Esențialul din săptămâna ce tocmai s-a încheiat și cele mai importante repere din săptămâna care abia începe:

1. România în Grupa Mondială a Fed Cup

Cât de norocoși suntem să avem atât de multe, atât de diverse și atât de talentate jucătoare de tenis la ora actuală. Aceasta a fost ideea principală cu care ne-am despărțit de întâlnirea cu Spania de la Galați, tot aceasta este ideea principală care se desprinde din victoria istorică a echipei României în fața Canadei la Montreal.

Andreea Mitu și Alexandra Dulgheru au făcut totul posibil de data aceasta, iar faptul că fiecare dintre ele a înregistrat o victorie la numărul șapte mondial nu poate decât să funcționeze ca un puternic factor de motivare pentru ceea ce va urma în carierele lor individuale. În egală măsură, Simona Halep, Irina-Camelia Begu, Monica Niculescu, Sorana Cîrstea au făcut și ele totul posibil, fiecare dintre ele intervenind într-un moment crucial al lungului drum parcurs de România către Grupa Mondială.

Mi se pare important acum să ne amintim de umărul pus de toate jucătoarele, la fel cum mi se pare important să reținem lecția pe care echipa feminină de tenis a României ne-a oferit-o pe tot acest parcurs: frumusețea competițiilor pe echipe în tenis vine dintr-un scop comun împărtășit și dus mai departe de fiecare membru al echipei în parte.

Andreea Mitu aduce România în Grupa Mondială a Fed Cup2. Simona și Maria la Stuttgart

Spuneam, în preview-ul sezonului de zgură că, în lumina rezultatelor fabuloase înregistrate de Simona în primele trei luni ale anului, întrebarea care se pune nu mai este dacă ea poate câștiga un turneu mare, inclusiv un Grand Slam, ci dacă poate face acest lucru trecând fie de Serena, fie de Maria, fie de ambele. În cazul în care este nevoie.

Serena nu este prezentă la Stuttgart, Maria da. Însă nimeni nu știe în ce măsură s-a refăcut aceasta după accidentarea care a ținut-o departe de întâlnirea din Fed Cup cu Germania. Desigur, Maria are o poveste de dragoste cu zgura, în particular cu cea de la Stuttgart, unde a câștigat în ultimii trei ani, ceea ce dă o semnificație în plus în eventualitatea în care Simona se va întâlni cu ea. Acest lucru nu se poate întâmpla însă decât în finală, iar până acolo este cale lungă, în care cea mai semnificativă întâlnire pe care Simona o are de câștigat între timp pare a fi cea cu Garbine Muguruza.

Cu aceasta, Simona se poate întâlni în turul doi, cu condiția ca jucătoarea din Spania să treacă în primul tur de Barbora Strycova. Dacă se va întâmpla, meciul Simona-Garbine va fi ocazia perfectă ca cea dintâi să își testeze jocul pe zgură împotriva unei adversare care s-a dovedit că îi este incomodă. Extra-motivația cu siguranță că nu va lipsi, căci Simona are de răzbunat două meciuri în care Garbine i-a scăpat din mâini.

3. Nole și propria sa ligă

Dacă lui Nole i s-ar lua în acest moment jumătate din puncte, sârbul ar fi pe locul doi în ierarhia mondială. Da. Chiar atât de ireal este ceea ce a realizat Djokovic din ianuarie încoace. Novak a câștigat și la Monte Carlo, contra lui Berdych, într-o finală fără ritm, făcută harcea-parcea de către ploaie, în condițiile în care nu a jucat cel mai bun joc al lui. Și ce dacă? Așa cum spunea Nadal zilele trecute, oricât de mult se ambalează lumea în legătură cu titlurile care se obțin în urma unor finale memorabile, cu adversari care nu vor să cedeze, singurul lucru important este, la sfârșitul zilei, trofeul.

Nole deja a luat toate trofeele semnificative anul acesta, scriindu-și propriile lui recorduri, cum ar fi cel care spune că este primul jucător din istorie care a reușit să câștige primele trei turnee Masters al anului. Însă actuala dominație categorică a lui Djokovic nu poate să vină ca o surpriză pentru cei care urmăresc cu dedicație tenis. Era normal ca în hiatusul lăsat de accidentările lui Nadal, vârsta lui Federer și căutările lui Murray să se instaleze cu autoritate cineva. Iar acel cineva nu putea să fie altul decât cel mai versatil jucător dintre cei Patru Mari, nu?

Asta nu înseamnă că ce se întâmplă acum cu Nole nu este impresionant și că ceea ce se poate întâmpla cu el în lunile următoare nu devine extrem de incitant. Iar cea mai incitantă dintre toate întrebările mi se pare următoarea: nu cumva a venit vremea să vedem un jucător realizând ceea ce, din cauza densității de talent și ambiție de la vârful ierarhiei ATP, părea imposibil în anii trecuți, anume Grand Slam-ul calendaristic? Cum ar fi?

Novak Djokovic4. Monfils la București

Din tot ce am văzut la Monte Carlo, cel mai mult mi-a reținut atenția jocul lui Gael Monfils în meciurile cu Federer și Dimitrov. E drept, La Monf a pierdut apoi neglorios la Tomas Berdych, însă înainte de semifinala cu cehul jocul lui fusese eficient, spectaculos și inspirat. În același timp. Combinația este rară la acest copil mare al circuitului masculin, pe care l-am apreciat întotdeauna pentru ambiția de a juca tenis în termenii săi, indiferent dacă acești termeni au dus la pierzanie sau câștig. De aceea, în momentele rare în care tenisul lui Gael atinge toate cele trei note, atunci el merită luat aminte. Și apreciat la valoarea justă.

Vestea frumoasă e că Monfils joacă la București, deci îi putem admira de aproape jocul în 3D. Al doilea cap de serie este Gilles Simon, care, dacă ar fi să-i înșirăm pe toți jucătorii francezi activi pe o paletă, probabil că ar fi la capătul opus – ca stil de joc și ca personalitate – de La Monf. Ceea ce, în eventualitatea unei finale între cei doi, s-ar putea dovedi un contrast frumos de stiluri.

Până la finală, mai sunt însă destule zile și destui jucători de văzut, primii pe listă fiind probabil Borna Coric și Janko Tipsarevic, unul la început de carieră, altul la relansare de carieră, ambii în căutarea unui breakthrough de tipul aceluia pe care un turneu ca Bucureștiul îl are de oferit.

5. Rafa la Barcelona

Anul trecut, Rafa a venit la Barcelona după o înfrângere amară la Ferrer în sferturile de la Monte Carlo. Însă superba capitală catalană, care de obicei este generoasă cu Nadal, i-a oferit un tratament destul de amar. Rafa pierdea la Almagro, pentru prima dată în carieră, într-un meci despre care spunea, la acel moment, că ar fi trebuit să-l câștige. Ar fi trebuit, da, însă nu a făcut-o, iar în zilele în care am avut ocazia să-l văd din tribunele de la Barcelona, impresia mea a fost că ceva fundamental lipsea din jocul lui. Era ceva pentru care nu găseam cuvântul potrivit. Un fel de apatie, pe care o trăgea după el, luptându-se sub greutatea ei. Un fel de lipsă de profunzime, asemănătoare cu cea pe care o încerci când comuți de pe sistemul de sound surround pe difuzoarele normale.

De data aceasta, Rafa ajunge la Barcelona după o săptămână reușită la Monte Carlo. Reușită după reperele acestui an, desigur. Draw-ul de la Barcelona e plin de nume care de care mai interesante, iar pentru Nadal asta înseamnă că nu este deloc un draw ușor. În turul doi și trei există posibilitatea ca el să dea chiar peste aceiași adversari ca la Miami, mai întâi Almagro, apoi Verdasco. Pe Ferrer, Gulbis sau Kyrgios îi poate întâlni în semifinale. Nishikori, deținătorul titlului de anul trecut și principalul favorit, este cap de serie pe cealaltă jumătate de tablou, unde se mai găsesc Cilic și Tsonga.

Lui Rafa i-a fost întotdeauna drag să joace la turneul care îi este cel mai aproape de casă. Rămâne de văzut dacă sentimentul de bine pe care Barcelona i-l insuflă se poate aduna cu senzațiile bune de după Monte Carlo pentru a-l duce cu un pas mai aproape de vintage Rafa.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.