racquets

O cunosc pe colega mea de echipă de mai puțin de o zi. Ne-am întâlnit cu o seară înainte și am discutat despre felul cum vom aborda ceea ce avem de făcut. Este un proiect frumos, care ne place enorm amândurora și care ne va face să petrecem destul de mult timp împreună într-un colț frumos de Transilvanie. Pe măsură ce orele trec – gheața odată spartă, ușurarea că suntem pe aceeași lungime de undă instalată și grija inerentă oricărui început de proiect domolită – începem să flecărim.

„De fapt, noi nu suntem așa cum se spune, you know?” îmi zâmbește ea, o lumină ghidușă licărindu-i în ochii de un albastru copleșitor. „Nici așa.” „Și nici măcar așa.” Îmi vorbește mult, expresiv, despre clișeele în care sunt percepuți ei, britanicii. Fruntea ei, luminată de părul lung, blond, este străbătută de o cută de fiecare dată când discrepanța dintre ceea ce crede lumea despre ei și ceea ce cred ei despre ei devine prea mare de cuprins cu gândul. Este elocventă și vorbește cu o pasiune mocnită, bine strunită, așa cum am observat că fac ei, toți britanicii pe care am avut ocazia să îi întâlnesc sau alături de care am lucrat. Își expune argumentele cu răbdare și cu dragoste de claritate. Are un Ph.D. într-o ocupaţie rezervată până nu demult bărbaților, a lucrat în cele mai grele condiții într-unele din cele mai dure țări de pe planetă şi a făcut călătorii cum vezi doar la National Geographic. Are în ea o sete extraordinară de a cunoaște, a explora și a clasifica lumea și noul. De aceea, poate, privirea ei este rotundă și acaparatoare. Așa cum am văzut că o au mulți dintre ei, britanicii.

„How about Dracula?” chicotește când termină lunga listă a percepțiilor greșite pe care noi, ceilalţi, o avem despre ei. Accentuează cuvintele ca și cum ar alinta un copil mic care tocmai s-a trezit din somn. Mă apuc și-i povestesc. Adevărul și ficțiunea. Scoate din rucsac un ghid de călătorie al României, gros cât un letopiseț, și îl răsfoiește rapid. Ajunge la descrierea Castelului Bran și îmi citește cu voce tare. Și-acolo se vorbește tot despre adevăr și ficțiune. Când termină de citit, se lasă în scaun și își lansează din nou către mine privirea rotundă, care mă prinde în ea ca un balon. „You are right,” clipocește vocea ei. Se întâmplă ca versiunea mea despre granița ce desparte mitul de realitate în cazul lui Dracula să coincidă cu versiunea celor care au scris ghidul. Nu pleacă nicăieri în lume fără ghidurile de călătorie publicate de o anume editură. Au scos-o de multe ori din beleli, iar până acum nu au dat greș niciodată. Îmi dau seama că tocmai am trecut un test. Îl așteptam. Nu mi s-a întâmplat niciodată să încep un proiect cu ei, britanicii, fără să fi trecut și testul de încredere pe care îl dau aşa, casually, persoanei cu care se întâmplă să împărtășească un obiectiv, un job, un timp.

Ne regăsim a doua zi, la prima oră a dimineții, ca două persoane care se cunosc de-o viață. Restul echipei care participă la proiect a sosit deja și am putea să începem lucrul conform planului dacă nu ar ploua. Prognoza nu este încurajatoare. A adus vremea din Marea Britanie cu ea spun colegii din echipă. “Nu, nu, la noi este acum frumos și mult soare,” răspunde ea. De sub șopronul unde ne adăpostim, cerul nu arată prea încurajator. Aruncă un ochi afară. „Cât e ceasul?” mă întreabă, iar privirea îi fuge involuntar spre ecranul telefonului meu. „A-ha, Wimbledon,” exclamă văzând pe telefon icon-ul aplicației oficiale a turneului. Un zâmbet îi şterge colțul buzei. Face parte dintr-o familie sportivă, fratele ei aleargă la maraton, iar ea îi servește ca partener de antrenament.

Afară încă plouă, ba chiar din ce în ce mai rău. Nu, ea nu joacă tenis, dar îmi vorbește de favoriții și favoritele de la SW19 din anul de graţie 2013 cu iuțeala și încrederea în sine a unui comentator sportiv. “Andy, Andy încă are o mare problemă de imagine. Prea puţini mai cred în el și în ceea ce ar putea face. Oricum, nu la Wimbledon. Andy nu e Nadal.” Îi amintesc de US Open-ul câștigat de Murray (deci poate) şi de capitalul de imagine pe care l-a obținut cu lacrimile vărsate la sfârșitul finalei cu Federer (deci este).

Din ochi îi țâșnesc în continuare valuri de neîncredere, așa că mă hazardez și îi spun, zâmbind, că nu se știe niciodată, că va veni cumva, cândva și vremea lui. „Do you like him?” mă întreabă. Îi confirm. Andy îmi place ca om și ca jucător de tenis. L-am văzut jucând live și cred că multe dintre criticile care i se aduc vin de la cei care l-au urmărit exclusiv la televizor, care nu este deloc kind nici cu jocul, nici cu personalitatea lui Muzz. Tot ceea ce la tv pare la el regularitate plicticoasă devine ceva mult mai incitant la fața locului. Andy este un executant de mare finețe al loviturilor de îndemânare, dar în același timp un tip care poate varia la infinit loviturile de apărare. În plus, este unul dintre jucătorii care gândesc tenisul, un tactician extrem de iscusit. Iar expresiile și idiosincraziile lui, care îl fac să arate de aproape ca o girafă supărată, m-au făcut, nu de puține ori, să râd în mintea mea în hohote. Awkardly delightful, așa mi se pare mie a fi Andy. Precum comedia britanică de înaltă clasă.

Pe Andy noua mea prietenă britanică nu l-a văzut jucând live niciodată. În schimb, i-a văzut pe Federer și pe Serena pe Centre Court. Nu, nu a câștigat balotul, nici măcar nu a încercat să participe la balot vreodată. Dar într-un an și-a propus să meargă la Wimbledon. Un cadou făcut mamei sale, de ziua ei. Au luat trenul dis de dimineață. Au ajuns la SW19. S-au așezat la faimoasa Coadă. „Nu, nu este nimic plictisitor să stai la coadă”, îmi spune, „pentru că e, într-adevăr, ceva special”. Nu are nici o legătură cu tradiţia sau cu ce se mai înfloreşte pe marginea Wimbledonului, ci este pur şi simplu fun. Sunt oamenii din jur cu care ajungi, după atâta timp petrecut împreună, să te împrieteneşti şi poveştile pe care ţi le spun ei, de bunăvoie, sau pe care le auzi fără să vrei. După aia, sunt toate micile întâmplări care condimentează progresul cozii – pierderea unei sandale, luarea pe sus a unei umbrele de către vânt – şi cărora, în alte circumstanţe, nu le-ai acorda nici o brumă de atenţie. Este bucuria pe care ţi-o oferă anticiparea a ceea ce se află la capătul drumului şi fericirea de a trăi pe pielea ta fiecare secundă şi fiecare pas din progresul către ţinta la care vrei să ajungi.

Nu am stat niciodată la Coadă, dar ceea ce îmi spune prietena mea îmi este foarte familiar. Îmi aduc aminte foarte clar cum am descoperit, aşteptând cu orele, în ploaie, la o coadă uriaşă, în faţa unui muzeu pe care mi-am dorit să-l văd dintotdeauna, că timpul pe care-l petreci aşteptând nu este neapărat, aşa cum credeam, un timp pierdut. Mi-a rămas gravată în minte bucuria pe care o comunicau râsetele frumoase, destinse ale oamenilor – unii dintre ei cu picioarele fleaşcă în sandale, alţii înfofoliţi în plastice, dar toţi băltind de voie bună – care aşteptau răbdători, în ploaie, să intre într-un loc care adăpostea lucrurile care pentru ei aveau sens şi valoare. A fost pentru prima dată când am realizat că, la momentul potrivit, la locul potrivit şi în contextul potrivit, statul la coadă poate fi şi altceva decât odioasa îndeletnicire pe care o urăsc cu înverşunare din copilărie. Atât de mult altceva că se poate transforma chiar într-un fel de bucurie.

Îi spun prietenei mele, aşadar, că înţeleg ce vrea să spună. „I really do.” Pentru că ştiu care este sentimentul. Pentru că întotdeauna mi-a plăcut progresul către o ţintă mai mult decât chestiile care îţi pică pleaşcă. Îi spun că nu de puţine ori am folosit Coada drept studiu de caz în cursurile de management pe care le ţin. Cu declaraţia asta reuşesc să o fac de-a binelea curioasă. Vrea explicaţii. O întreb dacă s-a uitat vreodată pe secţiunea de pe site-ul oficial al Wimbledonului care se intitulează aşa: „Achiziționarea biletelor la fața locului (Informații despre cum se stă la Coadă)”. Îi spun că această secţiune conţine tot ceea ce este util să ştii şi, mai mult, tot ceea ce nu ţi-a trecut prin cap vreodată că ar fi util să ştii despre ce înseamnă managementul unei Cozi. Asta în cazul în care ţi-a trecut vreodată prin cap că o Coadă ar avea nevoie de management. Ei bine, britanicilor le-a trecut. Este imposibil, dacă citeşti rând cu rând, acest adevărat Manual de Management al Cozii, să nu rămâi cu gura căscată faţă de geniul organizatoric britanic.

Dar, ştii, la Wimbledon nu e totul lux şi glamour, îmi spune ea. Adică da, este, pentru cei foarte, dar foarte bogaţi. Este mare vânzoleală înăuntru şi pierzi foarte mult timp cu chestii irelevante. Toată lumea bea. Toată lumea vrea la baie. Lucrurile aflate la vânzare sunt prohibitiv de scumpe. Dar cel mai iconic teren din lume? Se poate ajunge pe Centre Court şi fără să ai un bilet în buzunar. Pentru că unii dintre cei care au, se plictisesc, you know, şi spre după-amiază pleacă. Unii îţi dau biletele, dacă te nimereşti în calea lor. Aşa îl poţi vedea pe Federer pe Centre Court fără să îţi fi planificat vreodată. E o chestiune de noroc.

Dar, dar… suspin. Toate lucrurile care decupează Wimbledonul din obişnuit şi-l fac special pentru mine, pentru o lume întreagă? Nobleţea? Tradiţia? Istoria? Căpşunile cu frişcă? Sunt şi ele acolo. Să le poţi gusta, însă, e o chestiune de perspectivă. Şi de puţin noroc.

Vă place ceea ce scriem? Alintaţi-ne cu un Share şi cu un Like pe pagina noastră de Facebook.

Foto: Wimbledon

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.