Rafa şi Maria sunt în aceeaşi ligă în ceea ce priveşte puterea mentală, dar ambii au fost trădaţi în optimile de la Wimbledon de asset-ul lor cel mai de preţ, mintea. Ambii au pierdut primul set din meci la tiebreak şi ambii au tras ponoasele, nemaireuşind să realizeze ceea ce obişnuiam să vedem la ei: o miraculoasă revenire. Simona Halep, care a trecut uşor, cum era de aşeptat, de Zarina Diyas, scapă astfel de perspectiva de a o înfrunta din nou pe Sharapova, dar pentru a accede în semifinală, ea trebuie mai întâi să taie legătura de dragoste dintre Sabine Lisicki şi Mr. Wimbledon.

Meciurile şi upseturile zilei: Kyrgios d. Nadal 7-6, 5-7, 7-6 6-3 şi Kerber d. Sharapova 7-6, 4-6, 6-4

Când Angelique Kerber a convertit, în sfârşit, cel de-al şaptelea punct de meci, m-am întrebat instantaneu dacă tocmai văzusem meciul turneului. Până să apuc eu să-mi scriu mesajul pe Twitter, Steve Tignor de la tennis.com, care e la Londra şi văzuse meciul în persoană, deja declarase că da, a fost meciul turneului. Tenisul pe care îl jucaseră Maria şi Angelique timp de aproape trei ore fusese de-a dreptul nebunesc de frumos şi atât de intens că, spre sfârşit, aproape că devenise sufocant de privit. Atunci când, câteva minute mai târziu, Nadal şi Kyrgios şi-au făcut apariţia pe centralul aproape părăsit de spectatori de la Wimbledon, plutea peste ei senzaţia aia de calm aparent, chiar de gol, care se instalează imediat ce s-a terminat un meci mare. Şi întrebarea: ce se mai poate întâmpla acum ca să se ridice la înălțimea trăirilor pe care ni le-a produs meciul anterior?

Ei bine, s-a întâmplat. Încă aveam în cap cele şase mingi de meci salvate de Sharapova, ţipetele ei şi ferocitatea cu care Kerber a luptat secundă de secundă când au apărut primele semne că ceea ce avea să urmeze va fi şi mai şi. Nick Kyrgios nu numai că bubuia servicii după servicii, aşa cum era de aşteptat să o facă, dar, ca şi cum înjunghiatul adversarului cu serve de peste 200 km/oră nu ar fi fost suficient, mai şi împlânta backkhand după backhand câştigător în cross în terenul lui Nadal. În plus, era calm. Extraordinar de calm. Nerealist de calm.

Probabil că, de la înălţimea şi uzura competiţională a celor nouă ani în plus pe care îi are faţă de Nick, Nadal şi-o fi spus, la începutul meciului, că va veni un moment în care puştiului de 19 ani o să-i treacă, într-un fel sau altul, calmul. Şi că-n acel moment, forehandul lui muşcător o să se domesticească, viperele din backhand o să-şi piardă veninul, iar cuţitele din serviciul unu o să-nceapă să se împlânte aiurea, dincolo de linii. Aşa că, incapabil să facă vreo mişcare pe game-urile jucate la serviciu de Kyrgios, Rafa a purces să-şi apere zelos propriul serviciu, tactică ce l-a adus, în siguranţă, în tiebreak-ul primului set. Acolo, însă, Nick nu şi-a pierdut calmul. Rafa da.

Tiebreak-ul a repetat acelaşi scenariu din toate tiebreak-urile anterioare pe care spaniolul le-a jucat anul acesta la Wimbledon. Serviciul lui Rafa, pe care acesta şi l-a upgradat major pentru a face faţă pe iarba londoneză şi care l-a ajutat să-şi câştige game-urile relativ uşor, s-a spulberat ca o vrajă. În loc să dea aşi sau să servească pe linii, aşa cum o făcuse pe parcursul setului, Rafa a început prin a servi slab, fără vlagă şi parcă şi fără scop. A ajuns în situaţia de a fi condus cu 4-1, iar de acolo şi până la câştigarea tiebreak-ului nu a mai fost decât o formalitate pentru tipul tânăr, generos în aşi.

Faptul că Rafa a pierdut iar un set la tiebreak, oferind minibreak-uri pe tavă, după ce, în restul setului, fusese mai mult decât autoritar cu serviciul, mi se pare semnificativ în cel mai înalt grad. Mintea lui Rafa, care-l ţinea pe linia de plutire în cele mai grele momente, a cedat iar la Wimbledon când a fost mai mare nevoie de ea. Repetarea identică a scenariului, în setul trei, când lui Rafa i-a fost imposibil, la 5-6 în tiebreak, să servească cu primul serviciu pentru a salva mingea de set a lui Nick spune cam acelaşi lucru. Nu întâmplător a declarat Nadal după meci că „sportul este o chestiune mentală uneori”. Când a avut mai multă nevoie de ea, mintea lui Rafa nu a mai răspuns aşa cum trebuia.

De cealaltă parte, mintea lui Kyrgios l-a lăsat pe puşti în pace să facă pe teren ceea ce trebuia, adică să joace ceea ce ştie şi ceea ce poate fără cea mai mică reţinere. Ca şi Rosol acum doi ani, Nick a fost în zonă şi se pare că Wimbledonul are, de ceva vreme încoace, puterea de a convoca o stare de graţie în toţi adversarii lui Nadal. Dropshot-ul fenomenal executat printre picioare de australian în setul doi, la 3-3, 40-0 pentru Rafa este de departe punctul turneului, dar este mai cu seamă elocvent despre starea în care se afla Kyrgios. După executarea acelui punct, Nick a celebrat cu braţele larg deschise. Deşi Nadal nu s-a lăsat impresionat şi a închis imediat game-ul, expresia de pe faţa lui era aceea pe care o are atunci când se simte, cu adevărat, surclasat: o îmbufnare rea, apăsătoare, de copil care a fost pedepsit să stea în casă, când ceilalţi copii sunt afară şi se joacă.

Întotdeauna am crezut că sunt trei căi de a-l bate pe Rafa. Prima este aceea a înverşunării teribile, care să copleşească, pârjolind, propria înverşunare a spaniolului. Este calea lui Djokovic, care şi-a ridicat încăpăţânarea şi jocul la un nivel care îl pot exaspera pe Nadal în aşa măsură încât să-l facă să cedeze la un moment dat. Este calea dinţilor încleştaţi, a acrobaţiilor executate aproape orbeşte la înălţimi posibile doar pentru câţiva. Este calea care poate duce la rezultate constante în înfruntările directe.

Mai este şi calea lui Rosol şi Soderling, cea a urii (competiţionale, desigur). Cei doi nu sunt fani ai lui Rafa şi nu fac nici un efort de a ascunde chestia asta. Episodul recent cu trântitul sticlei de apă a lui Rafa de către Rosol este elocvent. Arsenalul pe care cehul l-a pus la bătaie pentru isprava de acum doi ani şi pe care le-a folosit, fără acelaşi succes, anul acesta, include multe tactici de sâcâială, de scoatere din sărite, începând cu mişcările pe care le face la primire (bâţâitul rachetei, lovitul ei de pământ, fâţâiala de colo-acolo pe lateral) şi terminând cu lovitul sticlelor. Este o cale care se bazează pe ruperea rutinelor lui Nadal şi pe forţa anihilatoare pe care ţi-o dă faptul că îţi displace cineva profund. Dar este o tactică ce dă roade doar punctual. Atât Soderling, cât şi Rosol au fost incapabili de a repeta.

În fine, mai este o a treia cale, calea lejerităţii pozitive. La urma urmei, cu ce poţi domoli focul dacă nu cu gheaţă? Cred că asta a fost calea pe care a urmat-o Nick. Australianul şi-a strigat „Come on”-urile direct către Rafa şi nu l-a lăsat să îşi ia timp de gândire, servind rapid între puncte, dar mai ales între serviciul unu şi doi. I-a fulgerat înapoi lui Rafa retururi improbabile, fentând cu seninătate serviciile pe care acesta i le-a trimis spre corp. A urlat, a jucat şi s-a bucurat. Dar am impresia că ar fi făcut acelaşi lucru, cu tot atâta seninătate, dacă de partea cealaltă a terenului ar fi fost oricine altcineva. Iar aici a fost cheia meciului: Nick a adus cu el o aură şi mentalitate de luptător, care în acelaşi timp a reuşit să rămână cât se poate de casual, iar asta l-a făcut imposibil de descifrat de către Rafa. Braţele ridicate la cer cu bucurie, zâmbetele care au urmat după vreo execuţie-şotie, ţopăitul de mulţumire spun toace aceeaşi poveste. Kyrgios a fost Tsonga, Monfils şi Hewitt la un loc. Asta a fost combinaţia câştigătoare. Relaxarea totală, dublată de forţă fizică pură şi de atitudine de luptător, s-a dovedit a fi până la urmă la fel de eficientă în faţa spaniolului precum încrâncenarea pârjolitoare sau ura competiţională.

Nu am văzut mulţi jucători care să poată fi în stare să vină cu o atitudine similară în faţa lui Nadal. Federer, care este definiţia cool-ului, în toate formele sale, a reuşit de prea puţine ori să rămână calm în faţa spaniolului şi multe dintre înfrângerile lui la Rafa au venit tocmai pentru că, la un moment sau altul, elveţianul şi-a pierdut seninătatea şi s-a enervat. Poate Nalbandian, în vremurile de demult, când juca tenis luminos şi era un mister de nedescifrat atât în faţa lui Rafa, cât şi în cea a lui Roger.

Din acest motiv, ceea e se poate întâmpla cu Nick în următorii ani este mai mult decât interesant. După meciul cu Rafa, lumea întreagă a tenisului şi-a găsit un nou erou, însă statutul de erou e greu de gestionat. E clar însă că, după atâta Big 4 şi stricta delimitare a teritoriilor pe care ei au declanşat-o în tenisul masculin, e revigorant să vezi pe cineva care să aducă altceva. Cu statura lui impozantă, cu tunsoarea aia şi cu tatuajele de pe braţ, cu nonşalanţa de la 19 ani, Kyrgios chiar este altceva. Devenirea lui va fi una interesantă de urmărit, dacă nu cumva se va transforma în Povestea anilor care vor urma.

Povestea lui Rafa la Wimbledon, în schimb, s-a schimbat radical în ultimii trei ani. Una dintre marile întrebări de dinaintea turneului şi-a găsit răspunsul. Nu, Rafa nu mai pare a avea puterea de a fi o forţă pe iarbă. Da, a trecut de prima săptămână, da, a scăpat din meciuri complicate, da, a reglat nişte conturi care trebuiau reglate. Însă, este al treilea an la rând când Rafa este învins la Londra de un jucător aflat în jurul locului 100. Puterea de a controla întâlnirile cu astfel de jucători în primele tururi i-au adus succesul la Wimbledon atât în 2008, cât şi în 2010. Cumva, în ultimii ani, puterea aia s-a pierdut de fiecare dată, undeva, pe drumul dintre Paris şi Londra.

Citatele zilei

Nick Kyrgios:

Cred că am fost puţin în zonă, nu prea am observat publicul. Încă nu s-a aşezat totul în mintea mea. Am jucat un tenis exttraordinar. Cred că trebuie să crezi că poţi să câştigi meciul din capul locului.

Rafael Nadal:

Felicitări pentru el. Pentru mine, plajă (zâmbind). Pentru mine, o să merg la plajă în Mallorca.
Sportul este o chestiune mentală de multe ori. El are lucruri, lucruri pozitive, pentru a putea fi un jucător bun. Dar în cele din urmă, totul este mai uşor atunci când eşti tânăr. Totul este nou. Nimic de pierdut. Totul este bine. Totul este pozitiv. Poţi să faci orice şi totul va fi pozitiv, toţi vor vedea doar lucrurile pozitive la tine… Vom vedea dacă va putea să se îmbunătăţească şi să joace la un nivel înalt pentru o perioadă lungă de timp. Îi doresc tot binele

Pozele zilei

Kerber

Kyrgios 3

Hashtagul zilei: #AStarIsBorn

Tenisul masculin este de ceva timp în căutarea noului superstar care să ţină lipite de televizor mulţimile atunci când Nadal, Federer & co nu vor mai fi prin preajmă. Este posibil să-l fi găsit în persoana lui Kyrgios.

Leave a Reply

Your email address will not be published.