Totul merge conform aşteptărilor zilele acestea în ATP Land, se pare. Novak Djokovic l-a învins din nou, la scor, pe Tomas Berdych, asigurându-şi astfel fotoliul de lider mondial la sfârşit de an. Din postura de câştigător al Grupei A, sârbul se va întâlni în semifinală cu Nishikori. Roger Federer, care a câştigat Grupa B, se va întâlni cu Stan Wawrinka. Acesta l-a învins în ultimul meci din grupe pe Marin Cilic.

Deci, deci. Astăzi avem parte de al doilea Djokovic – Nishikori după US Open. Primul s-a întâmplat în semifinale la Paris şi a fost, aşa cum ştim cu toţii, un meci teribil de necompetitiv: Nole a câştigat atunci cu 6-2, 6-3. După droaia de meciuri fără suflet din grupe, Turneul Campionilor are nevoie ca de aer de confruntări ceva mai răsărite. La cât de autoritar a fost Novak până acum, responsabilitatea pentru a transforma prima semifinală într-un meci competitiv se pare că îi revine lui Kei. Japonezul a fost bun în partida cu Murray, frustrat în cea cu Federer, iniţial frustrat şi apoi adunat în cea cu Ferrer. Dacă Nishikori reuşeşte să intre de la început pe teren adunat, atunci probabil că vom avea un meci.

Federer şi Wawrinka nu s-au mai întâlnit de la Wimbledon. După ce i-a făcut Roger lui Murray, cred că toată lumea se întreabă ce mai coace Roger next. Federer a zis că s-a simţit uşurat că nu l-a învins pe Andy în două seturi la 0. Pentru că ştie că e dur, pentru că nu ar fi vrut să fie în locul celuilalt. Cu alte cuvinte, pentru că Federer, ca toţi marii lideri, are empatie. În ceea ce-l priveşte, Wawrinka a fost săptămâna asta Wawrinka: adică fluctuant, cu momente de joc wow, dar şi cu momente de joc câh. Aşa că maybe, just maybe, în funcţie de dispoziţia lui Murderer şi de capacitatea lui Stan de a se ţine departe de stilul yo-yo, a doua semifinală ar putea fi meciul pe care O2-ul nu l-a văzut până acum în 2014.

Recapitulare Ziua 6

Două au fost evenimentele ultimei zile în care s-au disputat meciuri în grupe la Turneul Campionilor. Primul – graţie victoriei cu 6-2, 6-2 împotriva lui Tomas Berdych, Nole termină anul din fotoliul de lider mondial. Pentru a treia oară în ultimii patru ani. Singura sincopă a avut loc anul trecut, când numărul unu la sfârşit de an i-a fost suflat lui Nole de către Rafa. Acum. Djokovic a făcut declaraţiile obişnuite – că este o mare realizare, că este o mare împlinire – şi a primit elogiile obişnuite – este o mare realizare, este o mare împlinire. Cea mai adevărată reflecţie asupra anului 2014 în ceea ce-l priveşte pe sârb cred că este totuşi aceea făcută chiar de el pe Twitter: „A fost un an nebun şi minunat”. Exact. Novak a avut un an în care a redevenit uman, adică imperfect, predispus la căderi inexplicabile, dar dispus să facă eforturi pentru a se înălţa din nou. A se vedea momentul finală la Roland Garros vs. momentul finală la Wimbledon. În plus, a fost un an în care şi-a manageriat perfect interfaţa dintre viaţa profesională şi cea personală. Un titlu mare obţinut la câteva zile după ce soţia a născut primul copil nu cred că este la îndemâna oricărui jucător. Nu în ultimul rând, a fost un an în care a reuşit să îi facă pe cei doi antrenori ai săi să înceapă să convieţuiască confortabil unul cu altul. Cât de uşor i-ar fi fost lui Djokovic să renunţe, la un moment dat, la unul sau la celălalt. Nu a făcut-o, a ţinut de amândoi, surd la vuietul şi la istericalele experţilor şi fanilor deopotrivă. Ieri, la sfârşitul meciului cu Berdych, una dintre cele mai frumoase imagini a fost cea cu echipa Nole îmbrăţişându-se – Marian şi Boris included. Nebunesc şi minunat, da.

Al doilea eveniment – Cilic, campionul de la US Open, a reuşit să plece de la Londra cu un set câştigat. Performanţa lui Marin în grupe a fost dezamăgitoare. De fapt, performanţa lui Marin la Londra a fost, de departe, cea mai mare dezamăgire a turneului. Din fericire pentru el şi pentru spectatorii de la O2, care plătesc pentru a vedea un singur meci de simplu pe sesiune, Cilic a reuşit să mai spele din impresia teribilă pe care a făcut-o, smulgându-i lui Stan setul doi. Asta nu înseamnă că lumea va uita ce a fost înainte. Orice i s-ar fi întâmplat croatului la Londra, forma lui şi capacitatea de a replica performanţa de la New York rămâne una dintre marile întrebări cu care va începe 2015 şi care va fi în mintea tuturor încă din ianuarie, de la Australian Open.

Recapitulare Ziua 5

Au continuat să se întâmple lucruri aflate la limita incredibilului la Turneul Campionilor. Cum ar fi victoria în doar 56 de minute, scor 6-0, 6-1, obţinută de Federer în faţa lui Andy Murray. Cu scorul de 3-0 în meciurile jucate, elveţianul s-a calificat în semifinale de pe prima poziţie în grupă. Celălalt semifinalist din Grupa B este Kei Nishikori.

Roger Federer d. Andy Murray

Când am făcut preview-ul la Turneul Campionilor ziceam că meciul Federer – Murray este must see-ul Grupei B. Pe de altă parte, ziceam că aproape nici nu mai contează cu cine joacă Federer, atâta timp cât poate să repete tenisul jucat împotriva lui Novak în semifinala la Shanghai. Ei bine, Federer – Murray a fost must see-ul acestei grupe, chiar dacă pentru motive total diferite decât cele pe care le aveam în cap acum o săptămână.

Federer, care pare că a găsit o rezervă din nectarul din care visele sunt făcute, a jucat pe modul relaxat, ceea ce s-a tradus, la fel ca şi la Shanghai, într-un tenis susurător ca apele curgătoare şi simplu ca bună ziua. Şi care se termină repede, pentru că îi termină fără drept de apel pe adversari. Fapt care ar fi, în sine, extrem de plictisitor dacă domnul elveţian nu ar face măcelul de pe teren să arate atât de ştrengar. După propriile evaluări, Federer „nici măcar nu a servit bine”. Aşa deci. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi servit bine? Cam în câte minute s-ar fi terminat meciul? 30? Hai 40?

Murray, în schimb, a jucat un meci în care a părut că vrea să testeze toate gradele de comparaţie ale adjectivului „rău”. Ceva de genul: Joc un meci rău. Este imposibil să joc mai puţin rău. Joc cel mai rău meci din cariera mea. Joc foarte rău. Şi tot aşa. După meci, Andy a zis că, şi în condiţiile în care el ar fi jucat bine, Roger tot ar fi câştigat. True but sad. De două ori sad. Prima dată pentru că, după şase săptămâni de trudă neîntreruptă pentru a ajunge la Turneul Campionilor, Andy a trebuit să plece de la Londra aşa. A doua oară pentru că e imposibil să nu te gândeşti, mai ales după ploaia de meciuri unilaterale de săptămâna asta: dacă un tip de 33 de ani este în stare să-i facă un asemenea pocinog campionului de anul trecut de la Wimbledon, atunci înseamnă că ceva nu este chiar right în tenisul masculin.

Kei Nishikori d. David Ferrer

A trebuit să apară pe teren un spaniol, nici măcar acel spaniol, ci celălalt, pentru a aduce un suflu oarecare Turneului Campionilor după o salbă de patru zile neîntrerupte cu meciuri necompetitive. Ferrer, care l-a înlocuit pe accidentatul Raonic, a jucat împotriva lui Kei Nishikori. Japonezul l-a învins pe Senor Daveed, dar Senor Daveed l-a obligat pe Kei să joace trei seturi, terminate până la urmă 4-6, 6-4, 6-1. Altă premieră pentru această ediţie a ATP Finals.

După opt meciuri de gheaţă la rând, în care atât învingătorii, cât şi învinşii au părut mai degrabă low key, nişte actori obosiţi care se înhamă la un ultim spectacol, meciul lui Ferrer cu Nishikori a fost o adevărată vâlvătaie. După un start lent, japonezul a dat drumul la tenisul pe care l-am admirat la el la US Open, o combinaţie spectaculoasă între ritmicitatea unei maşini bine calibrate şi nonşalanţa fluidă a unui jucător de atac. Rezultatul este nu numai unul plăcut ochiului, dar şi unul extrem de eficient, iar setul trei, în care Kei a jucat, aşa cum spunea chiar el, tenisul aproape perfect, a fost de-a dreptul electric.

După victoria în trei seturi la Ferrer, unul singur era scenariul în care Nishikori nu s-ar fi putut califica în semifinale la Londra: acela în care Murray câştiga la Federer în două seturi. Cum acest scenariu a rămas doar un vis imposibil pentru scoţian, Kei ajunge, la prima sa participare la Turneul Campionilor, în semifinale.

Leave a Reply

Your email address will not be published.