Novak Djokovic a căzut din nou la Paris.

În anul în care marele său rival a plecat în fine capul în fața sa și s-a declarat învins de sârb pe zgura pariziană, Nole a căzut din nou în finală. De data asta, cel care l-a oprit din visul de a cuceri, în sfârșit, singura cupă care-i lipsește pentru a completa Career Grand Slam-ul n-a mai fost Rafael Nadal, nici Roger Federer. A fost Stan Wawrinka.

Cine și-ar fi închipuit? Cu doar câteva zile înaintea turneului, experții – aceia citați de toată lumea, experții americani – se întrebau retoric dacă nu cumva ar trebui să i se înmâneze deja trofeul lui Nole. Spuneau experții americani la momentul respectiv că, dacă ar fi fost vorba de orice alt Grand Slam, s-ar fi hazardat să-l declare pe Nole câștigător încă înainte de a se juca vreun meci. Dar că, fiind vorba de „Grand Slam-ul lui Nadal”, exista totuși o mică posibilitate ca Nole să se împiedice totuși în fața marelui său rival. Să așteptăm, așadar. Desigur, tot acest discurs era unul jumătate serios, jumătate ironic, dar el reflecta o percepție comună în lumea tenisului: Nole putea să-și împlinească visul de a ține în mâinile sale Cupa Muschetarilor atâta timp cât trecea de Nadal. Ei bine, Djokovic a trecut de Nadal, ba chiar a trecut cu o ușurință scânteietoare. Dar Cupa Muschetarilor tot în brațele altuia se află.

Cum?

Încercând, de curând, să mă deconectez cumva de tensiunea inevitabilă pe care ți-o imprimă un turneu ca Roland Garros-ul atunci când îl urmărești zi de zi, m-am apucat să citesc pe diagonală câteva articole din domenii cu totul altele decât tenisul. Sub ochi mi-a căzut următorul paragraf pe care nu o să-l traduc în limba română pentru că și-ar pierde tot farmecul și toată cadența impecabilă din limba engleză: „That’s what it’s about. It’s about doing it wrong and doing it wrong and doing it better and doing it slightly better than wrong wrong, than doing it slightly accurately, then doing it more accurately and then doing it right. You never get there. You’re just failing better. Falling upwards”. Autorul acestui citat este un actor nominalizat la Oscar, care joacă deopotrivă la Barbican, în blockbuster-uri regizate la Hollywood, cât și în unele din cele mai tari seriale de televiziune realizate în ultimul timp. Iar acesta fusese răspunsul său la o întrebare adresată de un spectator, în timpul unei sesiuni de Q&A: cum faci un rol mare?

Cum?

Doing it wrong. Doing it right. Failing better. M-am gândit atunci, imediat, la Stan Wawrinka și la tatuajul lui de pe braț. M-am gândit la toți cei care spun că o asemenea filozofie nu este decât o modalitate de a te amăgi că într-un viitor nedeterminat lucrurile se vor așeza bine, chiar dacă prezentul nu este roz. La toți cei care strâmbă din nas în fața încercărilor nereușite sau mai puțin reușite. Am zâmbit amar. Astăzi, văzându-l pe Stan cum îl domină pe cel mai bun jucător al lumii în finala de la Roland Garros, am zâmbit cu ușurare. Da, eșecul exersat cu obstinație, cu dorința de a îmbunătăți permanent ceva poate duce un om în pragul acelor realizări care fac o lume întreagă să se oprească mirată și să se întrebe: dar cum? Cum a fost posibil?

Cum a fost posibil ca Stan Wawrinka, unul dintre jucătorii catalogați a avea cele mai puține șanse în acest an la titlul de la Roland Garros, să fie cel care pleacă acasă cu splendidul trofeu? Cum a fost posibil ca Stan să câștige la Paris al doilea său titlu de Grand Slam? Anul trecut părăsea turneul eliminat încă din turul unu. Anul acesta, cea mai mare realizare a elvețianului pe zgura europeană fusese o semifinală la Roma, pierdută neglorios la Federer. Cum a fost posibil ca Wawrinka să-l învingă pe marele favorit al turneului, numărul unu mondial, stâlpul constanței și al infailibilității, care deținea zdrobitorul record de 17-3 în întâlnirile directe? Cum?

Simplu. Făcând aceleași lucruri pe care le-a făcut în fața lui Rafa la Roma și a lui Federer la Paris. Deși venite în sisteme diferite, două seturi din trei la italieni, trei din cinci la francezi, victoriile lui Stan în fața celor doi mari jucători ai generației sale mi s-au părut a avea aceleași aspecte în comun. Pe ambii, Wawrinka i-a dominat cu forța loviturilor sale și cu rapiditatea în execuție. Pe ambii, i-a învins combinând serviciile cu lovituri letale în lung de linie, fie pe forehand, fie pe backhand. Pe ambii, i-a terorizat la retur cu winnere care taie răsuflarea.

WawrinkaÎn finala de la Roland Garros, odată ce setul unu s-a dus, elvețianul i-a aplicat același tratament și lui Djokovic. În setul doi, a avut o eficiență pe primul serviciu de 67%, iar pe al doilea de 89%, reușind 16 winnere, comparativ cu cele 6 ale lui Djokovic. În setul trei, deși pe al doilea serviciu eficiența a scăzut, situându-se sub cea a sârbului, Stan a avut uimitorul procent de 90% puncte câștigate pe serviciul unu. La net, a avut câștig de cauză în 100% din punctele pe care le-a jucat. În ultimul set, deși eficiența a scăzut, primul serviciu a continuat să funcționeze mai bine decât cel al lui Nole. De asemenea, cu excepția primului set, elvețianul a avut procente mai bune și la punctele câștigate la retur. Însă, peste toate astea, Stan a mai realizat ceva. A reușit să-l domine pe Nole acolo unde sârbul părea, înaintea acestei finale, de nedominat: în raliuri. Wawrinka i-a oferit lui Djokovic propriul lui medicament, iar medicamentul a fost greu de înghițit: numeroase raliuri interminabile, purtate pe colțuri și pe linii, ținute în viață de slice-uri de backhand până când fie Nole a greșit, fie oportunitatea s-a ivit pentru Stan de a închide punctul cu winnere duduitoare în lung de linie.

Ca și Rafa, ca și Roger, Nole a trebuit să se încline în fața unei forțe superioare, a unor unghiuri incredibile, al unui timing impecabil în lovituri și a unei capacități neverosimile de a găsi forehandul sau backhandul down-the-line în momentele de presiune maximă. Cum s-a întâmplat în game-ul nouă din setul patru, în care Wawrinka a realizat break-ul crucial ce i-a adus meciul.

DjokovicFalling. Poate că aceasta este o modalitate bună de a descrie ceea ce i s-a întâmplat lui Nole. Sârbul a căzut atunci când nimeni nu mai credea că el poate să cadă. A intrat în finală arătând așa cum arată el de obicei, însă mai apoi energia a părut să se scurgă încetul cu încetul din el. Nici măcar avantajul de 3-0 pe care l-a avut în setul patru nu a reușit să-l scoată la iveală pe Super Nole, cel care își suflecă mâinile, face ochii mari și se apucă de treabă, cu metodă și cu răbdare, pentru a scoate căruța la liman. Poate că oboseala fizică și mentală acumulată în partidele cu Rafa și Andy să își fi spus cuvântul. La începutul turneului, Mats Wilander glumea, spunând că fiecare jucător care se întâlnește cu Nadal trebuie să-și facă datoria față de cel care îl va urma în turul următor, ținându-l cât se poate de mult pe spaniol pe teren. Făcând o analogie, poate că exact asta s-a întâmplat în sferturi și în semifinale cu Djokovic. Poate că, mental, victoria împotriva lui Rafa l-a epuizat mai mult decât a lăsat să se vadă. Iar Andy și-a făcut datoria cu vârf și îndesat față de jucătorul care i-a urmat, obligându-l pe Nole să joace cinci seturi întinse pe parcursul a două zile. Poate că vremea, care a forțat suspendarea semifinalei de vineri pentru sâmbătă, i-a venit (din nou) de hac sârbului la Roland Garros.

Falling upwards. Poate că, de fapt, aceasta este o modalitate și mai bună de a vorbi despre Nole și noua lui încercare nereușită de a cuceri Roland Garros-ul. La festivitatea de premiere, Djokovic, ținându-se de tava runner-up-ului, pe care o cunoaște atât de bine, a fost ovaționat așa cum nu a fost ovaționat niciodată atunci când a câștigat. Uralele și aplauzele publicului s-au revărsat și s-au revărsat peste el până când, copleșit, sârbul a început să plângă. Pentru prima dată, Novak a simțit ceea ce își dorește cu atâta disperare, de atâta amar de vreme, să primească: nu doar admirația, nu doar respectul publicului, ci acea iubire caldă, vibrantă, înălțătoare, pe care oamenii o arată jucătorilor de tenis care le-au ajuns la suflet. Pentru prima dată în cariera sa, în această înfrângere care probabil că i-a frânt inima, Novak a fost copleșit cu dragoste. Dragostea publicului pentru cei care se lovesc de un zid, dar care rămân în picioare pentru a mai încerca încă o dată, pentru a o lua de la capăt la următoarea oportunitate.

Fără îndoială, Novak Djokovic a căzut astăzi. Deși altul decât cel obișnuit, adversarul lui din finală a fost din nou, mai bun. Paradoxal, însă, în această cădere, Djokovic a găsit ceva ce căuta de mult. Nole a căzut astăzi în sus.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.