Cere şi ţi se va da, se spune. Am tot cerut şi am tot cerut. Şi am primit. După şase zile de meciuri-dudă, Turneul Campionilor a livrat în final mult aşteptata şi iubita dramă. Federer a salvat patru mingi de meci înainte de a câştiga, la tiebreak, meciul cu Wawrinka. Djokovic s-a lăsat distras de publicul care i-a aplaudat o dublă greşeală, şi-a pierdut concentrarea şi a fost nevoit să îşi cârtiţească drumul către finală în trei seturi.

Drama, zice DEX-ul, „redă imaginea vieții reale în datele ei contradictorii, în conflicte puternice și complexe, adesea într-un amestec de elemente tragice și comice”. Aham. Deci de asta aveam nevoie, de asta ne-a tot fost dor săptămâna asta. De un tenis care să fie o oglindă a zbuciumului şi conflictelor pe care le trăim în viaţa reală. Makes sense. Dacă nu vine la pachet cu niscaiva situaţii cu care să ne putem identifica, cu oarecare lecţii de viaţă sau măcar cu ceva palpitaţii, tenisul nu este decât un joc ridicol în care două persoane tot dau cu bâta într-o minge, fază care le face să arate stupid. Or, viaţa este plină de lucruri ridicole şi stupide. Nimeni nu vrea să vadă de-astea, darămite să mai şi plătească pentru a le vedea. Vrem dramă.

Asta nu a înţeles Novak Djokovic atunci când s-a supărat pe publicul care a aplaudat după dubla greşeală pe care sârbul a făcut-o pentru a-şi ceda game-ul la începutul setului doi din semifinala cu Kei Nishikori. Lumea nu a aplaudat dubla greşeală a lui Nole şi nici măcar nu l-a aplaudat pe Kei. Lumea a aplaudat scânteia de dramă care a părut a se isca de nicăieri. Lumea a aplaudat cu uşurare, cu sentimentul că ceva-ceva este pe cale să se întâmple, iar Nole s-a oţărât şi i-a aplaudat şi el înapoi, cu braţele întinse şi cu racheta în sus. Nu e prima dată când sârbul face acest gest şi nu e nici prima dată când se ia cu mulţimea. În finala de la Roland Garros de anul acesta a făcut la fel, iar relaţia lui cu publicul de la New York nu este nici acum pe deplin reparată de când cu faimosul episod Roddick.

Aşa că e imposibil să nu te întrebi de ce. De ce a lăsat păţitul Nole să se întâmple aşa ceva? A fost supărat de reacţia celor din tribune şi acest lucru i-a spulberat concentrarea, aşa am citit în extrasele de la conferinţa de presă. S-a văzut. În setul doi, câştigat de Nishikori cu 6-3, sârbul a fost orice numai his usual self nu. Nervos, neaşezat, dezghiocat din miezul lui de Om de Fier, Nole s-a găsit dintr-o dată cocoţat pe coama conflictului şi l-a gestionat iniţial cât se poate de prost. De vină, zice el, este epuizarea: a fost un an lung, solicitant, nervii sunt întinşi la maxim, lumea vrea să se termine odată, dar nu să se termine oricum, ci cu stil etc. etc. etc. Povara este mare. Are dreptate şi Nole, dar pe de altă parte de când se lasă el aşa de tare influenţat de ostilitate?

Că doar nu e vreun novice. În fapt, au fost multe de-a lungul timpului dăţile în care a fost fluierat, huiduit, dezaprobat. La începuturi, i se întâmpla atunci când se retrăgea din meciuri. În ultimii ani i se întâmplă când face gesturi aiurea, sfidătoare, iar publicul reacţionează. Dar tocmai capacitatea de a se lăsa hrănit de ostilitatea tribunelor este fascinantă, de obicei, la Nole. Mereu şi mereu – mai ales atunci când joacă cu Nadal sau Federer – l-am văzut în diverse situaţii în care, cu cât a fost mai mare adversitatea audienţei de la faţa locului, cu atât mai mult Djokovic şi-a ridicat jocul. De parcă toată negativitatea care-l înconjoară funcţionează pentru el ca o imensă baterie care-l încarcă şi-l încarcă, până când din sârb ţâşneşte, ca o fântâna arteziană, acel joc imbatabil, care întoarce situaţiile grele în favoarea lui şi care-i câştigă meciuri aparent pierdute. Dintre toate calităţile pe care Djokovic le are, cred că asta mi-a plăcut întotdeauna cel mai mult la el: puterea de a lua negativismul altora, de a-l face ghemotoc ca pe o hârtie nefolositoare şi de a-l arunca cât acolo, proces în care el devine mai bun decât a fost vreodată.

Cu atât mai mare mi-a fost uimirea când, în semifinala cu Nishikori, în momentul în care adversitatea din partea publicului şi-a arătat colţii, Djokovic nu a mai mers după acelaşi script. În loc să se ridice pe coama conflictului, Nole s-a lăsat tras în jos. A jucat un set doi bâlbâit spre prost, aparent afectat la culme de ceea ce tocmai se întâmplase. Tenisul lui s-a mediocrizat şi a trebuit să treacă nouă game-uri de la întâmplarea cu aplauzele pentru ca Djokovic să se trezească. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă Nishikori, cu prea multă lejeritate, nu ar fi ratat cele două mingi de break de la începutul setului trei? Da, ştiu că acel decisiv a fost un bagel, un 6-0 din multele 6-0 care au defilat anul acesta la Turneul Campionilor de la Londra. Dar la sfârşitul meciului Djokovic a părut aproape fără suflu, chinuit. Dacă de partea cealaltă a fileului s-ar fi aflat un adversar mai împieliţat, sfârşitul meciului poate că ar fi fost altul.

Este foarte posibil ca Nole să fie într-adevăr epuizat. Sau poate că, odată numărul unu mondial asigurat, a intervenit o oarecare relaxare. Sau poate că Nole, după zdrobitoarele lui performanţe din grupă, a crezut că i se cuvine o victorie mai facilă şi un respect mai mare. Oricare ar fi explicaţia, un ropot de aplauze impertinente a declanşat mult aşteptata dramă în prima semifinală. Ironic, nu? Nu chiar. Bună parte din drama celei de-a doua semifinale – cea dintre Federer şi Wawrinka – a venit tot din interacţiunea jucătorilor cu publicul.

Stan a avut parte de tratamentul „iubirea pentru Federer face din noi nişte fiare” pe care-l primesc cam toţi cei care joacă cu Roger. Agasat mai tot timpul de reacţiile şi comentariile din public, Wawrinka, care a jucat cel mai bun meci al lui de la Monte Carlo încoace, a bombănit şi s-a revoltat non-stop împotriva bullying-ului de care a avut parte. Ceea ce pentru dramă a dat bine, dar pentru el mă tem că nu. Stan are tendinţa de a licita prea mult în termeni de reacţie atunci când în joc intervin interferenţe. A făcut-o în finala de la Australian Open, când Nadal a plecat la vestiar, iar reacţia isterică a elveţianului a contribuit, în mare măsură, la momentul de jos şi de urât în care spaniolul a fost huiduit, la întoarcerea pe teren. În semifinala cu Federer a supralicitat din nou – a parlamentat cu arbitrul, a vorbit cu sine, s-a luat în gură cu spectatorii de lângă teren. Da, e şi asta un fel de dramă, dar nu neapărat una pe care să vrem s-o vedem.

Din fericire, adevărata dramă a venit din ceea ce s-a jucat pe teren. Meciul, câştigat de Federer cu 4-6, 7-5, 7-6, este, din punctul meu de vedere, în Top 3 al partidelor jucate în acest an. În toate trei a fost implicat Roger – celelalte două sunt finala de la Wimbledon, cu Djokovic, şi semifinala de la Shanghai, tot cu Djokovic. Nu e de mirare. Oferta de tenis cu care a venit Federer anul acesta a fost cea mai completă, complexă şi puternică (a se vedea din nou definiţia dramei de mai sus) din cea prezentată de jucătorii ATP. De-a lungul lui 2014, Roger a fost pe rând şi în unele cazuri concomitent de toate: zeu, om de rând, jucător de apărare, jucător de atac, leu, mâţă, James Bond, Clint Eastwood, tătic, big brother, Goderer, Murderer, Whateverer. Mai completaţi şi voi. În câteva meciuri – cel cu Monfils de la US Open, cel cu Leonardo Mayer la Shanghai şi cel cu Wawrinka de aici, de la Londra – a apărut pe teren Fighterer.

Ce se întâmplă când apare Fighterer? Acesta salvează mingi de meci cu duiumul – două cu Monfils, cinci cu Mayer, patru cu Wawrinka. Ce altceva mai face? Se agaţă cu dinţii de meci, chiar dacă acesta curge în defavoarea sa şi chiar dacă adversarul este bun, extraordinar de bun, aşa cum a fost în semifinală Stan. Este acolo, gata să profite atunci când apar slăbiciunile în jocul celuilalt, exact cum s-a întâmplat în momentul în care Wawrinka a servit pentru meci, în setul trei. În acel moment a apărut slăbiciunea lui Stan şi ea s-a numit îngâmfare. Pentru că a juca de trei ori la rând serviciu voleu nu se poate numi altfel decât îngâmfarea de a nu învăţa nimic din greşeli. Ce mai face Fighterer? Se calmează şi salvează puncte de break în game-ul imediat următor celui în care a fentat trei mingi de meci. Odată ajuns în tiebreak-ul care va decide soarta partidei, se adună. Este amnezic la tot ce s-a întâmplat în ultimele trei ore – inclusiv la disputa pe care a avut-o cu arbitrul şi care a contribuit din plin la break-ul care i-a fost făcut la începutul ultimului set. Joacă simplu, fără fasoane şi franjuri, dar cu suficientă siguranţă pentru a închide partida la primul punct de meci pe care îl are. Iese basma curată dintr-o dramă de toată frumuseţea.

Pentru că, hm, între bătălia backhand-urilor cu o mână, între foşnetele de volane ale voleurilor agăţate Dumnezeu ştie cum, între isteria gri a lui Wawrinka, care nu s-a înţeles cu publicul, între furia roşie a lui Federer, care nu se înţelegea cu arbitrul, între heartbreak-ul lui Stan şi uşurarea lui Roger s-a ţesut această mare frumuseţe pe care o aduce tenisul de calitate şi pe care, din lipsa unui cuvânt mai bun, o numim, în mod superficial, dramă.

Leave a Reply

Your email address will not be published.