Pentru cine a fost la Wimbledon sau la Queens, dacă soseşte în prima zi a turneului, când iarba este impecabilă, senzația este de iluzie optică. Covorul este ireal de frumos, culoarea este puternică, odihnitoare, iar suprafața terenului perfect plană îți dă senzația de mochetă. Și totuși nu e. Este cea mai naturală iarbă din lume, îngrijită un an ca să poată fi folosită două săptămâni (se mai joacă acolo şi meciuri de Cupa Davis şi s-au jucat şi meciurile Olimpiadei abia trecute).

În Marea Britanie tenisul încă se joacă în mod curent pe iarbă, în cluburi locale. Ȋn cel pe care l-am văzut şi unde am jucat, am avut senzația că sunt parte dintr-un film despre perioada colonială. Două terenuri, care aveau pe o latură o cabană din lemn, înaltă, pentru a oferi o perspectivă convenabilă asupra suprafeței de joc, cu o terasă acoperită unde, la cele câteva mese se putea bea limonadă sau ceai (nu am văzut berea, probabil mult mai aproape de fotbal). Senzația de întoarcere în timp era amplificată de protagonişti, de jucători. Domni şi doamne trecuți şi trecute de 60 de ani (unii chiar binişor), îmbrăcați exclusiv în alb (doamnele cu fuste, unele plisate), care jucau dublu (de înțeles), prin rotație. In perioadele de pauză, fie urcau pe terasă, fie se odihneau pe scaunele din plastic (n-am nimerit chiar în cel mai tradiționalist club, unde trebuie că mobilierul era din răchită) de la marginea terenurilor și beau suc de fructe … sau ceai. Și fireşte flecăreau. Ca în filmele după Jane Austin. Lipseau doar fustele lungi, albe şi cu multă dantelă.

Court on canvas-cover

Tennis Party organizat cu ocazia expoziției ”Court on Canvas: Tennis in Art'”

Dar, dincolo de atmosferă, jocul pe iarbă e special. Ceea ce m-a frapat a fost sonoritatea absolut deosebită. Ascultați, fără să urmăriți imaginea, în timpul unei transmisii de la Wimbledon, şi veți înțelege ce vreau să spun. Toate zgomotele sunt înfundate. Sunetul mingii care cade pe iarbă, sunetul pașilor, chiar şi vocile, parcă amortizate de iarba pe care, dacă nu ai pantofi speciali, nu ai cum să nu aluneci (am pățit-o de câteva ori în două seturi).

Apoi e jocul în sine, cu mingea care sare iute, pentru că alunecă pe iarbă, şi mai ales care sare foarte jos şi lung, ceea ce te obligă la o poziție mult mai flexată pe genunchi. Schimburile sunt scurte şi, fireşte, importanța serviciului, dar şi a returului cresc serios.

Și în tenis există anotimpuri, sezoane, etape. Anul începe pe suprafețele dure: primul turneu de Mare Slem, Openul Australiei (apropo, ştiați că în decursul timpului, s-a jucat şi în Noua Zeelandă?), apoi seria turneelor Masters 1000 din Statele Unite (Indian Wells, Miami). Urmează perioada zgurii, care cuprinde cele trei turnee Masters 1000 (Monte Carlo, Madrid, Roma) şi culminează cu cel mai greu turneu dintre toate, Roland Garros-ul. Apoi începe ceva special, scurta vară a ierbii, o fereastră de timp care cuprinde două săptămâni de turnee pregătitoare (puține turnee, mai puține decât degetele unei mâini, nici unul nedepăşind – deocamdată – nivelul de turneu de 250 de puncte), care au doar rolul de a pregăti jucătorii pentru Wimbledon. Totul durează o lună, cel mai scurt anotimp în tenis. Si de aceea poate, cel mai special. Revenim apoi pe suprafețele dure (câteva Mastere 1000 şi US Open), pentru ca finalul să fie reprezentat de sezonul în sală (indoor), ce culminează cu Turneul Campionilor.

Ann-Haydon Jones și Bob Holland la expoziția „Court on Canvas: Tennis in Art”

Acum aproape a venit vremea celui mai vechi turneu din lume, Wimbledonul. Nu e doar cel mai vechi, este cel mai special, pentru că este cel mai încărcat de tradiție. Se pare că este şi cel mai râvnit trofeu de jucătorii care au şansa de a lupta acolo. In decursul istoriei doar 7 dintre ei au realizat ceea ce se numeşte Career Slam (Slemul Carierei): Fred Perry, Don Budge, Rod Laver, Roy Emerson, Andre Agassi, Roger Federer şi Rafael Nadal. Speciali între ei sunt Don Budge si Rod Laver, singurii care au reuşit până acum să realizeze Marele Slem (Grand Slam) – Laver chiar de două ori – şi ultimii trei. Aceştia din urmă sunt singurii care au reuşit să câştige cele patru turnee pe patru suprafețe diferite (US Open şi Openul Australian, deşi se joacă pe hard, suprafețele sunt totuşi diferite). De ce? Pentru cei care nu știu, explicația e simplă. Până nu demult, trei dintre cele patru turnee se jucau pe iarbă (nu e greu de ghicit care se juca pe zgură), o altă mică anomalie fiind scurta, foarte scurta perioadă în care US Open s-a jucat, la Forest Hills, pe… zgură (atunci l-a câştigat si Vilas!).

De ce nu se mai joacă pe iarbă? Simplu. E prea scump. Și cine să aibă puterea de a nu renunța la tradiție, dacă nu britanicii? Pentru că, așa cum spuneam la început, acolo încă se joacă pe iarbă la nivel de cluburi private, nu doar la nivelul Wimbledonului. Nimic nu e întâmplător. În Marea Britanie, iarba trebuie doar tunsă, de restul se ocupă natura (nu e chiar aşa, căci un gazon ca cel de la Wimbledon se întreține un pic mai complicat).

Din păcate pentru ceea ce este tradițional tenisul pe iarbă, voleul este o lovitură la care se recurge tot mai rar. Vă recomand să căutați pe YouTube meciuri din anii ‘60 şi ‘70, până la Marea Glaciațiune adusă de Borg şi veți descoperi alt tenis. În finala pierdută de Ilie Năstase în fața lui Stan Smith, numărul mediu de schimburi pe punct nu cred că depăşea trei. Jocul acela se numea de serviciu-vole. Care azi a dispărut de tot. Chiar şi la Wimbledon! S-a schimbat tenisul pe iarbă aşa de mult? Da, ajutat chiar şi de cei de la Wimbledon, pentru că iarba de acum nu mai este ca cea de acum 30 de ani.

Nu ştiu dacă vreodată se va renunța la iarbă la Wimbledon. Poate că da, dar nu cred că ziua respectivă e prea aproape. De aceea e acest turneu special, pentru că se schimbă aşa de greu. Într-o lume în care totul e în permanentă schimbare, zgura de la Roland Garros, cimentul de la US Open, mingile, rachetele, există încă ceva despre care putem spune, cu siguranța pe care ne-o oferă atașamentul constant al britanicilor față de tradiție, că nu va fi niciodată de culoare albastră. Iarba de la Wimbledon.

Fotografii: The Barber Institute of Fine Arts

Want to read this text in English? You can find it here.

About The Author

Ionuț Lambrescu este cadru didactic la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti şi autor livingtennis.ro. Îi place să joace şi să urmărească tenis. Ar vrea să ajungă la Australian Open şi, dacă n-ar fi şi ocean, ar lua-o pe jos până acolo.

Leave a Reply

Your email address will not be published.