Luni, Roger Federer ne înştiinţa pe toţi pe Twitter că a ajuns în capitala Italiei şi, în stilul lui atât de caracteristic, agăţa la tweet şi un hashtag care suna aşa: #themostamazingcity. Novak Djokovic, după ce termina primul să meci la Foro Italico, contra lui Stepanek, desena o inimioară pe cameră şi scria: „Roma, ti amo”. Unul dintre sloganurile pe care turneul le foloseşte pentru a-şi face promovare pe Facebook este următorul: „Toţi au tenis, noi avem Roma”. Chiar aşa. Fără nici un menajament pentru competitorii direcţi, pentru celelalte turnee de aceeaşi anvergură. Fără nici o grijă de a nu răni sentimentele spectatorilor care n-au pus niciodată piciorul în Cetatea Eternă. Fără nici o concesie făcută în numele interesului de a face pe plac la câţi mai mulţi consumatori de tenis cu gusturi cât mai diverse. In your face, cum ar spune englezii.

Turneul de la Foro Italico are Roma, iar asta echivalează cu a avea un potir nesecat de frumuseţe pe care să-l foloseşti pentru a ademeni lumea. Jucătorii iubesc Roma. Localnicii iubesc Roma. Călătorii iubesc Roma. E imposibil să nu iubeşti Roma. Poate dacă ai fi de piatră să rezişti farmecului acestui oraş palimpsest, dar chiar şi în cazul ăsta aş avea câteva îndoieli. Va găsi, fie prin căldura pe care o emană clădirile ei de culoarea zahărului brun, fie prin vigilenţa fără compromisuri a pinilor cocoţaţi pe dealuri, fie prin clinchetul orbitor al apei din pieţele cu fântâni, să găsească o cale să sfarme şi inimile cele mai de piatră.

800px-Bridge_of_Angels

N-am văzut nici un alt oraş – şi cred că am văzut destule cât să-mi formez o părere – care să te seducă atât de direct, atât de rapid şi cu atât de multă uşurinţă precum Roma. Seducţia nu vine, în primul rând, nici de la atracţii, nici de la cultură, nici de la natură, nici de la branduri faimoase, deşi le are cu vârf şi îndesat pe toate, poate mai mult decât alte metropole europene. Şi nici din sunete, deşi Roma are o identitate auditivă pe care este imposibil să nu o percepi din primul moment, ca pe o prezenţă bine definită, alcătuită din claxoane, motoare de scutere ambalate şi fluiere ale poliţiei, toate prinse în plasa curgerii cristaline a limbii italiene, turuite de trecătorii grăbiţi. Şi nici prin miros, acea amprentă olfactivă unică pe care o are fiecare oraş cu personalitate şi pe care o percepi cel mai bine în prag de seară, când sunetele se estompează şi obiectele încep să se piardă în întuneric.

Roma te înhaţă în ghearele seducţiei şi nu te mai lasă să scapi prin felul în care, cu fiecare pas nou pe care îl faci, ea se schimbă. Te-ai săturat de statuile albe care par că abia aşteaptă să se termine o dată şuvoiul de trecători ca să o tulească la vreo petrecere? Nu-i problemă, apar, îngropate la zece de metri sub zidul care aparţine unei clădiri impunătoare, coloanele vreunui templu de pe vremea marelui, nicicând egalatului Imperiu Roman. Te-ai plictisit de atâtea ruine? Nu-i nimic, mai mergi un pic şi îţi trece ca prin farmec plictiseala, pentru că te aşteaptă, chiar în centrul oraşului, nu la preţ de o excursie de o zi distanţă, un castel. Te-ai alintat cu frumuseţea jucăuşă a fântânilor şi te simţi ca un fluture hedonist care nu-şi doreşte decât să stea pe veşnicie atârnat de colţişorul cel mai ferit de priviri al ansamblului statuar de la Fontana di Trevi? Poc, te loveşte Roma peste ochi, pentru a te aduce înapoi în starea în care poţi percepe, cu mintea limpede, cu toate simţurile treze, ce înseamnă frumuseţea artistică desăvârşită.

800px-Pantheon_Front

Este în bazilica San Pietro şi este Pietà a lui Michelangelo. Iar, dincolo de caseta de sticlă securizată în care este închisă, este vie. Atât de vie încât îşi transformă privitorii în statui, imobilizaţi în imposibilitatea de a decide care dintre gesturi este mai potrivit: să te ciupeşti pentru a te convinge că nu visezi, să plângi pentru că durerea pe care o transmit cele două personaje este insuportabilă, să te sprijini mai bine în picioare pentru că atâta frumuseţe ţi-a topit până şi măduva oaselor sau să încerci să ridici camera de fotografiat pentru a deveni un hoţ de frumuseţe.

Punch drunk. În starea asta te aduce Roma. Oraşul ale cărui picioare stau încă înfipte în sângele gladiatorilor nu este o delicată listă de atracţii must-see aruncate ici şi acolo, de bifat într-o zi sau alta, ci un boxer care dă şi iar dă în tine, nemilos, secundă de secundă, cu marea sa frumuseţe.

Iar apoi, în cazul în care încă te mai ţii pe picioare şi continui să îţi revendici dreptul de a-ţi aparţine, vine cu lovitura finală: marea harababură. Nu cred că există metropolă mai dementă, mai haotică în Europa decât Roma. Totul e zarvă frenetică şi începe cu traficul de nebuni, acaparat de scutere agile, care bâzâie ca viespile. Continuă cu pupăturile imprevizibile cu care te întâmpină oameni pe care nu îi cunoşti decât de pe Internet şi care vorbesc în italiană, engleză, spaniolă, orice limbă, numai ca să se asigure că totul e bine, că te ajută. Se adaugă autobuzele care merg după un orar care nu are nimic de-a face cu cel afişat oficial. Oamenii din ele care, în ciuda înghesuielii teribile, nu se urnesc de pe scaunele lor pentru a coborî, până când autobuzul nu se opreşte în staţie.

Şi nu, nu se opreşte aici. Mai sunt preoţii, cardinalii, măicuţele aparţinând diverselor ordine, care apar, dispar, apar, dispar, într-un deja-vu neîncetat, în jurul zidurilor Vaticanului. Şi mai sunt şi tinerii care petrec non-stop pe terasele generoase ale apartamentelor, de la primele ore ale serii până la primele ore ale dimineţii, dansând frenetic pe aceleaşi şi aceleaşi hit-uri italieneşti care făceau ravagii pe vremea când ei şi ele nici măcar nu se născuseră – Sarà perché ti amo, Susanna, A far l’amore comincia tu.

Want to join the party? No? Your loss. Noi vom continua. Sempre Sempre. Buonanotte.

Roma n-are timp de pierdut cu explicaţii pentru cei care îi trec pragul. Te îmbată cu frumuseţea şi te ameţeşte cu nebunia ei. Take it or leave it, pentru că, în straturile succesive de istorie care o alcătuiesc, timpul a căpătat o altă greutate şi un alt înţeles. Oglindă fidelă a oraşului care îl adăposteşte, turneul de la Foro Italico vine pentru iubitorii de tenis cu aceeaşi ofertă. Frumuseţe. Harababură. Take it or leave it. Cum aşa? Aşa.

Am mai scris cu altă ocazie despre ce înseamnă frumuseţea tenisului văzut pe terenurile secundare, acolo unde vedetele acestui sport nu ar călca în ruptul capului, nu neapărat pentru că nu vor ele, ci pentru că nici un organizator de turneu n-ar admite o asemenea aiureală. Este un alt fel de tenis, aflat în contrast direct cu cel pe care-l vezi pe terenurile mari, centrale şi semi-centrale. Pe terenurile secundare se desfăşoară, în toată frumuseţea sa, tenisul-sport. Pe terenurile mari, în toată grandoare sa, tenisul-spectacol. Ce fel de tenis vrei să vezi ţine, desigur, de gusturi, şi de tipul de spectator cu care te identifici.

DSCN1274

De obicei, însă, la multe turnee, terenurile mici au un aer de improvizaţie, din cauza faptului că tribunele lor sunt adeseori nişte structuri vremelnice, ridicate special pentru turnee. Şi mai au şi un aer sufocant, din cauză că scaunele disponibile sunt mereu prea puţine în comparaţie cu numărul doritorilor. La Roma, însă, lucrurile stau diferit. Terenurile secundare sunt amfiteatre generoase ca şi capacitate, săpate în pământ, înconjurate cu un brâu larg de tribune de ciment, care nu trece de nivelul terenului. Sunt pline ochi şi totuşi simţi, atunci când eşti pe ele, că poţi să respiri. Singurul defect care li s-a putea reproşa ar fi kitschul statuilor albe – moştenire a gustului fascist din perioada în care a fost construit complexul, îmi imaginez – care le străjuiesc.

Cât despre felul în care trăieşti tenisul pe aceste terenuri secundare, tot ce pot să zic este că, dacă toţi jucătorii din ATP se cred gladiatori, atunci Roma le oferă – cu vârf şi îndesat – prilejul de a se simţi ca atare. Nu-mi dau seama cum e să te afli acolo jos, în groapă, înconjurat din toate părţile de oameni care strigă la tine de toate, râd în gura mare când o dai în bară, nu se sfiesc să dea indicaţii arbitrilor de linie şi de scaun, comentează neîntrerupt ca nişte babe, hăulesc precum lupii când se joacă punctele cruciale, dar îmi imaginez că, în termeni de „noi suntem gladiatorii moderni”, este as close as it gets. Tenisul pe terenurile secundare de la Roma este as close as it gets şi pentru spectatori. Mulţumită construcţiei tip amfiteatru, nu îţi scapă nimic. Să vezi şi să auzi cum pleacă mingea din racheta jucătorilor este una. Să simţi aerul mişcându-se în timp ce un Gasquet, de exemplu, loveşte backhand-ul său baroc este cu totul şi cu totul altceva. La fel, să îţi exprimi aprobarea sau dezaprobarea pentru execuţii în cor cu mulţimea de pe un teren este o chestie. Pe când să fii pe Pietrangeli, când joacă un Monfils cu un Seppi, să spunem, este deja ca şi cum te-ai coborî în craterul unui vulcan în timp ce el erupe.

Ball kids

Adăugaţi la asta spaţiile enorme de plimbare din cadrul complexului, gustul minunat al pepenilor galbeni şi roşii, serviţi reci şi tăiaţi în bucăţele, la terase, precum şi aceiaşi pini înalţi, care privesc peste tot ce se întâmplă cu aceeaşi vigilenţă şi o să vedeţi din nou aceeaşi mare frumuseţe care defineşte Roma. Întoarceţi o secundă capul şi apoi o să vedeţi şi marea harababură, care, şi ea, este la fel de definitorie pentru Roma.

Nici măcar să nu încercaţi să mergeţi la turneu cu mijloace de transport în comun. Foro Italico este foarte departe de centrul oraşului, nu există metrou în apropiere, autobuzele sunt sufocante, iar automate pentru bilete nu se găsesc. Nu încercaţi să aflaţi o informaţie. Ca toţi italienii ok, cei din staff se dedică trup şi suflet pentru a te ajuta, dau sute de telefoane la alţi membri ai staff-ului. Când nu mai răzbesc ei, îţi dau propriul telefon pentru ca să suni tu la alţi membri ai staff-ului. Şi cu toate astea, după zeci de telefoane, nimeni nu îţi poate spune care este programul antrenamentelor, de exemplu. Pentru că nu există un program. Pentru că programul se schimbă în continuu. Vezi fizic, pe feţele oamenilor din staff, suferinţa că nu pot să te ajute, aşa că mulţumeşti însutit şi pleci mai departe.

DSCN1102

Cei care păzesc intrările de la central – care este apropo, atât de abrupt, că mai ţi se face rău de înălţime – sunt aşa de drăguţi că te lasă să îţi vezi locurile în avans, chiar dacă mai sunt ore bune până când încep meciurile, iar pe teren, jos, jos de tot, se antrenează Maria Sharapova. Apoi pleci fără ţintă. Te loveşti de Verdasco. Te întorci. Dai peste umărul lui Berdych. Te mai întorci puţin. Ferrer trece pe lângă tine. Wawrinka se antrenează pe teren cu alţi trei jucători. Feliciano Lopez sare garduri. Nimeni nu pare a şti sau a avea control asupra a ceea ce se întâmplă, dar cu toate astea lucrurile continuă să se întâmple la viteză maximă. Ca-n viaţă. Ca-n Roma.

Acesta este asul pe care turneul de la Foro Italico îl are în mânecă şi pe care nu îi este frică să îl fluture prin faţa nasului tuturor spectatorilor la tenis. Într-o epocă a dulcegăriilor faţă de regele consumator, în care şi turneele de tenis se întrec să se schimbe cât mai mult pentru a se face plăcute spectatorilor, Roma are curajul de a rămâne Roma.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.