Monfils a dat peste cap predicţiile şi a câștigat cu 7-5, 7-6, 7-5 împotriva lui Dimitrov. Federer îi dă înainte cu serviciul-voleu și trece ca expresul pe lângă Bautista Agut, pe care-l învinge cu 6-4, 6-3, 6-2. Marin Cilic reușește pentru prima dată în carieră să-l învingă pe Gilles Simon, în cinci seturi. Tomas Berdych se joacă, precum un motan mare, cu șoricelul Thiem și îl învinge în trei seturi.

Am ajuns în punctul inevitabil din desfășurarea oricărui Grand Slam, acel punct în care meciurile sunt puține, iar narațiunile circulate prin articole sunt aceleași. Dincolo de suprafață, lucrurile stau însă puțin altfel.

Povestea despre Federer care joacă agresiv, reinventând acum, la bătrânețe, serviciul-voleu, face valuri. Nu e greu. Federer face valuri oriunde ar fi și orice ar face. În câțiva ani, probabil, jocul de tenis va fi redenumit federer. Nu degeaba este jucătorul care, am aflat de la presa americană, își petrece cel mai mult timp semnând autografe la sfârșitul meciurilor – în jur de 15 minute. Acum, cu victoria de trei seturi împotriva lui Bautista – Agut, Federer este înapoi în sferturi la US Open, un loc în care nu ajunsese anul trecut. De asemenea, el joacă așa de frumos și de inspirat în acest moment, că orice alt jucător care a ținut o rachetă în mână ever pare, prin comparație, să aibă grația unui elefant.

Dar să ne dăm un pas – mic – înapoi și să contemplăm. Federer a avut până acum victorii la jucători pe care se presupunea că o să-i bată, conform clasificării în ierarhia mondială și a istoricului întâlnirilor directe. Groth, Granollers, Bautista-Agut. Cu tot respectul pentru șansa fiecăruia și pentru caracterul imprevizibil al acestui joc, era greu de închipuit ca un Federer sănătos și cu mintea așezată să se împiedice de aceștia trei. Pentru Roger, greul vine abia acum. Iar povestea adevărată, aia care se bazează nu numai pe faima personajului principal, ci și pe alte personaje bine conturate, care îi ațin calea și au puterea să îl testeze, de la acest punct înainte începe să contureze.

Monfils, care l-a bătut pe Dimitrov, obţinând astfel onoarea de a juca mâine cu Federer, s-a trezit prins în povestea cu titlul „Gael s-a făcut serios”. Spre creditul lui, Monfils a mers la conferința de presă de după meci și a scuturat cât a putut această poveste de globulețe. „Mda, cred că am jucat bine”, a zis Monfils. „Sunt într-o poziţie mai bună astăzi. E uşor de zis, dar cred că tot timpul sunt acelaşi. Aşa că voi spune că am fost poate ceva mai norocos decât am fost în trecut. Ca să fiu sincer, nu cred că m-am schimbat prea mult. Nu m-am schimbat mult. Poate că astăzi am jucat solid, dar eu sunt acelaşi”.

Gael Monfils 1

Câteva întrebări mai încolo, Monfils a revenit cu aceeaşi judecată: „Cred că tot timpul joc bine, întotdeauna am jucat solid. În unele momente, pur şi simplu nu a fost să fie. Îmi amintesc că am jucat aici un meci bun împotriva lui Rafa în turul patru, dar el a fost pur şi simplu mai bun decât mine. Întotdeauna am avut meciuri dure aici şi la Roland Garros. Sunt pur şi simplu fericit că astăzi am fost un pic norocos. E vorba doar de un punct, două puncte, iar astăzi cred că am putut să am mai mult noroc decât el”.

Alte câteva întrebări mai încolo, Gael i-a asigurat, din nou, pe toţi, că rezultatul meciului cu Dimitrov, a fost determinat, în mare măsură, de noroc: „Ei bine, sunt bucuros, pentru că părerea mea este că am jucat bine. Cred că am jucat solid. Cred că am lovit mingea mai bine zi după zi; am servit mai bine. Păstrez lucrurile simple în mintea mea, deci evident că asta merge. Ca să fiu sincer, uitaţi-vă la punctul de set. Am lovit una dintre cele mai proaste scurte din viaţa mea şi el loveşte cu rama (zâmbeşte). Este pur şi simplu noroc faptul că nu am pierdut un set. Ai nevoie de noroc uneori şi sper să mai am parte de el”.

Conferinţa de presă a lui Monfils este de citit de la un capăt la altul, de câteva ori, pentru că este o lecţie pe care francezul o dă tuturor celor care scriu despre tenis referitor la cât de uşor este să încadrezi jucătorii în clişee de care nu mai scapă pe veci. Da, Monfils este entertainer-ul suprem, nebunul frumos al ATP-ului. Da, are prieteni precum Azarenka, care n-a ezitat să se facă de râs pe Arthur Ashe doar ca să-i cânte „Happy Birthday”. Da, are admiratori înfocaţi în generaţia de puşti, precum Nick Kyrgios, care nu scapă nici o ocazie să scrie pe Twitter cât de minunat îl consideră. Dar mie, personal, Monfils mi s-a părut întotdeauna a fi mai mult o enigmă decât tipul care îi face pe toţi să zâmbească şi să exclame wow.

Iar la conferinţa de presă de azi noapte Monfils a punctat – şi a demolat – multe dintre poveştile superficiale care se spun pe seama lui şi care fac substanţa a mult prea multe articole.

Gael a explicat de ce nu are un antrenor şi nu, motivul nu este acelaşi pe care l-am tot auzit, anume că, vezi Doamne, aşa i-ar fi mai bine. Motivul este că nu a găsit unul potrivit: „Cu siguranţă, este mai bine să ai un antrenor. Nu o să vă mint. Este mai bine să ai pe cineva să te ajute. Am nevoie de cineva. Dar, în acelaşi timp, nu este uşor să simţi [probabil că se referă la a avea empatie] pe cineva. Acea persoană trebuie să fie, din punctul meu de vedere, în primul rând, bună, dar de asemenea intransigentă şi să îmi înţeleagă personalitatea. Nu cred că sunt un tip comod, dar cred că sunt, de asemenea, un tip care munceşte mult. Câţiva dintre cei pe care îi cunosc sunt buni, aşa că am trimis nişte mesaje la unii de pe aici. Vreau să lucrez cu oamenii, dar ei nu sunt pregătiţi să călătorească prea mult. Asta e mereu o problemă. Cred că sunt câţiva antrenori buni cu care aş vrea tare mult să lucrez, dar ei nu pot călători decât part time, iar eu nu am nevoie de asta”.

A mai explicat şi comportamentul său de pe teren, momentele de aparentă nebunie pe care le are şi momentele în care dă punctele adversarului, cum ar fi acel moment în care s-a dus pe linia de serviciu să returneze serviciul lui Dimitrov. Nu are nimic de-a face atitudinea lui cu o dorinţă deliberată de a agita cu orice preţ publicul şi spiritele, ci cu o filozofie proprie. Este filozofia opusă celei care face acum carieră în tenis, celebra „fight for every point”. Este filozofia romantică, în care a te bucura de joc este mult mai preţios decât a câştiga cu orice preţ. Nu ştiu dacă este o filozofie bună pe terenul de tenis în această epocă, de competitivitate fioroasă, dar este filozofia lui şi este mult mai mult decât povestea cu „Gael face show”. „Pentru mine,” spune Monfils, „tenisul este un sport. Nu este un job, este un sport. Uneori, când mă satur, o las baltă. Nu ştiu dacă e bine s-o spun şi cu siguranţă voi folosi cuvintele nepotrivite în engleză, dar e ca şi cum mi se rupe [don’t give a shit]. Adică, ok, următorul. Sună rău în engleză, dar ceea ce vreau să spun este că îmi pasă de meci. Nu îmi pasă de alte lucruri. Adică, dacă sunt mulţumit, e ok. Vreau doar să fiu mulţumit. Dacă nu sunt mulţumit, bine. Ia-l tu”.

Interesant este că Dimitrov, victima lui Monfils, vede la fel ca şi adversarul său explicaţia pentru înfrângerea destul de drastică pe care a suferit-o. Recunoscând că meciul a fost decis în măsură covârşitoare de o selecţie proastă a loviturilor din partea sa, Grigor a zis şi că norocul l-a lăsat baltă. Prins şi el, ca musculiţa într-o mare pânză de păianjen, într-o naraţiune din care nu poate scăpa – moştenitorul marelui Federer – Dimitrov are admirabilul curaj de a merge contra curentului în ceea ce priveşte opinia comună pe marginea carierei sale. Iar opinia comună este că Grigor a avut un an wow, cu o urcare spectaculoasă în ierarhie, cu parcursuri lungi la Grand Slam-uri şi că ar fi de ajuns. Grigor, care vorbeşte mult şi articulat, a contrazis, destul de dur, această interpretare. „Nu sunt satisfăcut cu rezultatele mele de până acum – chiar dacă am avut probabil cel mai bun an de tenis. Nu sunt nici pe departe satisfăcut. Cred că unul dintre cele mai faine lucruri pe care le simt în legătură cu subiectul acesta este că am încă foamea de a deveni mai bun cu fiecare turneu pe care îl joc, deşi am pierdut destul de multe meciuri dure în acest an. Sunt supărat. Nu mă mulţumesc cu asta. Ştiu că pot face mai bine. Astăzi a fost dovada. Nu am de gând să-mi ascund dezamăgirea. Am jucat un meci prost, aşa că trebuie să accept realitatea. Trebuie să accept şi să merg mai departe. Cinci turnee până la sfârşitul anului. O să dau totul”.

Dacă Dimitrov duce în cârcă o poveste uneori prea covârşitoare până şi pentru talentul lui, Gilles Simon este unul dintre tipii pentru care mass media este pur şi simplu incapabilă să găsească o poveste. Fapt de mare uimire, pentru că Simon este protagonistul unor interviuri memorabile, în care spune pe nume unor lucruri pe care cei mai mulţi le contemplă printre degete. Aşadar, Simon a pierdut în cinci seturi la un Cilic care a jucat agresiv, punându-şi la contribuţie serviciul upgradat. Este pentru prima dată când Marin reuşeşte să-l învingă pe Simon. Şi totuşi – în ciuda duratei extinse a meciului, a dramei, a contrastelor de stil – conferinţa de presă a lui Simon a constat din trei întrebări terne. Ce dovadă mai bună că tenisul este doar pentru învingători şi că învinşii – cu excepţia cazurilor în care se cheamă Big 4 – nu au dreptul nici măcar la o poveste?

În fine, Peng Shuai, care a ajuns în prima sa finală de Grand Slam la simplu, a avut de luptat şi ea cu o poveste pe care reporterii încercau să i-o bage pe gât: povestea jucătoarelor chinezoaice care au ajuns să reprezinte, împreună, o forţă. Peng, care a jucat împotriva Belindei Bencic un tenis de o frumuseţe şi o eficienţă ameţitoare, din nefericire în faţa unui stadion central gol, vorbeşte o engleză destul de fragmentată şi râde mult. Dar cu toată engleza ei nu foarte bună, Peng a reuşit să comunice că, deşi vin din aceeaşi ţară, jucătoarele din China sunt diferite şi că ea este diferită, şi nu neapărat prietenă, cu Li Na. Încercând să comunice acest lucru, Peng a produs citatul zilei:

„Q: Ai zis de multe ori că ţi-a plăcut să stai în umbra lui Li Na. Că atenţia era îndreptată spre Li Na şi că acest lucru te-a bucurat.
PENG SHUAI: Nu am spus niciodată aşa ceva (zâmbeşte).”

Peng Shuai

La ce meciuri ne uităm azi

Novak Djokovic vs Andy Murray: este programat ultimul pe central. Nole şi Andy s-au întâlnit de 20 de ori, ei ştiu la ce să se aştepte, noi ştim la ce să ne aşteptăm. Un meci lung, în care nu e exclus ca ultimul set dintre ei să se dispute în timp ce ne vom lua micul dejun.

Serena Williams vs Flavia Pennetta: 5-0 în întâlnirile directe, deci prea puţine surprize de aşteptat. Singura necunoscută din această ecuaţie este starea în care se află glezna Serenei (a avut ceva probleme la gleznă ieri în meciul de dublu).

Victoria Azarenka vs Ekaterina Makarova: atâta timp cât Vika nu mai cântă, orice rezultat este ok.

Stan Wawrinka vs Kei Nishikori: Kei a avut un meci crunt cu Raonic. Greu de crezut că mai poate rezista.

Leave a Reply

Your email address will not be published.