Simona Halep s-a calificat în semifinală, după ce a învins-o cu scorul de 6-4, 6-0, pe Sabine Lisicki. Adversara ei va fi Eugenie Bouchard, care a trecut de Angelique Kerber cu scorul de 6-3, 6-4. Câştigătoarea va lupta în finală contra unei cehoaice, fie Petra Kvitova, fie Lucie Safarova. Semifinalele masculine se vor juca între „cei noi” şi „cei vechi”: Dimitrov vs. Djokovic şi Raonic vs. Federer.

Simona demolează mitul „Lisicki, răsfăţata ierbii”. Bouchard is next

La scorul de 3-0 pentru Lisicki, când meciul era încă proaspăt, iar Simona nu reuşise încă să îşi stabilizeze emoţiile, „Sabine, răsfăţata ierbii” era toată o lumină şi trimitea aproape după fiecare lovitură flash-uri din faimosul său zâmbet către publicul drăguţ de la Wimbledon. Lisicki, jucătoare catalogată drept specialistă pe iarbă, o etichetă construită pe povestea parcursului ei halucinant din 2013 de la SW19, a mai zâmbit încă preţ de două game-uri. De la 4-1 încolo, a dat peste ea tenisul „all” (all round, all court, all completaţi ce vreţi voi) al Simonei, iar zâmbetul ei, la fel ca şi mitul puterii speciale pe care şi-o trage din verdele de Wimbledon, s-au risipit ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată.

La primul changeover, când terenul era încă mângâiat de zâmbetele Sabinei, Simona s-a aşezat pe scaun, apoi şi-a dat jos faşa care îi înfăşura încheietura mâinii drepte. A renunţat şi la wristband. Când a revenit pe teren a început să joace altceva şi să îşi construiască revenirea spectaculoasă. Gestul Simonei mi-a adus aminte de felul în care ea renunţă, atunci când lucrurile devin complicate, la viziera pe care o poartă pe cap. E ceva eliberator în gesturile astea, în renunţările Simonei la un obiect sau altul care fac parte din recuzita standard a oricărei jucătoare de tenis. Odată cu obiectele pe care le dă la o parte parcă pleacă şi tot ceea ce nu funcţionează cum trebuie în jocul Simonei. Iar din acel moment, ea se restartează şi începe să joace din nou liber, acel joc lipsit de constrângeri în care totul este armonie şi fluiditate.

Dincolo de semnificaţia istorică a victoriei Simonei – prima jucătoare din România care ajunge într-o semifinală la Wimbledon – mi se pare că meciul de ieri aşază şansele ei la titlu într-o nouă perspectivă. Nu mai este principala favorită de pe tablou doar din perspectiva numărului pe care îl ocupă în clasamentul mondial, ci a devenit favorită certă la câştigarea titlului prin devenirea pe care jocul ei a înregistrat-o în această a doua săptămână. După mini-criza din meciul cu Tsurenko, jocul Simonei a crescut şi a tot crescut în intensitate şi precizie până a ajuns, în partida cu Lisicki, să arate ca şi cum nimeni – nici măcar fetele înalte care servesc puternic şi care îşi regăsesc sinele adevărat pe iarbă – nu poate să-l facă în vreun fel să scadă.

Asta este o veste excelentă, pentru că semifinala de astăzi cu Bouchard se joacă cu foarte multe pe masă. Sunt acolo Istoria (singura jucătoarea a noastră care reuşeşte aşa ceva), Performanţa (numărul doi mondial asigurat pentru Simona dacă ea câştigă), Excelenţa şi Constanţa (finală la Wimbledon după finală la Roland Garros).

Apoi urmează Povestea. Simona şi Genie au fost deja distribuite, de ceva timp, de mass-media internaţională de specialitate, într-o poveste a contrastelor. În parte justificat, pentru că stilurile lor de joc şi personalităţile lor sunt contrastante. În parte deoarece confruntarea între contraste este pâinea din care se hrăneşte mass-media şi unul dintre cele mai eficiente „cârlige” pe care tenisul le are pentru a-şi ţine publicul mereu în priză, mereu aproape. Aşa se face că Simona a fost distribuită în paradigma „tenisului fără efort”, iar Genie în cea a „tenisului construit pe efort”. Sub aceste paradigme, tenisul Simonei este fluiditate, uşurinţă, spectaculos, al lui Genie este chinuit, învăţat, butucănos. Cel mai de preţ asset al Simonei este mişcarea, al lui Genie încrâncenarea.

Că vrem sau nu vrem, înfruntarea dintre româncă şi canadiancă pune în opoziţie mai mult decât cele două paradigme care îşi tot dispută supremaţia în lumea tenisului, cea a „perfecţioniştilor” şi cea a „persistenţilor”. Este cumva şi confruntarea între Est şi Vest, între lumea noastră şi lumea lor. Aduce faţă în faţă o campioană crescută prin curaj şi efort individual versus o jucătoare care este produsul unui sistem bine pus la punct de crescut campioni. Este înfruntarea dintre noi, cei care ne luptăm zi de zi să facem performanţă, într-o lume haotică şi ostilă performanţei, şi ei, care sunt încurajaţi, zi de zi, să facă performanţă, într-o lume aşezată, capabilă să-şi recunoască şi să-şi susţină performerii.

Să revenim însă la ceea ce se va întâmpla pe teren. Misiunea Simonei este, în teorie, una simplă. Ea va trebui să o mişte pe Genie în permanenţă şi să nu îi dea timp. Despre ceea ce poate şi face Simona am scris de atâtea ori că nu mai are rost să vorbim. Despre canadiancă scriam în timpul Roland Garros-ului aşa: „Interesant este la Bouchard faptul că ea chiar arată de parcă fiecare lovitură pe care o execută este o luptă. La fiecare backhand şi forehand pe care îl execută, ea pare să se chinuie enorm şi nici o lovitură nu seamănă una cu alta. Blonda de douăzeci de ani, adunătoare de jucării de pluş, care a aprins imaginaţia fanilor şi care-l face până şi pe cel mai bun scriitor de tenis din lume să sune, atunci când scrie despre ea, ca o mămică îngrijorată, este, din punctul meu de vedere, o jucătoare de tenis destul de bizară. Te uiţi la felul în care mingea pleacă din racheta ei şi îţi spui că nu are, nici într-o mie de ani şi nici într-o mie de scenarii, cum să intre în teren. Şi totuşi, mingea intră. Jocul lui Bouchard este enervant, prin aparenta lui imposibilitate. Iar asta, cu excepţia cazului în care nu faci parte din Genie Army, poate să fie destul de frustrant. Şi o deosebeşte fundamental de Sharapova, al cărei joc poate fi, atunci când toate componentele lui merg ca unse, a thing of beauty.” Mai spuneam şi că Bouchard face parte din tipologia jucătoarelor încăpăţânate, în sensul în care nu cedează nici măcar un centimetru pe teren, şi că, în ciuda similarităţilor mentale şi fizice pe care le are cu Sharapova, canadianca se deosebeşte, totuşi, fundamental de aceasta ca atitudine şi relaţie cu mediul exterior (Sharapova – distantă, Bouchard – bossy).

Îmi menţin şi acum părerea. După ce am văzut-o jucând şi pe iarbă, jocul lui Genie mi se pare că arată la fel de bizar. Iar ca atitudine, da, fata căreia antrenorul de fitness îi cară în spate genţile pentru ca ea să nu obosească este cât de poate de bossy.

Acestea fiind datele de intrare, meciul Simonei cu Genie are toate şansele să devină un clasic, iar investiţia emoţională la noi va fi, tocmai din toate motivele de mai sus, la cote maxime. Nu cred în naraţiunea „Simona joacă pentru noi”. Mi se pare normal ca Simona să joace pentru ea. Dar cred în puterea pe care sportul o are de a transmite idei şi modele către un public larg şi variat. Dacă Simona va câştiga astăzi pe probabil cea mai mare scenă a tenisului mondial, în capitala Marii Britanii, victoria ei are capacitatea de a transmite un mesaj puternic către un Vest prea des înglodat în stereotipuri nedrepte despre noi.

„Cei vechi” vs. „cei noi” în semifinalele masculine

Să faci o figură frumoasă după ce ai produs upsetul anului probabil că este una dintre cele mai dificile izbânde din tenis. Ieri, când Nick Kyrgios a păşit pe teren la 24 de ore după ce l-a trimis pe Nadal la plajă, părea că totuşi se putea întâmpla. Vreme de un set, puştiul australian a părut dispus să reia de acolo de unde rămăsese în seara de dinainte. Un tenis eficient, sprijinit pe serviciul bubuitor şi garnisit cu un joc îndrăzneţ şi precis din teren. Milos Raonic, tânărul, dar mai versatul lui adversar, a fost ţinut la distanţă, fiind pedepsit după orice îndrăzneală de a veni la fileu sau de a intra în schimburi de mingi mai lungi. După primul set, însă, sub privirile triste ale galeriei de „fanatics” australieni şi ale lui Hewitt, the mighty Kyrgios a început să se destrame. Serviciul s-a prăbuşit, jocul din teren s-a topit cu totul. Milos a mirosit destrămarea şi a dat drumul unui joc pe alocuri de-a dreptul sclipitor în care a combinat serviciile imparabile cu urcările la fileu şi cu raliuri pe care le-a controlat fără nici cel mai mic efort. Spre lauda lui, Kyrgios a mai făcut un ultim efort în setul patru, pe care l-a împins către un tiebreak, însă Milos a fost, din nou, prea bun.

După cantitatea de suspine care s-a auzit pe Twitter în momentul în care Kyrgios a pierdut – şi vorbim de oameni serioşi, nu de adolescente înlăcrimate – se pare că multă lume şi-ar fi dorit ca povestea australianului la Wimbledon să continue. N-a fost să fie, dar am sentimentul că povestea lui va continua cumva şi că ceea ce mulţi au văzut în el – noul star al ATP-ului în anii care va urma – rămâne o ispravă realizabilă.

Milos va juca în semifinală împotriva lui Roger Federer, care, după ce a mers toată prima săptămână în versiunea stealth, a ieşit la rampă în sferturi pentru a-i administra încă o nouă înfrângere bunului său prieten, Stan. Care, să spunem povestea întreagă, nu s-a simţit bine în timpul meciului şi care a fost nevoit, din cauza nebuniei cu organizarea, să joace trei partide la rând în trei zile consecutive. După dezamăgirea cruntă de anul trecut, Roger este din nou în semifinală la Wimbledon şi, judecând după head-to-head-ul cu Milos, are toate şansele să se regăsească duminică în finală. Oportunitatea pe care Roger o are, odată Nadal curăţat din calea lui, este enormă, iar RF, prădător perfect, la fel ca şi colegul lui de rivalitate, deja o adulmecă prin toţi porii. Se vede după felul în care calcă, după felul în care priveşte, după felul în care joacă. Până acum, Federer a făcut turneul perfect. Îi mai lipsesc două meciuri perfecte pentru a-i trimite la colţ – ruşinaţi şi spăşiţi – pe toţi cei care îi strigau în gura mare acum un an „Retrage-te!”.

A doua semifinală va fi tot între un „new guy” şi un „old guy”. Bătrânul este Djokovic, care a trecut, greu, în cinci seturi, de Marin Cilic. Tinerelul este Dimitrov care l-a prins în gheare pe Murray şi nu l-a mai lăsat, administrându-i, sub ochii regali ai lui Kate şi William, o înfrângere care a durut probabil mai rău decât toate celelalte înfrângeri de anul acesta la un loc. Va fi, aşadar, o confruntare între băieţii elastici ai tenisului mondial şi promite a fi una fabuloasă.

Poza zilei

Miss Halep

Halep 1

Hashtagul zilei: #semifinală

Au curs recordurile referitoare la participările în semifinale pentru toţi cei implicaţi. Simona este la prima semifinală de Wimbledon din carieră şi a doua consecutivă într-un Grand Slam. Bouchard este singura jucătoare care a ajuns anul acesta în semifinale în toate cele trei turnee de Mare Slam. Este pentru prima dată când Grigor şi Milos ajung în semifinale la Wimbledon şi la un Grand Slam.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.