În vara lui 1919, George Bellows, pictor american realist, autor de tablouri care arătau scene din viaţa de zi cu zi şi activităţi ale oamenilor obişnuiţi, merge în Rhode Island pentru a vedea turneul anual de tenis de la Newport Casino. Respectivul turneu este nu numai un important eveniment sportiv, ci şi un eveniment social de marcă. După anii de austeritate şi tensiune ai primului război mondial, înalta societate se adună pentru a-i admira pe jucătorii vedetă ai momentului, Bill Tilden şi William Johnson.

Inspirându-se din schiţele pe care le realizează în timpul turneului, Bellows pictează o serie de tablouri, printre care şi acesta, intitulat „The Tournament (Tennis at Newport)”.

Foto: Wikipedia

Foto: Wikipedia

În centrul imaginii este terenul de tenis, cu cei patru jucători care participă la un meci de dublu. Unul dintre ei, aflat cel mai aproape de privirea noastră, pare că tocmai a executat un rever tăiat, iar poza pe care o adoptă denotă măiestrie şi lejeritate în execuţie. Toţi cei patru jucători sunt îmbrăcaţi în haine albe şi par extrem de angajaţi în meciul care se dispută. Arbitrul de scaun, aflat în partea din dreapta sus a tabloului, este şi el extrem de elegant îmbrăcat, cu pantaloni de culoare deschisă şi sacou negru, iar pe cap cu ceea ce pare a fi o pălărie de paie. De jur împrejurul terenului de tenis, sunt adunaţi spectatori, femei, bărbaţi şi copii. Unii stau pe scaune, alţii pe iarbă, alţii în picioare. Cei mai mulţi par a urmări cu atenţie jocul în desfăşurare, dar sunt unii care par a participa activ la conversaţii, precum bărbatul din stânga tabloului, care se înclină politicos, cu pălăria în mână, către doamna aşezată pe scaun, lângă el. O altă doamnă, ceva mai departe, care se ascunde sub o umbrelă roşie, care atrage privirea ca un magnet, pare şi ea a fi prinsă într-un dialog cu cealaltă femeie de lângă ea. Dincolo de terenul de tenis se vede Cazinoul Newport. În partea de sus a imaginii, cerul strălucitor.

Deşi jucătorii de tenis sunt în centrul tabloului, surprinşi în plină acţiune, spectatorii care se află de jur împrejur ne captează totuşi mai mult atenţia. Artistul ne atrage atenţia către ei şi prin intermediul unei raze care izvorăşte din spatele clădirii din fundal şi cade pe iarbă, la limita dintre terenul de tenis, neîmprejmuit, şi cei doi copii care, aşezaţi pe iarbă, privesc, cuminţi, meciul. Spaţiul în care se desfăşoară jocul propriu-zis şi cel al spectatorilor comunică între ele. Atenţia pictorului pare mai degrabă îndreptată către viaţa socială luxuriantă din jurul terenului decât la jucători sau jocul în sine. Sentimentul pe care îl transmite tabloul este acela de convivialitate. În 1919, tenisul este armonie, este upper class şi comuniune între jucători şi privitori.

Tabloul care îmi este imprimat în minte atunci când mă gândesc la tenis, la aproape un secol de când a fost pictată pânza de mai sus, este aşezat în următorul cadru: Roland Garros, Suzanne Lenglen – al doilea teren ca mărime de la Paris. Un stadion mult mai mic şi mult mai intim decât centralul. Întâmplător ori ba, organizatorii fac în aşa fel ca toţi marii răsfăţaţi ai publicului, da, şi Roger, şi Rafa, să joace cel puţin un meci, în fiecare an pe Suzanne Lenglen.

Federer Signing (2)

Iar tabloul, văzut de la locul meu din tribuna opusă scaunului arbitrului, arată aşa. Pe scaunul din faţa mea se află o femeie de culoare, franţuzoaică, probabil învăţătoare sau profesoară, căci în timp ce se uită la meci corectează cu pix roşu nişte extemporale. Mai mult ca sigur a privit mult tenis la viaţa ei pentru că pare a avea un al şaselea simţ, care îi dictează când să îşi scoată privirea din extemporale şi să se uite la schimburi de mingi de genul celor care fac sau desfac un meci. Împreună cu ea, este fetiţa ei, de cinci-şase anişori, o creatură splendidă, pusă pe giumbuşlucuri, mai puţin interesată de ceea ce se petrece pe teren, decât de felul în care se vede terenul din scaunele spectatorilor aflaţi la stânga şi la dreapta. Lângă cele două, mamă şi fiică, sunt trei adolescenţi francezi, dintre care unul cu trăsături asiatice. Sunt slabi şi cocheţi, vorbăreţi nevoie mare, iar la fiecare a treia frază îl pomenesc pe Federer.

În stânga familiei mele, remarc un grup tot de trei persoane. În jur de patruzeci de ani, aceştia, doi ei şi o ea, vorbesc, după toate aparenţele, o limbă nordică. Sunt extrem de subţire îmbrăcaţi şi nu pare să le fie deloc frig, deşi sunt 13 grade, iar în majoritatea timpului stau nemişcaţi, drepţi, cu ochii aţintiţi la teren, de parcă viaţa lor ar depinde de ceea ce se desfăşoară acolo. Nu se mişcă nici măcar în timpul pauzelor dintre două meciuri, iar când treci pe lângă ei, deşi îţi fac loc cu amabilitate, dau impresia că sunt legaţi de scaune cu funii trainice.

În spate, sporovăiesc de zor un tătic şi băieţelul său. Sunt vechi spectatori la Roland Garros, dar sunt spectatori cu buget limitat. Cei doi ronţăie sandvişuri din pungă, în timp ce-şi amintesc cu plăcere de norocul pe care l-au avut de trei ediţii încoace, când au reuşit, de fiecare dată, fără a fi nevoiţi să plătească bilete pe Chatrier, să îl vadă pe Roger. Cultura lor tenisistică bate de departe pe cea a multor comentatori pe care i-am auzit la televizor. Tatăl corectează, delicat ca o pasăre care-şi hrăneşte puiul, greşelile fiului său. Uneori, în avântul turuielii sale despre jucătorul pe care-l adoră, acesta uită de unele reguli ale gramaticii limbii franceze. Sunt adorabili şi probabil că ştiu asta, căci zâmbesc la toată lumea cu acea seninătate caracteristică oamenilor care nu fac nici un efort de a se face plăcuţi.

În dreapta mea, pe nişte scaune care au rămas destul de mult timp libere, soseşte la un moment dat, ca un uragan, o familie numeroasă de americani, multirasiali, gălăgioşi şi neîndemânatici, toţi purtând şepci branduite şi agitând pungi cu suveniruri. Sunt singurii spectatori din raza mea vizuală care au nevoie de ajutorul asistenţilor pentru a-şi găsi locurile. Se foiesc în scaune, deschid pungi cu mâncare, şi ele branduite, şi dau impresia că nici ei nu ştiu de ce sunt acolo.

Mai departe, tribuna este inundată de găşti enorme de puşti veniţi cu şcoala. Se zbenguie, turuie non-stop, ţipă din toate puterile când ai lor fac bine, ţipă şi mai abitir când fac rău. Mănâncă, beau, râd, se tachinează. Se simt bine. Dar această dezordine nebună este doar o aparenţă. Când pe teren se joacă, puştii devin subit atenţi şi alerţi. Văd, ştiu şi analizează ceea ce se întâmplă. Ochii li se luminează, iar urechile freamătă. Sunt un public competent şi participativ. Imediat ce mingea a zburat în afara terenului sau a intrat în fileu, dau însă iar drumul la hârjoneală, cârâială, aprecieri şi imprecaţii, numai pentru a redeveni din nou solemni şi atenţi în fracţiunea de secundă în care jocul reîncepe. Mai jos, din cele mai bune locuri disponibile in the house, preşedintele Federaţiei Franceze de Tenis, Jean Gachassin, se întoarce şi le aruncă ocheade când hârjoneala şi ţipetele capătă accente de grădină zoologică. Pare supărat, dar în realitate mustăceşte. Se întoarce cu privirea la joc, pe care-l urmăreşte cu aceeaşi intensitate ca puştimea de la cucurigu.

Public (7)

În faţa stadionului, în ultimele raze de soare, o fată frumoasă ca un înger şi îmbrăcată din cap până în picioare în Chanel plânge. Pe Suzanne Lenglen a intrat Roger Federer şi nimeni nu este dispus să ia banii pe care ea-i oferă pentru a-i da în schimb biletul.

Nu, nu e deloc o întâmplare că, an după an, cei mai buni jucători din lume sunt programaţi să apară pe terenul numărul doi ca importanţă de la Roland Garros. Şi nici o jignire nu e faţă de statutul lor, aşa cum prea repede se inflamează o serie de fani ai respectivilor jucători. Şi nici nu se întâmplă doar aici. În tabloul acestei zile de tenis, care ar putea foarte bine să fie aşezat pe stadionul doi ca importanţă de la Wimbledon sau de la Australian Open, publicul arată în cel divers mod cu putinţă, iar tenisul arată ca un loc de întâlnire pentru o gamă inepuizabilă de spectatori. Începând cu puştimea zgomotoasă, urlătoare, tachinantă, producătoare de „Ole”- uri pe bandă rulantă, care face literalmente valuri (mexicane), între două chipsuri ronţăite şi două guri de Cola. Şi terminând cu invitaţii corporatişti, cu pălării branduite pe cap, cu pahare de şampanie în mână, arătându-şi, cu fiecare gest, manierele la fel de impecabile ca şi hainele de la marele case de modă pe care le poartă, observatori fini, în sotto voce, care de obicei populează lojele de pe Chatrier şi care-şi atrag dispreţul zgomotos al mulţimii atunci când ezită să-şi ridice mâinile în aer şi, astfel, întrerup valul mexican. În 2013, pe lângă ruperea definitivă dintre spaţiul de joc şi spaţiul pentru public, tenisul este polifonie, este democraţie.

Chatrier Tennis Court (4)

Şi totuşi.

În 2007, Federaţia Franceză de Tenis lansa sloganul „Le tennis, un sport réservé… à tous”. Unul dintre spoturile care îl acompania era cel de mai jos:

În el, un personaj care păzeşte intrarea acordă accesul în ceea ce pare a fi un club unor personaje care de care mai diverse. Pe unele le lasă să treacă foarte uşor, pe altele le opreşte pentru a le scruta mai bine, pe unele chiar le cunoaşte. Ultimii care apar, cărând un coş cu mingi de tenis, sunt copii. Scopul declarat al campaniei era de a democratiza tenisul şi de a oferi acces la acest sport tuturor componentelor sociale – medii defavorizate, femei, tineri, familii, oameni în vârstă, persoane cu handicap. Pentru a-şi atinge obiectivele, se recomandau următoarele măsuri, printre care învățarea valorilor sportului, transformând  clubul de tenis într-un loc de integrare inter-generații și creator de legături sociale, un loc deschis permanent și un loc festiv.

Patru ani mai târziu, un site francez de tenis făcea o analiză în care discuta în ce măsură federaţia franceză şi-a atins obiectivul de a transforma tenisul dintr-un sport de elită într-un sport de masă. Deşi, în mare, mecanismele propuse pentru a asigura accesul unei părţi cât mai largi din populaţie la tenis funcţionau, concluzia analizei era că tenisul rămâne un sport elitist.

Pe de o parte, datorită costurilor pe care le implică, nu numai tenisul competiţional, dar şi tenisul necompetiţional, practicat pentru recreere. Pe de altă parte, datorită imaginii înrădăcinate, de sport pentru clasele sociale cu dare de mână. Autoarea articolului citează chiar şi cartea unui sociolog, Anne-Marie Waser, care spune că tenisul „nu este un sport fără constrângeri, nu poate fi deturnat de manieră ludică, aşa cum se întâmplă în cazul sporturilor de stradă (baschet, fotbal …). Arbitrii de la toate turneele majore impune tăcere în tribune, există un cod de politețe … Regulile sunt acolo pentru a păstra tradiția”.

De aceea, conchidea autoarea analizei, tenisul este cumva la mijlocul drumului, a încetat să mai fie un sport de elită, nereuşind însă să devină cu adevărat un sport popular. Tenisul rămâne în egală măsură o victimă a imaginii sale de sport pentru bogaţi.

Roland Garros Atmosphere (5)

Nu ştiu dacă la noi există vreun studiu actual, care să arate cine, cât, cum şi unde se practică tenisul. La o căutare pe internet, nu am găsit nimic relevant. Tabloul pe care-l văd, însă, pe terenurile de la noi, parcă începe să se schimbe. Văd din ce în ce mai multe femei de toate vârstele care vin să se recreeze jucând tenis, fie cu prietenele, fie cu familia. Din ce în ce mai mulţi tineri, dornici să-şi petreacă timpul, împreună cu prietenii din gaşcă, pe teren. Chiar şi familii tinere, în care părinţii care vin să joace, în timp ce bebeluşii dorm în cărucioare.

În sfera discursului public, o jucătoare de talent enorm a reuşit, de una singură, să scoată acest sport din vizuina de nişă în care se aciuise. Graţie ei, tenisul există din nou la televiziuni, prin ziare, în timeline-urile şi pe buzele tuturor. E greu de spus care vor fi efectele pe termen mediu sau lung. Pe moment, însă, pe pânza largă ce se întinde între comentariile naive ale celor care nu ştiu ce înseamnă un tiebreak şi opiniile masiv argumentate ale celor cărora nu le-ar ajunge toate orele de insomnie ca să numere câte tiebreak-uri au văzut la viaţa lor, aici, în România, şi acum, în epoca Simona Halep, tenisul se vede mai polifonic şi mai democratic decât oricând altădată.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

2 Responses

  1. Mihai

    Când am auzit prima dată de tenis eram ceva mai mare de 4 ani și priveam cu înfrigurare cum bunicul meu îi dădea cu furculița de mâncare în gură vărului meu cu doar un an mai mare decât mine. Vărul meu de 5 ani aștepta să curgă, rând pe rând, bunătățile direct din furculiță. Operația mergea bine, iar bunicul meu, Lixandru, fie lui bine acolo unde este acum, executa mișcarea cu precizia ceasului elvețian, furculiță cu furculiță.

    La un moment dat bunicul se încordează, strigă, înjură cât poate de tare: „Dați țăranul afară!”. Mâna a pierdut ritmul, s-a smucit cât acolo, iar furculița a intrat cu viteză nebună în gura vărului meu, direct și adânc în măsea, undeva acolo în întunericul gurii. Copilul a căzut de durere. Apoi liniște.

    Ilie Năstase juca tenis. Nu știu cu cine, unde, nimic. Atât îmi aduc aminte, televizorul alb-negru, liniile caracteristice terenului de joc, fileul si apoi marea supărare a iubitului meu bunic devastat de o lovitură de-a lui Ilie Năstase. În clipa aceea am înțeles că miza era mare, un punct important irosit! Eram ud pe șira spinării.

    Au trecut anii, am devenit adolescent, iar despre tenis mai nimic. Aflasem despre o jucătoare cu numele de Martina Navratilova. Se spunea pe atunci că este lesbiană. Nu am știut pe atunci cât de mult a suferit din această cauză. Eu o admiram mult, cred că îmi si plăcea puțin de ea. Dar asta este o chestiune a băieților și a vârstei aflării marilor adevăruri. Astăzi o avem pe Maria Sarapova, frumoasa Maria are profilul zilelor noastre, este „corporatistă”. Ea este propria ei corporație.

    În fine, nu am mai vorbit despre tenis decât mulți ani după. Nu s-ar fi întâmplat asta dacă nu aș fi avut lângă mine o soție minunată și pasionată de tenis, pe Dana. Într-un fel spiritul bunicului meu s-a mutat acum în vocea Danei strigând „Ooooffffffff!” după ce s-a pierdut o minge valoroasă. Și acum resimt transpirația rece pe spinare, la fel ca și copilul care vedea bunicul său strigând „să dea țăranul afară”.

    Nu știu cum a început această pasiune a Danei. Știu că a fost momentul care s-a schimbat viața mea. Sunt multe de spus aici, dar spațiul acesta este limitat pentru această poveste, o altă poveste. Știu doar că m-am transformat din simplu trecător pe lângă terenurile de tenis în persoană prezentă pe terenul de joc, merg la antrenor și am rachetă profesională. Acolo la teren mă simt excelent. Am trecut dincolo de gardurile mai multor curți europene faimoase de tenis, acolo unde se joacă marile meciuri de tenis ale timpului nostru. Acolo, dincolo de garduri, am descoperit că lumea mare știe să fie total diferită de ceea arată pe stradă, ca și comportament, stare de spirit, energie. Acolo am găsit o lume care este vie, care trăiește tenisul ca spectatori, ca jucători, ca oameni vii.

    Dar cel mai mult am învățat că tenisul este o lecție de viață, este una dintre lecțiile pe care nu le-am avut în anii de școală, deși acum simt cât de mult mi-ar fi folosit.

    Pentru asta îți mulțumesc Dana.

    Răspunde

Leave a Reply

Your email address will not be published.