Niciodată nu o să nu mă uimească transfigurarea prin care trec marii campioni pe parcursul unui meci. Cum s-a întâmplat astăzi cu Sharapova.

Maria a jucat pentru un loc în semifinale împotriva Garbinei Muguruza, cea care, vă amintiţi, a trimis-o acasă, în trombă, pe marea Serena Williams. O dublă victorie la Maria-Serena într-un turneu de Grand Slam probabil că este visul cel mai îndrăzneţ al fetelor din WTA, iar Muguruza, cu determinarea ei teribilă, cu ochii ăia care aruncă priviri ca nişte cuţite şi cu sângele ei spaniol-venezuelean pare exact genul de jucătoare capabilă de o asemenea îndrăzneală.

TENNIS - INTERNATIONAUX DE FRANCE 2014

Cu metodă, cu răbdare şi cu încrederea în sine pe care ţi-o dă faptul că ai îmblânzit deja una dintre cele mai neîmblânzite adversare, Garbine a purces imediat ce s-a dat startul în meci şi la îmblânzirea Sharapovei. A servit puternic, a returnat rapid. A intrat în teren pentru a lua mingea în urcare. A jucat foarte mult pe mijloc. În acest răstimp, Sharapova, aşa cum s-a întâmplat şi în meciul contra Simonei de la Madrid, arăta ca o flăcăruie plăpândă care abia pâlpâia, gata să se stingă la prima suflare puternică din partea năzdrăvanei de dincolo de fileu. Nu numai că Mariei nu îi intra primul serviciu şi îşi servea adversara cu duble greşeli una după alta. Dar nici măcar să arunce mingea în sus cum trebuie nu era în stare. Mereu şi mereu, rusoaica se întindea să lanseze mingea, doar pentru ca mişcarea ei să se frângă, ca într-o vrajă hidoasă. Nu numai că nu putea să arunce mingea în sus, dar îşi mai lua şi o grămadă de timp între cele două servicii, stând acolo, pe linie, gândind şi iar gândind, mult peste cele douăzeci de secunde reglementare. Când Maria reuşea, în fine, să servească şi ea, atât de repede bliţuia pe lângă ea returul Garbinei că tot ce-i mai rămânea rusoaicei era să se întoarcă cu spatele şi să-şi reînceapă calvarul de la serviciu.

Nu cred să existe, în tenisul actual, o jucătoare care să arate, în momentul în care lucrurile merg pentru ea prost pe teren, atât de jalnic precum arată Sharapova. Înălţimea ieşită din comun a Mariei, privirea ei rece, felul mândru în care calcă o bagă pe rusoaică, automat, în categoria „royals”, iar asta o face predestinată pentru script-uri măreţe, cu glamour şi cu oomph. Când dezastrul loveşte în jocul ei, toate aceste elemente care fac din ea o prezenţă regală, i se întorc împotrivă şi o fac să arate insuportabil de ridicol. Picioarele ei lungi par dintr-o dată inutil de mari, căci o împiedică să ajungă suficient de repede la minge. Privirea rece nu i se înmoaie nici o clipă, pentru că asta ar da un mesaj nedorit adversarelor, dar şuviţele de disperare care îi brăzdează ochii îţi dau fiori reci pe spinare. Călcătura ei mândră cu care se îndreaptă către scaun, la changeover, devine stridentă, căci nu se potriveşte deloc cu mizeria situaţiei în care se află. Totul este la ea în disonanţă cu rolul de regină pentru care pare să fi fost special croită, iar terenul de tenis, cu disciplina liniilor sale drepte, este unul dintre cadrele care scot perfect în evidenţă disonanţele. De orice tip.

TENNIS - INTERNATIONAUX DE FRANCE 2014

Aşa s-a terminat setul unu al meciului dintre Maria şi Garbine, cu imaginea Mariei atât de adânc scufundată în ridicolul propriului său joc – urât, ineficient, neinspirat – că te întrebai cât de jos mai poate să ajungă. Probabil că şi Sharapova şi-o fi dat seama că a atins un nou nivel al josului şi, dezgustată de locul unde a ajuns, a început setul doi cu mici schimbări. În primul rând, a început să citească serviciul Muguruzei, mai ales serviciile care îi veneau pe corp. În al doilea rând, a început să se ţină mai bine în schimburile medii şi lungi. În al treilea rând, şi-a regăsit picioarele, pe care le-a pus să lucreze cu ea şi nu împotriva ei, devenind astfel capabilă să recupereze backhanduri ale lui Garbine care, în setul unu, vâjâiau, vuuuum, pe lângă ea. Cu multă luptă, cu multe ţipete, cu multă bătaie de cap a reuşit totuşi să-i facă break Muguruzei şi să conducă cu 3-1 în set. Începea să renască Maria cea regală, însă până să se întâmple minunea, a mai pierdut trei game-uri la rând şi a mai fost nevoie de un hold enorm la 4-3. Când făcea break-ul, pentru a lua setul doi, era ca şi cum varianta ei cea jalnică pe care o văzusem cu cincizeci de minute înainte nu fusese niciodată reală, ci doar o halucinaţie comună a tuturor celor care văzusem setul unu.

Setul trei, în ciuda scorului, nu a fost de la un cap la altul o formalitate pentru nou regăsita regină a zgurii. În game-ul patru, după ce făcuse break, Sharapova a trebuit să salveze cinci puncte de break. Garbine părea să fi depăşit dezamăgirea pierderii celui de-al doilea set şi îşi regăsise lungimea şi acurateţea loviturilor. Iar Maria a fost nevoită să facă ceea ce face orice regină aflată la ananghie: şi-a suflecat mânecile, şi-a păstrat pentru mai târziu mândria şi a ţinut, cu orice preţ, chiar cu preţul de a arăta ridicol în execuţii, de fiecare minge. Odată depăşit momentul de criză, au venit şi execuţiile maiestuoase, cum a fost backhandul în lung de linie prin care a făcut al doilea break. Este fascinant ce efect poate avea o execuţie frumoasă. De la 4-1 până la 6-1, Sharapova a zburat pur şi simplu. Restabilise ordinea şi, mai important, se restabilise pe sine, ştergând orice urmă de discrepanţă între formă şi fond care ar fi putut să mai păteze imaginea ei regală.

TENNIS - INTERNATIONAUX DE FRANCE 2014

Ironic sau nu, Sharapova o va înfrunta în semifinală pe cea pe care mulţi o consideră drept moştenitoarea ei, Genie Bouchard. Canadianca a trecut şi ea, în trei seturi, de Carla Suarez-Navarro, după ce a avut parte de propria sa luptă. Interesant este la Bouchard faptul că ea chiar arată de parcă fiecare lovitură pe care o execută este o luptă. La fiecare backhand şi forehand pe care îl execută, ea pare să se chinuie enorm şi nici o lovitură nu seamănă una cu alta. Blonda de douăzeci de ani, adunătoare de jucării de pluş, care a aprins imaginaţia fanilor şi care-l face până şi pe cel mai bun scriitor de tenis din lume să sune, atunci când scrie despre ea, ca o mămică îngrijorată, este, din punctul meu de vedere, o jucătoare de tenis destul de bizară. Te uiţi la felul în care mingea pleacă din racheta ei şi îţi spui că nu are, nici într-o mie de ani şi nici într-o mie de scenarii, cum să intre în teren. Şi totuşi, mingea intră. Jocul lui Bouchard este enervant, prin aparenta lui imposibilitate. Iar asta, cu excepţia cazului în care nu faci parte din Genie Army, poate să fie destul de frustrant. Şi o deosebeşte fundamental de Sharapova, al cărei joc poate fi, atunci când toate componentele lui merg ca unse, a thing of beauty.

Ceea ce Eugenie are în comun cu Sharapova totuşi este gena de mare luptătoare. Am văzut-o, în Portugalia, executând o lovitură când era căzută la pământ, ridicându-se şi continuând schimbul de mingi. I-am citit declaraţiile, în care spune că nu are prietene bune în circuit pentru că circuitul este alcătuit din adversare şi totul este o luptă. Am văzut-o, chiar în primul meci pe care l-a jucat la Paris, împotriva Juliei Georges, arătând, în setul unu, la fel de jalnică, de pierdută, de insuportabil de privit ca şi Sharapova astăzi. Şi totuşi, ca şi Sharapova, a revenit şi şi-a câştigat meciul.

TENNIS - INTERNATIONAUX DE FRANCE 2014

Mai este un aspect în care cele două mi se pare că se deosebesc fundamental şi care mi-a atras atenţia uitându-mă la limbajul corpului lor în timp ce dădeau interviurile de după meci. În afară de contactul vizual, Sharapova interacţionează puţin spre deloc cu interlocutorii. Rămâne, oricât de aproape s-a afla de ei, distantă. În schimb, rugată de Santoro, care îi lua interviul pe teren, să facă împreună cu el un selfie, Bouchard aproape că i-a smuls acestuia telefonul din mână şi a făcut nu o poză, ci două. Genie nu e distantă, dar e bossy. Aşa că nu ştiu dacă, într-adevăr ea chiar va fi moştenitoarea Sharapovei. S-ar putea ca, în locul reginei blonde de gheaţă căreia îi place să stea în turnul ei de fildeş, Bouchard să se dovedească de fapt o cyborgiţă blondă căreia îi place foarte mult să facă pe şefa.

Time will tell.

Pe termen scurt, mie una îmi este dificil de anticipat cum va arăta semifinala blondelor. S-ar putea să ne plictisim de moarte privind-o sau s-ar putea, dimpotrivă, să fim ţinuţi cu sufletul la gură. Cu două încrâncenate ca acestea două, totul e posibil.

La băieţi, the new Ernests Gulbis şi forehandul său funky nu au avut nici o problemă în a trece de Tomas Berdych, în trei seturi. Ernie a făcut ce a făcut şi împotriva lui Federer, dictând cu serviciul, mixând loviturile, scoţând la înaintare backhandul pentru a crea oportunităţi pentru forehand şi încercând să-şi păstreze capul departe de fierbinţelile care îl făceau să o ia atât de des înainte razna. Tomas a făcut ceea ce face de obicei, adică a jucat după manual, fără să îndrăznească să devină creativ sau să-şi asume riscuri. Drept pentru care pleacă acasă.

TENNIS - INTERNATIONAUX DE FRANCE 2014

Gulbis, calificat în semifinale la Paris (cine ar mai fi crezut?) devine, în fine, după atâţia ani de neastâmpăr certăreţ şi vorbe creţe, TGV-ul care ameninţă să intre în viteză în gara liniştită a Big 4. Prima oprire este în gara lui Nole. Acesta s-a calificat, şi el, în semifinală, după un meci în care Raonic s-a ţinut ce s-a ţinut scai de el, dar a cedat la sfârşit de set unu şi doi. În setul trei, Nole a servit pentru meci la 5-3, dar Milos i-a făcut break. A fost singurul pas greşit al sârbului într-o partidă altminteri impecabilă, dar l-a reparat repede, adjudecându-şi apoi setul cu 6-4.

Cele mai importante evenimente de la Roland Garros, zi cu zi.

Vezi rezultatele zilei a zecea.

Fotografii: Federaţia Franceză de Tenis

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.