare, încercând prin orice mijloace ca să mă calmeze.

Da. Dulcea aşteptare a lucrurilor ce au venit şi vor fi venit cândva merge mână în mână cu experienţa de spectator la tenis. Aşa cum merge şi simpatia, de cele mai multe ori, inexplicabilă. Îmi plac turneele de la Toronto şi Montreal şi nu am nici o explicaţie logică a motivului pentru care îmi plac. Poate să fie senzaţia de bine pe care o asociez culorilor de verde şi albastru. Sentimentul de plonjon în mare pe care îl am atunci când camerele de televiziune se apropie şi se tot apropie iar apoi fac zoom pe terenurile centrale ale celor două turnee canadiene. Marea îmi place în mod deosebit. Aşa că, poate. Dar mai toate turneele pe hard utilizează combinaţia de albastru plus verde şi nu pot să spun că îmi place la celelalte.

Sau poate explicaţia să aibă de-a face cu nevoia de a da minţii ceva, un lucru pe care să-i facă plăcere să-l tot toace. Mi-amintesc şi-acum un articol superb scris de Steve Tignor imediat după terminarea turneului de la Melbourne în 2013 şi în care am regăsit sută la sută motivele pentru care vederea unui teren de tenis mă face să mă simt bine şi, probabil, unul dintre argumentele pentru care acesta a fost de când mă ştiu sportul meu preferat. După ce s-a terminat turneul, Tignor s-a găsit în postura în care cred că a fost oricare spectator de tenis cu pedigriu – mai ales cei care călătoresc la turnee – aceea de a nu mai avea obiectul care să îţi canalizeze energiile şi mintea.

Spunea Tignor atunci: „Fără a mai avea tenis, să mă concentrez pe el, mintea mea a început instantaneu să ţopăie de colo-acolo. A alunecat şi a sărit de la amintiri neplăcute la anxietăţi iraţionale de parcă era suflată de vântul care apleca copacii din parc”. Problema lui Tignor era că se găsea în situaţia ca propria-i minte, de obicei ocupată, nu mai avea cu ce să se ocupe. El continua aşa: „Aceste este blestemul călătorului. Fără nici o rutină la care să revii, nici o muncă despre care să te îngrijorezi, fără întâlniri la care să ajungi, nici una dintre funcţiile obişnuite ale minţii la locul ei, mintea poate să înceapă să meargă aiurea. Acest lucru poate fi eliberator pentru un timp – tot ceea ce asimilezi este nou. Dar poate fi, de asemenea, şi obositor. Montaigne spunea că nu suportă să îşi lase mintea singură, pentru că, dacă este lăsată să îşi facă de cap conform propriilor mecanisme, va scoate ‘monştri din adâncuri‘. A spus, de asemenea, că nu ar trebui să fim surprinşi de fluiditatea sa indisciplinată. Totul, inclusiv noi, este lichid, este în transformare continuă. Am înţelege acest lucru mai bine dacă timpul ar curge mai în viteză şi am putea să vedem schimbările – în ceea ce priveşte vremea, anotimpurile, în ceea ce anii produc tuturor suprafeţelor – întâmplându-se în faţa ochilor noştri. Rutina şi o dorinţă pentru ceea ce ne este familiar este apărarea pe care o construim împotriva timpului”.

Cam aşa ceva. De când mă ştiu sunt o persoană care îşi ţine mintea ocupată. Cu proiecte, cărţi, discuţii, planificări, călătorii. Şi, da, tenis. Când tenisul de top, cel pe care îl urmăresc cu plăcere şi care mă face bucuroasă, nu mai este în peisaj, lipsa lui îmi creează o uşoară stare de nelinişte. Cum conchidea Tignor: „Aştept cu nerăbdare să văd dreptunghiurile alea din nou. Cu soare sau fără soare, lumea dinăuntrul liniilor este un loc pe care pot să îl înţeleg”.

Da, dar dreptunghiurile din care se compun terenurile de la Toronto sau Montreal nu sunt mai altfel decât dreptunghiurile din care se compun terenurile de la Tokyo sau O2. Şi totuşi, sunt dreptunghiuri care îmi plac mai mult.

Poate că, la urma urmei, ar trebui să nu mai caut atâtea explicaţii. Poate că am doar o slăbiciune pentru cele două turnee canadiene şi gata. Iar slăbiciunile nu se explică, doar sunt. Poate de aceea am ales să scriu despre bucuria de a reîntâlni dreptunghiurile albastre, strălucitoare şi tenisul de top la Toronto şi Montreal, în loc să fac un comentariu amplu despre eliminarea lui Eugenie Bouchard de către Shelby Rogers cu scorul de 6-0, 2-6, 6-0, produsă în timp ce Montrealul era lovit de o pană de curent.

Şi poate de aceea am zâmbit ieri, când am văzut că începuse meciul, şi cu siguranţă o să zâmbesc şi astăzi când Nick Kyrgios şi Andy Murray vor intra să se confrunte pe teren.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.