Probabil că, în ciuda fițelor și a abundenței de bling și a impertinențelor de tot soiul, Nick este, la urma urmei, the real deal. Cum altfel ar fi posibil ca, la douăzeci de ani, australianul să îi fi învins, încă din primul meci disputat, atât pe Rafa, cât și pe Roger? După cinci mingi de meci ratate și trei seturi terminate la tiebreak, Nick Kyrgios l-a învins pe Roger Federer la Madrid, reușind să producă upset-ul turneului.

Meciul, disputat în runda a doua a turneului din capitala Spaniei, a fost prima întâlnire dintre cei doi. Ambii jucători au beneficiat de mingi de meci, dar australianul a reușit să închidă partida la a șasea oportunitate. Tiebreak-ul setului trei s-a încheiat la 12. Este prima dată, din 2009, când Roger Federer suferă o înfrângere în fața unui jucător de 20 de ani sau mai puțin. Se întâmpla acest lucru în finala de la US Open, pierdută în fața lui Juan Martin del Potro.

Ca și atunci, Roger a dat impresia, pentru o bună vreme, că are lucrurile sub control și că în orice moment este gata să trântească ușa partidei în nasul challenger-ului, nu brutal, ci așa, doar împingând-o ușor, cu vârful indexului său. După ce elvețianul a luat conducerea cu 2-0 în al doilea set, avându-l deja pe primul în buzunar, în mintea mea deja se formase imaginea strângerii de mână de la final: Kyrgios amărât, dar stoic; Federer schițând zâmbetul ăla al lui inconfundabil din spatele căruia elvețianul pare a transmite, inevitabil, același și același mesaj învinșilor săi: ”Well, this has been very interesting [cu accent pe well și very]. I look forward to seeing you next time [cu accent pe I]”. Până la urmă, scenariul a fost altul. Roger a zâmbit la final, însă mesajul a fost unul de felicitare pentru adversar: din prima întâlnire cu legenda Federer, Kyrgios a ieșit învingător.

Pentru australian, aceasta este a doua victorie în fața unui jucător din Big 4, după cea înregistrată anul trecut împotriva lui Rafael Nadal, la Wimbledon. Nick a ajuns astfel la un record de două victorii și două înfrângeri împotriva celor Patru Mari. Cele două înfrângeri le-a suferit la Andy Murray, care l-a învins anul trecut la Toronto, în R32, și anul acesta, în sferturi la Australian Open. Cu Novak Djokovic, Nick nu s-a întâlnit niciodată. Când se va întâmpla acest lucru, vom asista probabil la un meci în care popcornul se va revărsa mai abitir decât putem anticipa în acest moment.

Însă toate la timpul lor. Pe moment, Kyrgios se poate lăuda cu un head-to-head pozitiv împotriva celor doi jucători care au ținut frâiele tenisului mondial masculin timp de o decadă. Cum a realizat acest lucru? Simplu. Făcând ceea ce știe el cel mai bine: adică alegând calea lejerității pozitive. La fel ca și în meciul cu Rafa de la Wimbledon, Kyrgios a intrat pe teren în fața lui Federer fără nici un strop de teamă. Mai important, a reușit să rămână, indiferent de ce s-a întâmplat pe teren, la fel. „Asta a fost combinaţia câştigătoare”, spuneam după meciul lui Nick împotriva lui Rafa, iar combinația la care făceam referire era: „relaxare totală, dublată de forţă fizică pură şi de atitudine de luptător”. Asta a fost cheia și împotriva lui Roger la Madrid.

Kyrgios l-a învins pe Federer la MadridFederer l-a condus pe Kyrgios cu un set și un break, însă australianul, care a primit, înaintea tiebreak-ului din primul set, un warning pentru utilizarea unui limbaj inadecvat la adresa unui arbitru de linie, și-a ridicat jocul în setul doi pentru a trimite meciul în decisiv. Dacă tiebreak-ul primului set a stat sub semnul izbucnirii nervoase a lui Kyrgios, cel care a decis soarta celui de-al doilea set a fost marcat de nervozitatea lui Federer. Acesta a izbucnit, la rândul său, din cauza erorilor făcute de arbitrii de linie, spunând că „avem nevoie de un clovn pentru acest circ”. Federer a intrat în setul trei nervos, Kyrgios detașat. Este un fapt semnificativ. Cât de ușor ar fi putut jucătorul mai puțin experimentat să își piardă calmul și să o ia razna exact când era nevoie mai mare să rămână cu mintea limpede și cu picioarele pe pământ. Nu s-a întâmplat așa. Poate că Nick Kyrgios este arogant, impertinent, impulsiv. Poate că o ia rău de tot pe arătură, așa cum a făcut-o în momentul în care, la sfârșitul setului unu i-a spus lui Lahyani să-l dea afară pe arbitrul de linie care îl nedreptățise. Însă, în egală măsură, australianul are acea calitate unică pe care e musai să o aibă orice jucător mare de tenis, acea calitate fără de care tot talentul din lume nu face nici cât o ceapă degerată: capacitatea de a juca fără teamă în momentele cheie ale unui meci.

În setul trei, în care s-a jucat un tenis electric, Kyrgios a salvat două mingi de meci. Nimic nou sub soare pentru australian. La urma urmei, anul trecut la Wimbledon a salvat nouă mingi de meci înainte de a-l învinge pe Richard Gasquet. Da, dar cu tot respectul față de francez și minunatul lui backhand, una este ca de o parte a fileului să se afle Richie, cu totul altceva când în terenul advers se află Federer. Acesta s-a declarat frustrat, după meci, de incapabilitatea sa de a returna eficient primul serviciu. De asemenea, a spus că serviciul lui Nick este o armă formidabilă, care îl poate ține pe linia de plutire. Însă victoria lui Kyrgios împotriva elvețianului este explicabilă doar parțial prin calitatea serviciului. Da, australianul a servit nebunește, înlocuind serviciul la T, atunci când acesta a devenit predictibil, cu servicii bubuitoare la exterior, care l-au pus pe Federer în dificultate. Însă, pe măsură ce meciul a mers înainte, Nick și-a găsit și jocul din teren, ajungând spre sfârșitul setului trei să îl domine pe Roger în raliuri și să-l paseze cu ușurință atunci când elvețianul s-a aventurat spre fileu. Da, Kyrgios este un tip care trăiește bine din serviciu. Dar asta se întâmplă pentru că-și permite, nu pentru că nu ar avea alte opțiuni. Jocul din teren este o altă opțiune pe care o accesează atunci când este nevoie. Cu mult succes, chiar împotriva celor mai buni dintre cei mai buni, după cum s-a văzut.

„În cazul în care Kyrgios nu ar fi un jucător de tenis, probabil că ar sta undeva la vreun colț de stradă spunând tuturor că ar trebui să fie un jucător de tenis”. Așa îl descria unul dintre jurnaliștii de la The Telegraph pe Nick într-un articol scris înainte meciului jucat de acesta în februarie la Australian Open împotriva lui Andy Murray. Era, pentru cei care nu își amintesc, pentru prima dată în ultimii zece ani când Australia avea un reprezentant în sferturi de finală la propriul Grand Slam. „Atunci când este în față”, continua jurnalistul respectiv, „se încurajează singur urlând, ademenește mingea din zbor. Atunci când nu este în față, se dojenește singur, îi felicită pe adversari, își aruncă racheta, înjură… ei bine, ca orice alt adolescent de 19 ani”.

Poate acest comportament este vinovat de ambivalența care îl înconjoară pe Kyrgios. Am fost uimită să văd, în timeline-ul meu de pe Twitter, cantitatea semnificativă de opinii rezervate formulate, după meci, la adresa australianului. E adevărat, o aură de rezervă, de lipsă de entuziasm atârnă peste Twitter de fiecare dată când Federer pierde. Este de înțeles. Iubirea pentru Roger rămâne o constantă a acestui sport. Și probabil va rămâne astfel până în ultima clipă în care acesta va juca și mult, mult timp după. Însă rezerva este alimentată în bună măsură și de atitudinea lui Kyrgios. #NotReallyMyThing a scris cineva despre el, adăugând că, indiferent de importanța victoriei, nu poate să treacă peste comportamentul lui Nick. Nu am ales la întâmplare acest mesaj. Autoarea sa este o persoană pe care o urmăresc de mult pe Twitter și pe care o apreciez pentru judecățile limpezi și mintea clară pe care le arată de obicei.

Exemplul de mai sus arată că există, deja bine înrădăcinată, o relație de love-hate a publicului de tenis față de Nick Kyrgios. Nu știu în ce măsură această percepție se va schimba pe viitor. Suspiciunea mea este că cei care iubesc bunul simț și buna creștere, cele două coordonate pe care Nadal și Federer le-au trasat pentru tenisul masculin în ultima decadă, vor avea nevoie de un timp pentru a recunoaște calitatea de star a lui Kyrgios. Ceilalți, cei care s-au săturat de septicitatea adusă în circuit de bunele maniere, se vor bucura și vor sări repede în vagonul lui Nick.

Jurnalistul de la The Telegraph pe care l-am citat mai sus își închidea articolul cu următoarea concluzie: Kyrgios este „un generator de discordie, mercurial, arogant, incapabil să-și țină gura și, totuși, din toate aceste motive, irezistibil”. Înclin să-i dau dreptate și totuși nu. Carisma australianului nu vine neapărat din declarațiile lui piperate, din izbucnirile pitorești sau din dispoziția de entertainer, care dorește să distreze publicul cu orice preț. Kyrgios are calitățile unui star pur și simplu pentru că joacă un tenis de calitate.

La 8-8, în tiebreak-ul setului trei, Nick a ales să termine un raliu cu un drop shot de rever, după ce îl plimbase pe Federer de la un colț la altul al terenului. Drop shot-ul a fost perfect realizat, mai ales ținând cont de importanța momentului. De asemenea, având în vedere cine se afla de cealaltă parte a terenului, a fost o alegere extrem de mucalită. De ce a optat Kyrgios pentru o astfel de soluție – deopotrivă curajoasă și trufașă?

Pur și simplu pentru că poate. Pentru că mintea și tenisul îi permit.

***

Australianul va juca în turul următor împotriva lui John Isner, în timp ce Federer a declarat, după meci, că nu a luat încă o decizie referitor la participarea sa la Roma.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.