„Simona Halep o s-o-nvingă pe Garbine Muguruza şi noi o să câştigăm!” Acesta este refrenul pe care l-am tot auzit în ultima săptămână, timp în care, febrili, emoţionaţi, ne-am pregătit fiecare cum am putut de înfruntarea dintre România şi Spania de la Galaţi. Ei bine, Simona nu a învins-o pe Garbine. Însă echipa de Fed Cup a României da.

Poate că trebuia să se întâmple aşa – ca România să aştepte cu sufletul la gură deznodământul înfruntării cu Spania, decisă abia în ultimul ceas, abia în meciul de dublu – pentru a ne da seama că efectul Halep nu se reduce la simpla ei prezenţă sau prestanţă pe un teren. Că înseamnă mult mai mult pentru tenisul românesc: un suflu nou de îndârjire, de dorinţă de a învinge pe care l-am admirat în toată splendoarea lui la echipa Irina-Camelia Begu/Monica Niculescu. Condusă cu 0-1 la seturi şi 2-1 la game-uri de dublul Medina Garrigues/Muguruza, această echipă a strâns din dinţi, a rămas curajoasă, a crescut din ce în ce mai mult în joc până când a produs Marea Revenire şi Punctul Decisiv care permite României să joace în aprilie pentru un loc în Grupa Mondială.

România a învins Spania în Fed CupSă ne scăldăm cât putem de mult în lumina acestui rezultat, pentru că este unul mare. Şi să nu uităm, în perspectiva lui aprilie ce va să vină, şi lecţiile pe care le-am învăţat în acest week-end:

Lecţia 1 – Diversitatea din echipa României a făcut posibilă această victorie

România şi Spania au intrat, fiecare, în această confruntare, cu câte un superstar de talie mondială. Noi am venit cu Simona, ei au venit cu Garbine şi foarte mulţi au crezut că între ele două se va decide soarta acestui tie. Unii, foarte entuziaşti, au mers chiar pe mâna unei victorii relativ facile a Simonei împotriva lui Garbine. Poate că diferenţa de ranking era un motiv pentru atâta siguranţă. E posibil ca necunoaşterea rezultatului din meciul anterior jucat de cele două la Wuhan să fi fost un alt motiv. Poate iubirea noastră nemăsurată de Simona să fi fost un altul. Sau poate că s-a mizat prea mult pe emoţiile pe care, debutantă în Fed Cup, Muguruza trebuia să le simtă.

Desfăşurarea din teren a evenimentelor a contrazis cât s-a putut de dureros acest scenariu. Muguruza, pe care Spania şi Venezuela s-au luptat abitir, nu este numai o fată înaltă, care plesneşte zdravăn în minge, lovind-o plat şi tare. Printre calităţile pe care le are şi pe care cele două federaţii naţionale de tenis trebuie că le-or fi văzut la ea, că altfel nu ar fi curtat-o atât de dihai, se mai numără: serviciul bombă, reverul necruţător pe care-l poate lovi cam din orice parte a terenului, un forehand cross-court implacabil şi sec precum luna februarie şi o experienţă destul de frumuşică în jocul la fileu, câştigată prin participarea la competiţiile de dublu. Peste toate astea tronează o siguranţă de sine extraordinară, care ar putea fi numită tupeu dacă în română acest cuvânt nu ar fi împovărat de ample conotaţii negative. Aşa că, în loc, o să-i spun „nepăsare pozitivă”. Da, aşa cum a aflat lumea întreagă anul trecut la Roland Garros, când cu eliminarea Serenei de către Muguruza, aceasta dă pe dinafară de o mare nepăsare pozitivă: nu-i pasă cine este de partea cealaltă a fileului, nu-i pasă de ierarhii şi nici de ceea ce spune istoria sau istoricul întâlnirilor directe. Cu alte cuvinte, această frumuseţe hispano-venezueleană este cât se poate de echipată mental pentru a face faţă oricărei presiuni, inclusiv aceea de a-şi face debutul în Fed Cup în deplasare, în faţa unui public care vrea să o vadă cât mai repede înfrântă şi plecată cât mai degrabă la ea acasă.

Aşa. Cu toate aceste idei în cap, era cumva de prevăzut că superstarul echipei Spaniei nu va fi chiar aşa de uşor de înfrânt de superstarul echipei României, după cum mergea scenariul entuziast. Şi n-a fost. Sâmbătă, Muguruza a învins-o pe Irina-Camelia Begu în două seturi. Duminică, a făcut să ni se întunece cerul deasupra capului când a învins-o pe Simona Halep. Tot în două seturi. A revenit şi la dublu, alături de Medina-Garrigues, luând conducerea şi acolo cu 7-5 şi 2-1. În acel punct cerul s-a făcut smoală.

Dar din acel punct încolo am învăţat cu toţii ce înseamnă forţa echipei. Irina-Camelia Begu şi Monica Niculescu au făcut rebreak şi au accesat alt nivel de joc. După două victorii, dintre care una la numărul trei mondial, Muguruza – coloana vertebrală a dublului spaniol – a început să se clatine. A început să scârţâie la serviciu, apoi, cel mai probabil din cauza oboselii acumulate, lucrurile au luat-o repede la vale pentru ea şi colega ei. În acest timp, Irina, care avea şi ea în picioare meciul de simplu, a rămas neclintită ca o stâncă. Iar Monica, ei bine, Monica a intrat pur şi simplu în transă, jucând un tenis situat undeva în tivul dintre incredibil, fantasmagoric şi fantastic. Aşa a fost învinsă Muguruza. Prin incredibila diversitate a tenisului pe care jucătoarele noastre îl practică. Aşa am obţinut victoria azi. Prin faptul că România a venit cu o echipă care a luptat, în timp ce Spania nu a putut mobiliza decât un superstar care să lupte cât pentru întreaga echipă.

Lecţia 2 – Presiunea pe care o punem pe Simona Halep să câştige totul pentru noi este mult prea mare

Înainte de unul dintre meciurile Simonei de la Australian Open, am ascultat cu foarte multă atenţie portretul ei făcut de cei doi comentatori britanici care urmau să comenteze meciul. Portretul era măgulitor, desigur, însă atenţia mi-a fost atrasă de cu totul alte amănunte. Cei doi au vorbit consistent despre presiunea la care Simona Halep este supusă „în ţara sa”. Simona, spuneau aceia, este un fenomen social atât de mare în România, este un role model atât de extraordinar, încât presiunea ca ea să câştige este fenomenală. Desigur, cei doi comentatori se refereau la titlul de la Australian Open. Dar e foarte clar că presiunea nu se reduce doar la Melbourne sau la celelalte Grand Slam-uri sau la celelalte turnee mari. Vrem ca Simona să câştige tot. Pentru noi şi pentru dependenţa de bine, de frumos şi de rezultate pe care apariţia ei pe scena mare a tenisului a creat-o la noi în ţară.

Astăzi s-a văzut că Simona nu poate să câştige totul pentru noi. A fost învinsă de Muguruza chiar mai drastic decât a fost învinsă la Wuhan. Imediat după înfrângerea dureroasă la Makarova, din sferturile de la Melbourne, a avut parte de încă o înfrângere deloc uşoară la o altă adversară care îi este inferioară în clasament. Nu ştiu de ce se întâmplă asta. Nu ştiu dacă Simona este obosită după turneul australian. Sau poate după anul trecut. Nu ştiu dacă este pur şi simplu în căutare de formă. Sau poate în căutarea sinelui ei zglobiu şi râzăreţ, care se bucura atunci când ieşea pe teren. Nu ştiu dacă a ajuns într-un punct în care soluţiile pe care le are împotriva jucătoarelor de tipul big hitter sunt insuficiente. La fel, nu ştiu dacă nu cumva este vorba doar despre o emotivitate exacerbată, care îi pune piedici în situaţiile de presiune. Ştiu doar că, la fel ca anul trecut, când a cedat în faţa Anei Ivanovic în tie-ul cu Serbia, şi de data aceasta Simona a cedat în faţa jucătoarei numărul unu din echipa adversă. Este o întâmplare sau este un tipar? Nu ştiu.

Tot ce ştiu cu siguranţă este că, menţinându-ne iubirea şi fascinaţia faţă de tot ceea ce este Simona, ar trebui să nu uităm că, în evenimente precum Fed Cup, echipa ţine pe umeri, la fel de mult ca şi superstarul, greutatea unui deznodământ.

Lecţia 3 – „Efectul Halep” este vizibil chiar şi pe termen scurt

Cu greu cred că s-ar încumeta cineva să spună acum ce efect va avea, pe termen lung, apariţia unei jucătoare ca Simona asupra tenisului românesc. Însă se vede cu ochiul liber că toate jucătoarele noastre, inclusiv cele care au reuşit minunata victorie împotriva Spaniei, au devenit un pic Halep. Un pic mai luptătoare.

Ieri, când am văzut-o pe Irina-Camelia Begu cu lacrimi în ochi la conferinţa de presă de după meciul cu Garbine, am avut o strângere de inimă. O apreciez pe Irina ca jucătoare, iar când am auzit-o comentând un meci pentru o televiziune de sport, am admirat claritatea, concizia şi calitatea pe care o aveau comentariile ei. De aceea, plânsul ei m-a înduioşat şi m-a întristat. Cred că Irina făcuse tot ce se putea face în condiţiile date.

Duminică, însă, ea a revenit pe teren ca o luptătoare. Şi-a câştigat meciul de simplu, dar l-a câştigat şi pe cel de dublu. Iar în tot acest timp, aşa cum spuneam şi mai înainte, a rămas neclintită în voinţa de a face ca lucrurile să se termine cu bine. Aceeaşi oţelire a nervilor a arătat-o şi Monica. Avem nu numai o echipă de jucătoare, ceea ce ar fi fost bine. Avem acum şi o echipă de luptătoare. Ceea ce e deja extraordinar.

Şi cred că această nou regăsită dorinţă de a nu ceda se datorează, la un anumit nivel, şi „efectului Halep” pe termen scurt. Simona a deschis un drum al voinţei, iar fetelor noastre le place, se pare, să meargă pe el.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.