Am avut parte cu vârf şi îndesat de ceea ce am prevăzut: surprize. Am avut şi controverse. Am văzut feţe noi. Ne-am delectat cu cele vechi. Înainte de a trece Wimbledonul 2014 la categoria „ex”, împărţim premiile şi trecem în revistă dezamăgirile. Premianţii first.

Novak Djokovic

Cu backhandul în lung de linie resuscitat şi cu mentalitatea de campion îndesată bine la loc între urechi, Nole a obţinut totul dintr-o lovitură: al doilea titlu de la Wimbledon, al şaptelea titlu de Grand Slam, numărul unu mondial, o perspectivă mai mult decât surâzătoare pentru restul sezonului şi cadoul perfect pentru nunta cu Jelena Ristic programată pentru această săptămână. Drumul lui Nole către coroniţa supremă de la Wimbledon nu a fost uşor. Dintre toţi jucătorii prezenţi pe tablou, sârbul a fost cel care a căzut pe gazonul de pe Centre Court cel mai des şi cel mai dur. În albumul foto Wimbledon 2014 pe care-l am în cap, instantaneele cu Nole întins pe teren, contorsionat, căzut pe genunchi, căzut pe burtă, întins în colbul din spatele terenului sau turtit lângă fileu au un loc proeminent. De fiecare dată, însă, s-a ridicat, şi-a regăsit echilibrul şi a continuat. Cam în acelaşi fel şi-a câştigat şi meciurile. A făcut faţă nebuniei declanşate pe teren de Radek Stepanek. S-a adunat şi l-a învins în cinci seturi pe Cilic. L-a potolit pe Dimitrov. Iar în finală a apărut cu cel mai bun joc al său şi cu cea mai bună stare mentală pentru a-i fura de sub nas lui Federer un titlu pe care cei mai mulţi îl vedeau ca fiind, dincolo de orice îndoială, al elveţianului.

În cele spuse la conferinţele sale de presă, sârbul a oferit şi câteva indicii care ar putea să dea un răspuns la întrebarea: ce s-a întâmplat după 2011 cu Nole? El a zis că a încercat să facă totul perfect. Mi se pare o explicaţie plauzibilă a eclipsei prin care a trecut, recent, în turneele de Grand Slam. Perfecţionismul este o povară grea şi te poate scufunda rapid. Te face incapabil să evoluezi şi nemulţumit. Din câte se pare, Wimbledonul l-a ajutat pe Nole să iasă de sub teroarea de a nu greşi şi să reintre în regimul normal al marilor campioni care ştiu că succesul ţine mai puţin de obsesia perfecţiunii şi mai mult de capacitatea de a îmbunătăţi continuu.

Roger Federer

Cred că toate articolele care s-au scris despre finală au punctat cât de meritorie a fost prestaţia lui Roger Federer. A făcut faţă la un meci de cinci seturi. A revenit fabulos în setul patru. A salvat minge de meci. A jucat în termenii lui, aducând pe teren, ca să vedem şi noi, ăştia mai tineri, serviciul-voleu. A terminat turneul pe o notă pozitivă, trecând rapid peste tristeţea pierderii unui asemenea meci şi punctând la conferinţa de presă toate cele bune care sunt de desprins din parcursul lui la Wimbledon. Dar. În ciuda acestei sume de lucruri minunate, realitatea este că Roger a administrat celor care au ţinut cu el (în afara fanilor lui Novak, oare cine nu a ţinut cu el?) un major heartbreak. Tot ce s-a întâmplat înaintea finalei – progresul perfect al lui Roger prin tururile de dinainte, eliminarea lui Nadal din calea sa – pusese bazele pentru o victorie răsunătoare a elveţianului. Juca în curtea casei sale, juca mai bine decât o făcuse de vreun an şi jumătate. Iar o combinaţie la fel de perfectă între o formă bună şi un context potrivit era greu de imaginat a se mai repeta în viitorul apropiat. Şi totuşi, Federer nu a livrat. În loc să adauge CV-ului său al optulea titlu la Wimbledon, a pierdut un alt meci pe care nu ar fi trebuit să îl piardă.

Federer

Şi totuşi. Ambiţia lui Federer de a continua, de a crede în el, de a spune că urmează „lucruri măreţe” este în egală măsură uimitoare şi orbitor de frumoasă. Nu ştiu de unde îşi derivă Roger o asemenea putere de a merge mai departe, dar un lucru e sigur. Omul acesta iubeşte ceea ce face cu o asemenea intensitate că nu poţi decât să îţi doreşti să îl vezi continuând. Şi continuând. Şi continuând. Printre lucrurile despre care Roger a vorbit la conferinţele de presă din cele două săptămâni se numără faptul că nu a lipsit niciodată din circuit cu lunile. Cred că nici n-ar putea. Ar trebui să-l lege ca să stea departe. A mai vorbit şi despre flexibilitatea minţii, ca fiind cheia care îi permite să împace performanţa de pe teren cu viaţa de familie, cu solicitările sponsorilor, ale presei sau ale fanilor.

O parte substanţială a publicului îi tot cere insistent lui Federer, de când imaginea lui perfectă nu mai corespunde cu realitatea rezultatelor, retragerea. Dar cei care îi cer acest lucru eşuează tocmai acolo unde Roger excelează: în a avea o minte suficient de flexibilă pentru a realiza că, dincolo de legendă, de recorduri, de perfecţiune, el este un tip viu care are dreptul să se bucure de tenis atât cât are chef pentru oricât timp vrea.

Simona Halep

Scriind, înainte de startul Wimbledonului, despre şansele Simonei la titlu, spuneam că nu există nici un motiv pentru care ea să nu transleze pe iarba de la Londra jocul ei frumos de la Paris. Pe de altă parte, ziceam şi că trebuie să ne educăm şi să nu ne mai purtăm ca nişte copii răsfăţaţi, care bat non-stop din picior şi o presează pe Simona pentru un titlu de Grand Slam. Nimeni nu ştie ce s-ar fi întâmplat dacă Simona nu s-ar fi accidentat în semifinala cu Eugenie Bouchard, iar reluările şi discuţiile despre episodul accidentării ei au fost obsesive şi, în bună parte, ridicole. S-a vorbit despre vină şi s-a aruncat această vină pe terenul central de la Wimbledon care „uite în ce hal se face”. Hel-lo! Este iarbă. Aşa se fac terenurile de iarbă după două săptămâni de concurs. Face parte din joc şi face parte din challenge-ul de a câştiga Wimbledon. Plus că discursul vinii nu are şi nici n-ar trebui să aibă vreodată de-a face nici cu victoriile, nici cu înfrângerile din acest sport.

Simona

Din ceea ce am citit eu, Simona s-a ţinut departe de o abordare care să caute o vină sau vinovaţi şi bine a făcut. Să avem o sportivă care să facă finală la Roland Garros şi semifinală la Wimbledon este o delicatesă la care, cu un an în urmă, nimeni nici măcar nu visa. Apoi, Simona este tânără şi are tot timpul să înlocuiască heartbreak-urile pe care ni le-a pricinuit cu ridicări dincolo de stele. Îşi doreşte un Grand Slam şi îşi mai doreşte şi să facă lucruri mari. Contextul în tenisul feminin mondial este bun (trio-ul Serena, Maria, Victoria scârţâie destul de tare), iar experienţa acestei jumătăţi de an la cel mai înalt nivel sigur o va ajuta. Şi mai e ceva. Urmează două Grand Slam-uri pe hard. În ciuda părerii covârşitoare că Simona este la cel mai bun nivel atunci când joacă pe zgură, am senzaţia că totuşi ritmul infernal pe care-l impune ea în meciurile ei are cele mai bune şanse de a crea ravagiile cele mai mari pe hard.

Petra Kvitova

Al doilea titlu de Mare Slam la Wimbledon, ruptura cu un parcurs mediocru de aproape trei ani, mobilizarea ei exemplară din meciului împotriva lui Bouchard. N-am să reiau toate ideile din articolul dedicat finalei, doar concluzia: uneori tenisul simplu, fără complicaţii şi fără dramă cât cuprinde este la fel de frumos ca şi tenisul jucat şi privit cu sufletul la gură şi inima-n călcâie.

Nick Kyrgios

Tenisul masculin are nevoie disperată de un nou star, care să ţină aproape audienţele flămânde de spectacol şi de dramă pe care rivalitatea Federer – Nadal le-a format. Cei doi, laolaltă cu Novak, nu se vor duce nicăieri în următorii ani. Dar ce se va întâmpla totuşi după? Răspunsul dat de Federer la întrebarea „cum e cu generaţia nouă?” a fost unul extrem de pertinent. Sunt tipii de douăzeci, douăzeci şi un pic de ani, care totuşi sunt prezenţi în circuitul masculin de ceva ani buni şi care încă nu au ajuns la performanţele pe care Big 4 le aveau la vârsta lor. Pe de altă parte, este Nick Kyrgios. Şi cam atât. Nadal are şi o explicaţie pentru lipsa de talente tinere la băieţi. Generaţia adolescenţilor ar fi, spune el, afectată de lipsa de răbdare necesară pentru a porni de jos şi a construi, pas cu pas, o carieră. Ar putea fi adevărat, dar de ce nu se întâmplă acelaşi lucru şi la fete? Poate că nu e doar o penurie de răbdare la băieţi, ci şi de talent.

Kyrgios

Kyrgios, care a ieşit prima dată în evidenţă cu meciul de la Australian Open împotriva lui Benoit Paire, pare să le aibă, însă, pe amândouă. În înfrângerile pe care le-a administrat lui Nadal şi Gasquet a dat dovadă atât de răbdare, cât şi de talent cu carul. Puştiul, exotic şi exuberant, mai are şi lipici la public. Aşa că premisele pentru ceva special sunt. Cum zicea, însă, înţeleptul ATP-ului, rămâne de văzut dacă Nick va putea şi să joace în mod constant bine pe termen lung. Dacă reuşeşte să facă chestia asta şi să mai rămână şi cu picioarele pe pământ, publicul tenisului masculin vom fi double stoked de ce vom vedea.

Foto: wimbledon.com

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.