Senzația că inima mi se scufundă, cu repeziciune, la mii de kilometri sub mare. Asta am simțit ieri în momentul în care Simona, care tocmai pierduse meciul cu Maria, s-a așezat pe scaun, și-a acoperit fața cu prosopul și a început să plângă. Aș fi vrut, atunci, să-i pot șopti în ureche, “Oh, nu. Nu plânge Simona, ai fost minunată.” Între timp, publicul de pe Chatrier a început să-i scandeze numele, „Simona!, Simona!, Simona!”. Cei care erau acolo îi ștergeau lacrimile cu ovațiile lor și îi reaminteau că, oricât de mult ar fi durut înfrângerea, nu trebuia să plângă.

La câteva secunde după, Simona a început să zâmbească. Pentru că, declara mai târziu, și-a dat seama că fusese o finală de Grand Slam și că trebuia să se bucure. Ceva minute mai încolo, cu trofeul finalistei în brațe, ținea un discurs frumos, profund, viu, pe care-l începea așa cum îl încep toți competitorii adevărați, felicitându-și adversara, și în care nu uita să amintească tuturor că vor urma și alte finale de Grand Slam, și alte Roland Garros-uri pentru ea. Că ăsta este doar începutul. Un discurs în același timp cumpănit și entuziasmant – “I Love You”, a răbufnit cu emoție Simona la un moment dat, referindu-se la toți care o urmăream, oriunde ne-am fi aflat – în care fiecare vorbuliță pe care o rostea îmi aducea la loc în piept inima coborâtă în străfundurile de mare. If you can talk with crowds and keep your virtue, Or walk with Kings—nor lose the common touch…

… Atunci și doar atunci ești nu numai o sportivă de o calitate extraordinară, ci o persoană de o calitate umană excepțională. Este o calitate atât de rară în ultimii ani în tenisul feminin, că vreau să zăbovesc asupra ei. De câte ori am văzut, în ultimii ani, în tenisul masculin, momente care ne-au făcut să ne dăm seama că, dincolo de niște mașini de jucat tenis sau de făcut bani, cei pe care îi urmărim sunt niște persoane de o calitate umană ieșită din comun? De câteva ori bune. Îmbrățișarea lui Nadal pentru un Federer potopit de lacrimi în finala Australian Open 2009. Djokovic și Nadal, demolați după atâtea ore de joc nebun, dar îndurând cu stoicism o festivitate de premiere cu discursuri interminabile din partea oficialilor, în 2012, tot de la Australian Open. Dimitrov, care nu mai departe de primăvara acestui an, a scos pe brațe de pe teren o fată de mingi, după ce acesteia i s-a făcut rău în timpul meciului.

De câte ori am văzut, însă, în anii recenți, același lucru, în tenisul feminin? Serena este o mare jucătoare, dar derapajele ei verbale sunt oribile. Maria este dintr-un aluat care, indiferent ce ar face și ce ar spune, o face mereu să pară rezervată și arogantă. Cine în tenisul feminin, ne-a făcut, în ultimul timp, prin felul cum se comportă, pe teren și în afara lui, să ne entuziasmăm și să spunem “Așa da”? Mă tot gândesc și-n minte nu-mi vin foarte multe exemple. Contra-exemplele, însă, destule. Victoria Azarenka, anul trecut, la Openul Australian, după finala dramatică împotriva lui Li Na. Da, a câștigat trofeul, da, l-a ridicat deasupra capului. Însă tot discursul ei, lemnos, lipsit de orice urmă de umanitate, un șir neîntrerupt de me, me, me, în care nu a reușit să strecoare nici măcar un singur gând pentru adversara sa a venit ca un duș rece. Și extrem de neplăcut. Cu tot respectul pentru Vika jucătoarea de tenis, cu greu poți spune, când auzi și vezi așa ceva, că ai în față o mare campioană.

La capătul opus se află celelalte jucătoare, cele care se prăbușesc sub greutatea momentului și sub semnificația propriei realizări. Remember Francesca Schiavone la Roland Garros 2010? O câștigătoare a cupei Suzanne-Lenglen care ne-a rămas în memorie nu ca o mare campioană, ci pentru realizarea ei atât de improbabilă și pentru discursul ei abia articulat.

Ce treabă are asta cu tenisul? Pâi are. În primul rând, pentru că tenisul, prin natura sa, este un sport care cere din partea spectatorilor foarte multă investiție de timp. Un meci de tenis nu este ca un meci de fotbal, ca un meci de baschet sau ca un exercițiu la gimnastică, ce se termină toate într-un timp bine definit. Un meci de tenis începe acum și se termină când se termină. Aproape zi de zi, săptămână de săptămână. Orele pe care le petreci uitându-te la tenis, dacă ești fan, sunt considerabile. Iar peste asta intervine investiția emoțională. Nu poți să privești tenis fără să măsori jucătorii și ca oameni. Nu o să cred vreodată pe cineva care susține contrariul. Oricât de mult ai vrea, oricât de mult ți-ai impune, tenisul nu este numai joc, ci este și felul în care jucătorii, prin ceea ce fac, pe și în afara terenului, creează valoare și semnificație pentru tine, cel care privești. La sfârșitul zilei, când ultimul meci se termină, după ce ne-am dedicat atât de mult timp și am investit atâtea emoții, vrem să vedem oameni care să ne dea senzația – prin ceea ce fac și spun – că investiția a meritat.

E greu, e al naibii de greu, să faci așa ceva. De aceea Nadalii și Federerii nu sunt pe toate drumurile. De aceea, Simona este o mare campioană. Nu numai pentru că se luptă pentru fiecare punct și nu numai pentru că zboară pe teren ca un fulg. Ci și pentru că, la sfârșitul zilei, este persoana care zâmbește. Persoana care se ridică la înălțimea momentului, indiferent că momentul este prielnic sau dureros. Persoana care știe ce să spună și cum să spună ca să ne facă să ne simțim mai bine. Persoana care este capabilă să vorbească despre propria ei valoare fără să scadă cu nimic din valoarea adversarelor. Persoana care nu se sfiește să le declare celor care și-au luat din timp pentru a se uita la meciul ei “Vă iubesc”.

Pe lângă senzația pe care ne-o dau că merită tot efortul pe care îl facem de a-i urmări, mai au o calitate marii campioni. Oriunde apar în ecuație, ei creează valoare și sens. Finala pe care Simona și Maria au jucat-o a fost – o spun specialiștii, nu o spun eu – de o calitate absolut remarcabilă. Nu e vorba numai de faptul că a fost prima finală de trei seturi la Roland Garros din 2001 încoace și nici de faptul că a durat peste trei ore, deși acestea sunt niște statistici care spun multe. Este vorba de felul în care s-a jucat. De câte ori am văzut recent așa ceva în circuitul feminin, cu excepția meciurilor în care Maria reușea să îi dea o replică bună Serenei? Cât de îngrozitoare a fost finala de anul trecut de la Wimbledon, în care Sibine Lisicki a fost zdrobită sub importanța momentului și nu a fost în stare să joace nimic? Cât de frustrant este să vezi un Grand Slam care să se termine în felul acesta, cu o finalistă care nu se mai regăsește pe sine? Cât de frustrant este să vezi o finală, precum cea dintre Maria Sharapova și Sara Errani, jucată chiar la Roland Garros, în 2012, în care una dintre finaliste este, în ciuda rankingului, măturată efectiv de pe teren de către cealaltă jucătoare? Și cât de frustrant este să vezi o finală în care drama să nu fie creată de jocul în sine, ci de nenumărate pocinoage ridicole, precum cea de care am mai pomenit de la Australian Open 2013 dintre Azarenka și Li Na?

Ceea ce au jucat Simona și Maria a fost cu totul altceva. A fost tenis total, a fost dramă pură, a fost suspans până la capăt. Și asta mulțumită minunatei jucătoare și competitoare care este Simona. Ar fi fost foarte ușor, după setul unu, ca Simona să își spună – știind recordul pe care îl avea Maria în meciurile pe zgură, după câștigarea primului set – că asta e, că a făcut tot ce i-a stat în putință, că o finală este oricum un rezultat remarcabil, că meciul este jucat. La scorul de 2-0 pentru Sharapova în al doilea set, Simona ar fi putut foarte bine să se simtă pur și simplu prea obosită. În schimb ea ce a făcut? A rămas acolo, în raliuri, lungindu-le din ce în ce mai mult, forțându-se să ajungă la mingi care în setul unu vâjâiau pe lângă ea. Iar la 2-0, 15-30, într-un astfel de raliu ucigător, și-a pus la lucru intuiția ei fenomenală, rămânând în locul unde era și întâmpinând forehandul demonic al Sharapovei, pentru a-l trimite înapoi în terenul acesteia sub forma propriul ei forehand câștigător. A obținut astfel două puncte de break, l-a fructificat pe primul și de acolo a relansat setul. Nu l-a lăsat să îi scape din mâini nici măcar la 5-3 pentru Maria, în tiebreak, când probabil că rusoaica se vedea scăpată deja în câștigătoare.

Ce explozie de bucurie a fost în tribune, pe Twitter și în rândul comentatorilor când Simona a revenit în tiebreak și l-a câștigat. “E un meci atât de bun, că nu vrem să se termine, nimeni nu vrea să se termine,” au zis la unison comentatorii de la televizor. De câte ori am auzit așa ceva despre meciurile fetelor? De prea puține ori. La băieți, de când cu generația asta de super-talentați încăpățânați, ne-am obișnuit să fim serviți cu regaluri de tenis. La fete, cu excepția Serena – Maria de care aminteam mai sus, cu tone de emoții care stricau tenisul. În finala de la Roland Garros ni s-a oferit, minut de minut, tenis feminin de cea mai înaltă clasă. După meci, Maria Sharapova a declarat că prețuiește cel mai mult acest trofeu de Grand Slam pentru că adversitatea pe care a avut-o de depășit a fost una formidabilă. Este un compliment enorm la adresa Simonei. În prima sa finală de Mare Slam, la doar 22 de ani și în fața unui monument de voință, Simona a făcut un meci mare, care ne va rămâne mult timp în memorie. Simona a creat valoare.

În fine, mai este o chestiune care marilor campioni le reușește de minune și, deși am lăsat-o ultima, cred că e, în fapt, cea mai importantă. Natural, fără efort, discret ei fac oamenii cei mai diverși să le împărtășească visul și să viseze împreună cu ei. Când vorbeam despre faptul că Simona face o revoluție în mentalitățile noastre nu exageram. Este o revoluție care nu are de-a face cu manipularea pe care o exercită mass media în aceste momente. Și nici măcar cu mediile sociale, care vor și ele o bucățică din atenția pe care o generează apariția unui astfel de fenomen. Este vorba de reacția oamenilor care nu au bloguri și site-uri, nu sunt pe Facebook sau Twitter, nu lucrează la radio sau la televizor, nu au nici un interes și nici o miză în acest taifun creat de Simona. Entuziasmul pe care ea l-a adus în rândul acestora nu este o făcătură și nici o exagerare, ci este genuin și îmbătător. L-am văzut la propria mea familie, la prietenii mei de aproape și de departe, străini sau români, dar și la oameni pe care nu-i cunoșteam înainte sau la oameni cu care m-am încrucișat întâmplător în aceste două săptămâni.

Să joci și să câștigi este fenomenal. Simona a jucat un meci superb și a fost la două game-uri de a câștiga. Să faci oamenii să viseze visul tău, împreună cu tine este, însă, monumental.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.