Să urmărești un turneu de Grand Slam în prima săptămână și să încerci, în același timp, să scrii despre el este ca și cum ai participa la triatlon. Însă un triatlon la care trebuie să înoți, să mergi pe bicicletă și să alergi în același timp.

Înoți zilnic în cantitatea enormă de informații care vin din toate părțile, încercând să separi grâul de neghină. Te decizi să urmărești un meci care pare promițător, doar pentru ca, în timp ce acesta se desfășoară, să afli că alte două sau trei meciuri, aflate și ele în desfășurare, sunt cel puțin, dacă nu cumva, mai interesante decât ceea ce urmărești tu. Pedalezi repede să le prinzi și pe acelea, dar între timp upset-ul cel mare s-a produs deja în altă parte. În fine, alergi cu sufletul la gură la laptop pentru a apuca să scrii ceva despre toate astea, luând, în timp ce alergi, câteva zeci de decizii referitor la conținut, formă și fond. Iar când te-ai decis cum și ce să scrii, ceva foarte important, dar foarte important,  se întâmplă pe un alt teren.

La sfârșitul zilei, tragi linie, realizezi că ești epuizată, iar concluzia inevitabilă este că ai fi putut să faci toate astea mult mai bine. Doar că știi că vine și ziua următoare și nu ai timp nici de plâns de milă, nici de analize foarte profunde. Încerci să vezi partea plină a paharului și să te odihnești înainte ca amintirea unui meci pe care ai fi vrut sau ar fi trebuit neapărat să-l vezi, dar nu ai mai avut timp, să îți strice complet somnul. Din fericire, Wimbledonul, în enorma sa încăpățânare de a nu se îndepărta de tradiție, ține morțiș ca duminica din mijlocul turneului, așa-numita „Middle Sunday”, să rămână una de odihnă, în care nu se joacă nici un meci. În sfârșit, putem să ne tragem sufletul și liniile după prima săptămână. În calm și cu liniște.

În ceea ce mă privește, deși multe au fost lucrurile care s-au întâmplat în primele trei runde la Wimbledon și care ar merita să fie comentate pe larg, unul m-a impresionat în mod deosebit: fascinația care există în legătură cu așa-numitul „tenis spectacol”.

Tenisul spectacolNu-mi amintesc să fi auzit, în timpul vreunui alt turneu care a avut loc anul acesta, inclusiv cele două Grand Slam-uri deja trecute, ca termenul „spectacol” să fie atât de frecvent menționat în legătură cu tenisul. Oriunde am întors capul, oriunde am ciulit urechile, orice comentarii am stat să ascult, a fost imposibil să nu aud vorbindu-se, zi de zi, despre „tenis spectacol”. Sintagma nu este o noutate, dar mi-a atras atenția mai mult ca niciodată probabil și grație unei cărți pe care tocmai o citesc (și despre care o să povestesc odată Wimbledonul terminat).

Această carte începe declarând că tenisul trebuie tratat și înțeles separat de celelalte sporturi, deoarece tenisul are mai multe legături cu artele performative – cu spectacolul, așadar – decât cu sportul. A merge la tenis, spre deosebire de a merge la fotbal sau la rugby, se spune în respectiva carte, se aseamănă mai mult cu a merge la un festival sau la un spectacol de operă. Așteptările celor care privesc tenis coincid, dintr-o serie de motive a căror trecere în revistă o las pentru momentul în care voi scrie despre carte, într-o proporție covârșitoare, cu așteptările celor care merg la teatru sau la dans, de exemplu.

Am rezonat foarte mult cu această judecată. Întotdeauna am avut sentimentul că, deși aparent nu există nici o legătură între ele, tenisul și dansul sunt profund legate, iar de când am avut ocazia să văd de aproape ce înseamnă pregătire pentru dansul de performanță sunt și mai convinsă de asemănarea lor profundă. Pe de altă parte, există o diferență ireconciliabilă între scopul primordial al unui sport și cel al unui spectacol. Primul va avea întotdeauna ca finalitate stabilirea unui câștigător. Celălalt – să încânte, să vrăjească privitorul.

Când vorbim, deci, de „tenis spectacol” la ce ne referim? Și cine sunt cei care îl creează?

Sunt două modalități, mă gândesc, prin care poți să creezi spectacol în tenis: una ține strict de ceea ce joci, cealaltă de toate celelalte lucruri pe care le faci pe teren.

Dacă atunci când vorbim de tenis spectacol ne referim la prima dintre aceste opțiuni, înseamnă că ne gândim la capacitatea unui jucător de tenis de a ne surprinde prin măiestrie și prin noutatea abordării sale. În partida cu Rafa, Dustin Brown ne-a oferit o doză cât se poate de consistentă din acestea. Dreddy a făcut spectacol prin dezinvoltura extraordinară din loviturile lui, care fulgerau terenul din și în toate părțile. A mai făcut spectacol și prin abordarea pe care a adus-o pe teren. Nu îmi pot imagina câți dintre cei care s-au uitat la meciul lui Brown cu Nadal au știut, dinainte, care este stilul de joc al germanului, dar să vezi un tip făcând serviciu-voleu după serviciu-voleu și năpustindu-se fulgerător la fileu punct după punct a fost, cu siguranță, o noutate pentru o bună parte din audiență. Dacă nouăzeci la sută dintre jucătorii de tenis ar avea o claie de păr adunată în dreadlocks fluturându-le la spate în timp ce aleargă pe teren și ar juca S&V nouăzeci la sută din timp, cred că am căuta spectacolul în altă parte. Așa, exoticul domn Brown ne-a oferit cel mai mare spectacol din prima săptămână de la Wimbledon, iar faptul că a fost eliminat în turul imediat următor de Troicki nu face decât să confirme că există o tensiune între nevoia de a stabili mereu un câștigător și opțiunea de a produce spectacol în tenis, tensiune care, de multe ori, se rezolvă în favoarea celei dintâi. Câți copii o fi inspirat oare Dustin Brown în cele două ore de spectacol din partida cu Nadal? Și oare câți ani va mai trece până când să-l revedem pe acest personaj pe o scenă mare a tenisului, producând din nou spectacol? Și cât timp va mai trece până când Brown sau un personaj similar, specialist pe iarbă, mergător contra curentului, să poată duce greul până la capăt în loc să devină victimă sigură pentru următorul adversar?

Tenisul spectacolCea de a doua modalitate de a face din tenis un spectacol se construiește pe exacerbarea personalității și a trăirilor jucătorilor. Nick Kyrgios este exponentul perfect al spectacolului făcut astfel. În turul trei, australianul l-a învins pentru prima dată pe Milos Raonic, calificându-se în optimi. Pentru cei care au un oarecare interes față de cum ar putea arăta tenisul anilor viitori, meciul dintre cei doi a fost de neratat, pentru că sunt foarte mari șansele ca ei să-și împartă, peste câțiva ani, titlurile în turnee mari.

În meciul pe care l-au jucat, Nick și Milos au dat impresia că sunt de pe lumi total opuse. Canadianul, grav, așezat, cu acea coafură a lui de tocilar al clasei ajuns bancher, cu aproape zero sentimente afișate pe față, cu atitudinea super profi era pur și simplu negativul lui Nick. Acesta a început meciul pierzând setul unu după ce a jucat, la 5-6, un game pentru care cuvântul „neglijent” este prea fin. Apoi, majoritatea setului doi și-a petrecut-o jucând fără suflu și fără chef, dând senzația că este la capătul puterilor și părând că se îndreaptă temeinic către pierzanie. În tot acest timp, nu a încetat să facă spectacol prin toate mijloacele posibile pe care le avea la îndemână, mai puțin prin ceea ce a jucat. A interacționat cu publicul în fel și chip, plângându-se la spectatori, râzând la glumele acestora, participând cu propriile lui glume, rugându-i chiar să-și dea cu părerea atunci când a făcut un challenge, iar Hawk Eye-ul a declarat că nu are dreptate. A dat cu racheta de pământ atât de puternic încât aceasta a zburat în tribune, ratând de aproape două spectatoare din primul rând și ajungând undeva, mai în spate, de unde un spectator a fost nevoit să o pescuiască și să i-o returneze pe teren. Între timp, fanaticii australieni cântau de zor la fiecare pauză dintre puncte, făcând o hărmălaie de nedescris.

În setul doi, la 5-5, Kyrgios, scos parcă în șuturi din visătoria în care se legăna, s-a dezlănțuit: a făcut retur după retur câștigător, punând la bătaie acel backhand fantastic pe care-l lovește scurt și plat, fără o pregătire laborioasă. În game-ul următor, își făcea serviciul și egala situația la seturi. Urla de mama focului, făcând semn fanaticilor să își continue cântecele, iar dinamica jocului se schimba cu totul. Din acel moment, tenisul pe care este capabil să îl joace australianul – un tenis extrem de viu, divers, plin de nerv – a preluat spectacolul și l-a dus cu bine la capăt. Nick câștiga și setul trei, jucând un tiebreak de excepție, apoi își adjudeca și setul patru la 3. Fanaticii n-au încetat să facă și ei spectacol și, deși tărăboiul este ultimul lucru pe care mi l-aș dori să-l văd și să-l aud pe un teren de tenis, nu m-am putut stăpâni să nu izbucnesc în hohote de râs atunci când, spre sfârșitul meciului, au început să lălăiască pe zece voci: „It’s all ‘bout that ace, ‘bout that ace, no treble, It’s all ‘bout that ace, ‘bout that ace, no treble”.

Tenisul spectacolM-am gândit câteva minute bune, după terminarea meciului dintre Kyrgios și Raonic, la ceea ce tocmai văzusem. Pe de o parte, teatrul lui Kyrgios și încurajările fanaticilor mă deranjaseră la un moment dat, până la punctul în care aș fi putut să declar că este doar un spectacol de prost gust. Pe de altă parte, dacă acest meci, în care foarte multe dintre puncte s-au decis din ași sau din două-trei lovituri (s-au dat nu mai puțin de 52 de ași în total), s-ar fi desfășurat într-o liniște mormântală, cu siguranță că m-aș fi plictisit îngrozitor. Spectacolul personalității și al trăirilor lui Kyrgios – bun sau rău – au dat acestui meci de tenis un pic de caracter și culoare. Până când a apărut spectacolul tenisului pur.

Mai devreme în timpul săptămânii, Steve Tignor spunea despre australian: „Kyrgios susține în continuare că stilul lui ‚`necizelat`, este bun pentru tenis, că fanii vor să vadă personalitățile și emoțiile jucătorilor. Pentru mine, ceea ce poate face el cu o rachetă este suficient de distractiv. Nimic din ceea ce Kyrgios spune sau poartă sau își pune în păr nu va avea același farmec precum ușurința din mișcarea sa la serviciu sau forehandul lui ca un bici. Acestea sunt lucrurile care îl fac un star și care l-au adus din nou aici în turul trei”. Tignor are, ca aproape întotdeauna, dreptate. Tenisul face din Kyrgios un star, dar senzația mea este că australianul are nevoie să fie mai mult de atât.

El vrea să fie un rockstar – cu tot cu nebunia, imprevizibilitatea, șocul și, uneori, chiar brutalitatea pe care un astfel de statut le implică. Singur, tenisul pe care-l joacă nu-i poate aduce lui Kyrgios toate astea. Însă spectacolul pe care el îl pune în scenă atunci când iese pe teren da. Dacă australianul va reuși să facă lucruri mari în tenis, în timp ce își va putea păstra și latura de showman, atunci vom asista, probabil, în anii care vor veni, la o împăcare, tranzitorie desigur, a celor două laturi care trag de multe ori tenisul în direcții opuse: nevoia de a distra oamenii, producând spectacol, și nevoia ca, la sfârșitul unei săptămâni, sau două în cazul turneelor de Grand Slam, spectacolul să se încheie cu un singur câștigător.

Citește toate articolele despre Wimbledon 2015 pe pagina dedicată turneului.

Leave a Reply

Your email address will not be published.