Ziua a şaptea de la Roland Garros a venit cu meciuri frumoase, făcute de oameni frumoşi, dar şi cu meciuri urâte, care ne-au strepezit dinţii. Le-am răsplătit pe primele cu aplauze, iar pe celelalte le-am sancţionat cu încruntări. 

Aplauze

Simona Halep
A învins-o pe Maria-Teresa Torro-Flor 63 60. Din nou, Simonei nu i-a trebuit decât în jur de o oră pentru a trece de adversară, până acum ea pierzând în turneu doar 11 game-uri. Simona venea în acest meci nu atât cu vreo îngrijorare provocată de match-up (Torro-Flor este tipul de jucătoare mare, care trimite torpile, dar imobilă, pe care Simona le mănâncă pe pâine), ci cu presiunea de a fi rămas favorita turneului. Simona şi-a însuşit perfect acest nou statut, arătând în fiecare moment aşa cum a arătat din secunda unu în care a început turneul: precum doamna castelului.

Simona a stat de vorbă şi cu cei de la Eurosport, cărora le-a povestit că se bazează pe backhand pentru a-şi crea oportunităţi pentru forehand şi că are încredere în ea în ceea ce priveşte meciurile următoare, inclusiv cel din optimi cu Sloane Stephens. Despre Sloane, Simona a spus că nu îşi aminteşte mare lucru din meciul jucat la Australian Open în 2013, când Sloane a învins-o, deoarece meciul s-a desfăşurat foarte repede. Însă, a urmărit-o la televizor pe americancă şi ştie la ce să se aştepte.

TENNIS - INTERNATIONAUX DE FRANCE 2014

Despre Simona se vorbeşte foarte mult zilele acestea, căci ea trece prin faza prin care trec toţi marii sportivi aflaţi în faţa unei realizări uriaşe. Este faza în care toată lumea crede că ştie totul despre ce poate, ce gândeşte, ce vrea şi, mai ales, cine este Simona. De aceea îmi plac atât de mult aceste „ferestre către Simona” pe care le deschid interviurile televizate cu ea. În aceste interviuri, Simona vorbeşte cu naturaleţe şi zâmbet, iar opiniile ei bine cumpănite, echilibrul extraordinar între încrederea în sine şi perceperea adversarelor la adevărata lor valoare, candoarea infinită pe care o transmite sunt ca un sunet de vioară peste hărmălaia creată de toate vocile din jurul ei.

Svetlana Kuznetsova
A învins-o pe Petra Kvitova, 67 61 97. Svetlana, fostă campioană la Roland Garros, în 2009, are o relaţie de dragoste cu Slam-ul parizian. O ştie şi ea, o ştie toată lumea. Cu toţii ne mobilizăm altfel când vine vorba de lucrurile pe care le iubim, iar Sveta exact asta a făcut în meciul cu Petra. A apărat regeşte, şi-a ţinut nervii, a lovit mai tare decât Kvitova. A jucat cu pasiune. Ca şi prezenţă, Sveta este o jucătoare atipică, lucru care îmi place foarte mult la ea. Când joacă aşa cum a făcut-o astăzi, este o jucătoare spectaculoasă, not to be missed. Premiul pentru evoluţia ei superbă? Întâlnirea din optimi cu Lucie Safarova.

Rafael Nadal
L-a învins pe Leonardo Mayer cu 62 75 62. Încă un meci în care Nadal nu şi-a complicat viaţa inutil şi pe care a căutat să îl termine repede. Asta în condiţiile în care, am aflat la sfârşitul meciului, spatele îi creează din nou probleme. Fotografiile care au surprins banda ce protejează spatele spaniolului au ajuns imediat pe Twitter, iar la conferinţa de presă spaniolul a confirmat că, într-adevăr, au reapărut durerile la spate pe care le-a resimţit la Australian Open. Asta explică dorinţa lui Rafa de a termina punctele cât mai repede, pe care o observam în meciul cu Thiem.

Unul dintre jurnaliştii prezenţi la conferinţa de presă a declarat că, mai îngrijorătoare decât declaraţiile lui Rafa i s-a părut starea lui: „rezervat, scuturând din cap”. Rafa a declarat, însă, că se bucură că a ajuns în a doua săptămână la Paris şi că va face tot ce poate în meciurile care vor urma.

Andrea Petkovic
A învins-o pe Kristina Mladenovic cu 64 46 64. Andrea este o tipă atât de haioasă, atât de autentică, atât de altfel în peisajul jucătoarelor profesioniste de tenis, încât este imposibil să nu te bucuri atunci când ea ajunge în fazele superioare ale unui turneu important. Mai ales în contextul accidentărilor cu carul pe care a trebuit să le suporte. Andrea face parte din acea categorie rară a oamenilor care, prin tot ce fac şi ce spun, dau dovadă de o inimă mare. Este genul de jucătoare pe care îmi doresc să o văd oricând pe un teren de tenis, pentru că este pur şi simplu o prezenţă luminoasă.

Încruntări

Ana Ivanovic
A fost învinsă de Lucie Safarova 63 63. Înainte să înceapă turneul de la Paris, am auzit mai mulţi experţi menţionându-o pe Ana ca posibilă jucătoare care va ajunge foarte departe la această ediţie a Roland Garros-ului. Unii chiar o vedeau drept câştigătoare. Am ridicat din sprâncene la asemenea judecată. Cu toată victoria ei de la Australian Open împotriva Serenei, Ana nu mi se pare nici pe departe atât de reinventată încât să poată emite pretenţii la titlul feminin de la Paris. Sau la vreun alt Mare Slam, de altfel.

Înfrângerea ei în faţa Luciei tocmai asta vine să demonstreze. Ana este suficient de adunată încât să facă faţă unor oponente care nu au arme şi curaj încât să se pună cu ea, dar la cea mai mică suflare de talent şi forţă (iar Safarova le are din plin şi pe una, şi pe cealaltă), jocul ei se împrăştie în vânt ca o căsuţă de paie.

Gael Monfils şi Fabio Fognini
Meciul a fost câştigat în cinci seturi de Monfils, 57 62 64 06 62, dar ceea ce au jucat cei doi a fost pur şi simplu un tennis horor aproape imposibil de descris în cuvinte. Cum zicea cineva pe Twitter, ăsta nu a fost un meci epic, aşa cum se tot vehicula, ci echivalentul unui accident filmat în reluare pe care pur şi simplu nu te poţi împiedica să îl priveşti. Mats Wilander a fost şi mai dur, vorbind despre meci ca despre unul în care am avut parte de tenis negativ, contra-productiv, o re-cădere la starea de lucruri a anilor ’90, când cei doi oponenţi loveau la nesfârşit pe partea cea mai slabă a celuilalt, fără ca nici unul să aibă curajul de a încheia punctul cu o lovitură câştigătoare. A fost de parcă cei doi şi-ar fi propus de la bun început să joace un meci de cinci seturi, a adăugat el.

Acum, Monfils are mulţi fani datorită valorii sale de entertainer. Nimeni nu se compară cu el la acest capitol. Fognini îşi are şi el partea lui de admiratori mulţumită fiţelor şi derapajelor lui de pe teren. Din nou, nimeni nu se compară nici cu el la acest capitol. Şi nu e nimic rău în asta. Tenisul mai trebuie să fie şi spectacol, nu numai înfruntare surdă. Dar. Există o limită care, odată trecută, nebunia frumoasă se transformă în nebunie inutilă şi plictisitoare. Iar de limita asta au trecut ieri Monfils şi Fognini, jucând un meci inutil de lung, un balon de săpun mare ca un elefant, dar urât ca un rinocer, care a produs o falsă dramă. Şi care a fost cu atât mai greu de privit cu cât toţi ştim că fiecare dintre cei doi protagonişti are suficient talent încât să facă lucruri mult mai frumoase pe un teren de tenis.

Cele mai importante evenimente de la Roland Garros, zi cu zi.

Fotografii: Federaţia Franceză de Tenis

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.