OK, n-a fost cea mai strălucită dintre finale. Tenisul de calitate, jucat la intensitatea potrivită unei asemenea ocazii, şi-a făcut apariţia de-abia la finalul meciului. Victoria Serenei Williams la New York cu un dublu 6-3 împotriva Carolinei Wozniacki nu a avut nici măcar dramă: nu au existat judecăţi contestabile ale arbitrilor, nu a fost nici o căldură insuportabilă care să testeze limitele jucătoarelor şi nici n-au existat momente în care tensiunea dintre cele două adversare să sfârâie.

Şi totuşi. Cu ce rămânem din această finală de US Open, în afară de faptul că Serena Williams este campioană pentru a şasea oară la New York şi că ea a egalat, astfel, numărul de Grand Slamuri – 18 – pe care le deţin Chris Evert şi Martina Navratilova? Să vedem.

1. Recordurile Serenei Williams sunt năucitoare, de ce nu ne uităm şi la ea atunci când discutăm despre GOAT?

Poate să-ţi placă sau să-ţi displacă Serena, însă cifrele pe care ea le are în CV sunt de necontestat. A obţinut titlul la US Open pentru al treilea an consecutiv, doar Chris Evert are mai multe titluri consecutive la US Open decât ea, patru la număr, obţinute între 1975-1978. Serena a ajuns la un bilanţ de 18 victorii şi 4 înfrângeri (la Venus Williams de două ori, Maria Sharapova, Sam Stosur) în finalele de Grand Slam disputate. Azi-noapte, ea a primit cel mai mare cec din istoria tenisului feminin sau masculin: 4 milioane de dolari, dintre care 3 milioane pentru câştigătoarea titlului la US Open şi 1 milion pentru câştigarea US Open Series. Americanca este doar a doua jucătoare peste 32 de ani care câştigă un titlu de Grand Slam în era Open. Navratilova a câştigat Wimbledonul în 1990 la 33 de ani.

Cifrele Serenei – cele de la simplu, fără să le mai adăugăm pe cele de la dublu – spun o poveste despre excelenţă în tenis neegalată de nici o jucătoare sau jucător încă activi. Poate ar fi cazul ca, atunci când vorbim despre cei mai mari jucători ai tuturor timpurilor să ne îngrămădim mai puţin peste Federer şi Nadal şi să începem să aruncăm măcar un ochi şi spre marile performere din tenisul feminin.

Serena Williams

2. Puterea pe care Serena Williams o are de a reveni după episoade mai puţin fericite în carieră este extraordinară, de apreciat la fel de mult cum apreciem puterea de regenerare pe care o are Nadal.
Titlul de la New York este primul Grand Slam pe care numărul unu mondial îl cucereşte anul acesta, după ce a pierdut în turul patru la Australian Open, turul doi la Roland Garros şi turul trei la Wimbledon. Nefericirile Serenei la primele trei turnee de Grand Slam de anul acesta au fost răsunătoare şi bine documentate, inclusiv de noi aici. Iată ce scriam după eliminarea ei prematură de către Alize Cornet la Wimbledon:

„Înspre sfârşitul meciului cu Muguruza de la Roland Garros, Serenea arăta isterică, plângând şi râzând în acelaşi timp. La fileu, însă, a avut puterea să-i transmită un mesaj de apreciere Garbinei. Înspre sfârşitul meciului cu Alize, Serena n-a mai fost disperată, ci total pierdută, uimită până la lacrimi de propria ei neputinţă. Când totul s-a terminat, nu a lăsat-o pe Alize să-şi savureze victoria, ci a bătut-o pe umăr, semnalându-i că trebuie să i se alăture spre ieşire, conform tradiţiei Wimbledonului, smulgând-o efectiv pe franţuzoaică de pe teren. Neputinţa a arătat, de data asta, mai urât decât isteria.

Serena n-a mai pierdut aşa de devreme la Londra din 2005, iar semnul mare de întrebare pe care spuneam, înaintea turneului, că-l poartă deasupra capului, a devenit deodată gigantic. […]Serena a încercat, cumva, să downgradeze semnificaţia ieşirii sale premature de la Londra, zicând că toate fetele joacă meciul vieţii lor împotriva mea. Într-un fel, ea are dreptate, revolta care mocneşte printre jucătorii şi jucătoarele de pluton împotriva celor-care-câştigă-mereu parcă este din ce în ce mai acută, iar mobilizarea pentru realizarea unui upset din ce în ce mai mare. Pe de altă parte, însă, în ultimele game-uri din meciul contra lui Cornet, Serena a arătat greoaie, înceată, necontrolată, depăşită de joc şi prea bătrână. Cum şi dacă va reuşi ea să se regrupeze rămân două dintre întrebările esenţiale pentru sezonul ce va să vină pe hardul american”.

După eliminarea de la simplu, a urmat şi mai ceţosul episod din partida de dublu, care a pus pe jar întreaga lume. Serena, însă, aşa cum s-a întâmplat în 2007 sau în 2013, a făcut ce a făcut şi s-a regrupat. Depresie severă, ieşire totală din formă, cioburi în picior, embolie pulmonară, stări misterioase de sănătate precară? Pe toate le-a avut Serena şi nici una nu a putut să o ţină departe de terenul de tenis şi, mai ales, de performanţă. Capacitatea ei de regenerare, de a-şi găsi motive pentru a o lua de la capăt este la fel de miraculoasă şi de salutat cu pălăria plecată până la picioare ca şi cea a lui Nadal.

3. Revenirea Carolinei Wozniacki în atenţia publicului ca jucătoare şi persoană

În termeni contabiliceşti, Caroline Wozniacki stă aşa după New York. A pierdut – destul de nefericit pentru ea, aproape fără să opună rezistenţă – şi a doua finală de Grand Slam din carieră, după cea cedată tot la US Open, în 2009, lui Kim Clijsters. Marea problema a carierei, altfel înfloritoare a Carolinei, este încă în picioare: ea rămâne un număr unu mondial (67 de săptămâni petrecute în vârful ierarhiei mondiale în 2010-11), care încă nu se poate legitima prin câştigarea unui Grand Slam. Însă, este şi o parte bună. Prin calificarea în finală, ea a revenit în Top 10 mondial, pe locul numărul nouă.

Dincolo de aceste cifre, cele două săptămâni petrecute la New York au readus-o pe Caroline în atenţia publicului ca o persoană „likable”, o jucătoare care merită să fie plăcută pentru că este mult mai mult decât un perete de la care mingea se întoarce mereu şi, cu siguranţă, mult mai mult decât o femeie frumoasă. Victoria în trei seturi împotriva Mariei Sharapova, highlihgt-ul de anul acesta al parcursului Carolinei la New York, a fost un meci în care daneza a arătat pe deplin ce poate: un tenis jucat cu inteligenţă, în care a combinat cu aplomb agresivitatea cu apărarea şi în care a controlat jocul cu lovituri variate, alese pe sprânceană.

Pe lângă tenis, Wozniacki a ieşit la lumină cu o grămadă de calităţi umane, printre care compasiune şi sportivitate. Unui reporter care a încercat să o stârnească, după semifinala cu Shuai Peng, pe subiectul pauzelor luate pentru tratament medical, i-a răspuns aşa: „Cred în ce e mai bun în oameni. Dacă ai nevoie de o pauză de vestiar, ia o pauză de vestiar. Dacă ai nevoie de tratament, atunci să ţi se acorde tratament. Nu cred că trebuie schimbată nici o regulă”.

Caroline WozniackiÎn plus, Caroline a depăşit, în modul cel mai frumos, nefericitul episod referitor la despărţirea de McIlroy. Într-un articol apărut în New York Times, intitulat „Serena Williams şi Caroline Wozniacki: Prietene, Confidente şi Adversare în Finala US Open”, Serena Williams este citată cu următoarea frază: „Până în ziua de azi nu are nimic de rău de spus de fostul ei logodnic. Un lucru pe care-l găsesc remarcabil şi care cred că o reprezintă. De fapt, nu spune niciodată nimic rău despre nimeni, iar chestia asta m-a făcut şi pe mine o persoană mai bună. Vrei să te înconjuri cu persoane care sunt sincer fericite pentru ceilalţi”.

Ar mai fi de adăugat că Wozniacki a primit la US Open, alături de Federer, premiul pentru sportivitate. Şi că va alerga la maratonul de la New York, din noiembrie, în scopuri caritabile. Ce diferenţă faţă de Wozniacki de mai an, cea care făcea, în meciurile demonstrative, imitaţii de un prost gust ale Serenei şi cea care apărea la ştiri pentru că angaja şi concedia, cu viteză fulgerătoare, antrenori. Din toate aceste motive şi în ciuda faptului că a pierdut drastic în finală, Caroline Wozniacki rămâne revelaţia acestei ediţii a US Open.

4. Finalele feminine de Grand Slam continuă să fie dezechilibrate, iar ăsta este un mare deserviciu pentru tenisul feminin.

Am avut, ca şi la Wimbledon, o finală în care o jucătoare a dominat total, călcând-o pe cealaltă jucătoare în picioare. Spre deosebire de Wimbledon, însă, unde Petra Kvitova a jucat tenis de cea mai mare clasă, Serena nici nu a jucat şi – ceea ce e mai grav – nici nu a avut nevoie să joace cel mai bun tenis al ei. Setul întâi a fost urât ca un monolog de 40 de minute ţinut într-o limbă străină, bolovănoasă, pe care nu o cunoşti. Caroline, aproape paralizată de presiunea momentului, a arătat ca o insectă ţintuită într-un insectar, neştiind ce şi cum să joace. După primul game, un hold reuşit de Serena, următoarele cinci au fost break-uri. Serena juca mediocru pe propriul serviciu, Caroline nu juca. În tot setul, Wozniacki a avut o singură lovitură câştigătoare.

Daneza nu şi-a revenit nici în debutul setului doi, cedându-l Serenei cu uşurinţa cu care laşi să se piardă un bilet utilizat. De-abia la 3-2, setul secund şi, implicit, meciul a început să se lege. Caroline şi-a dat seama că o ajută mai mult dacă serveşte la T, iar Serena a început să se forţeze mai mult în raliuri. Tenisul a devenit spectaculos de-abia în ultimul game din partidă, când Wozniacki a servit pentru a rămâne în meci. La 0-15, am văzut pentru prima dată fabulosul ei backhand cross-court, executat din alergare. La 15-15, audienţa aproape că s-a sufocat din cauza suspansului dintr-un raliu de 26 de lovituri, câştigat până la urmă de Serena. După aceea, însă, s-a terminat. Caroline nu a avut puterea de a realiza o revenire, Serena nedându-i vreo şansă. Finala era gata. Iar scenariul pe care l-am văzut de atâtea ori pe tabloul feminin în Grand Slam-uri s-a repetat: o primă săptămână extrem de competitivă, în care tenisul a fost la un nivel înalt, iar fetele au făcut spectacol mai mult decât băieţii, urmată de o a doua săptămână potolită, în care partidele fetelor au fost mai mult o formalitate.

Lipsa unor finale competitive pe tabloul feminin nu are cum să fie un lucru bun. Duce la dezinteres din partea publicului şi la o lipsă de apreciere la justa sa valoare a tenisului feminin. Lumea aşteaptă o finală de Grand Slam cu infinit mai mult interes decât o partidă din runda a treia. Şi tocmai atunci tenisul feminin nu mai străluceşte. Încântarea pe care a stârnit-o în toată lumea singura finală competitivă de Grand Slam a acestui an din tenisul feminin – cea jucată de Simona Halep şi Maria Sharapova – a fost imensă. La fel şi audienţa. Dincolo de durerea pe care noi, ca spectatori investiţi, am simţit-o din cauza rezultatului, finala de la Roland Garros a fost cea mai bună pledoarie din ultimii ani pentru tenisul feminin. Una care, în finala de la US Open, din păcate, nu s-a mai repetat.

Şi mai e ceva. Serena a câştigat titlul fără să fie nevoită să joace cu nici măcar o adversară de Top 10. Townsend, King, Lepchenko, Kanepi, Pennetta, Makarova şi Wozniacki, învinsele Serenei, au fost toate venite din afara elitei alcătuite din primele zece jucătoare ale lumii. Nu e nimic rău în asta şi nu scade cu nici un gram din performanţa Serenei. Dar rămâne un fapt: că la fete, cel puţin pe moment, se poate câştiga un Grand Slam şi aşa.

5. Prietenia Carolinei şi a Serenei a fost una dintre temele centrale ale acestei finale. Oare este cea mai bună opţiune pentru Wozniacki?

Toate site-urile au vuit pe marginea prieteniei dintre Serena şi Wozniacki, iar meciul celor două a fost încadrat narativ ca „finala dintre cele mai bune prietene”.

După toate aparenţele, prietenia Serenei şi a Carolinei este una genuină. Caro apreciază la Serena simţul umorului: „Serena […] este o fată cu mult simţ al umorului. E foarte drăguţ să îşi petreci timpul cu ea. Întotdeauna mă face să râd şi îi face pe toţi din jurul ei să râdă. O persoană care te inspiră şi lângă care vrei să fii”. Şi sprijinul moral pe care Williams i l-a acordat pentru a depăşi momentului despărţirii de McIlroy. În acelaşi articol din New York Times citat mai sus, Wozniacki spune: „Ea mi-a spus adevărul. Mi-a spus că o să fie greu şi că nu poţi să arzi etapele. Dar, după aceea, când ajungi în cealaltă parte, eşti o persoană cu mult mai puternică. Evident, nu am realizat acest lucru atunci. De-abia se întâmplase. Dar acum chiar mă simt puternică. Mă cunosc mult mai bine pe mine”. Serena apreciază la Caro, aşa cum am văzut, bunătatea. Se mai adaugă, pentru americancă, sentimentul de bine datorat faptului că Wozniacki îi poate fi adversară, fără a înceta să-i fie prietenă. Spune Serena: “Trebuie să fii foarte atentă, pentru că ne luăm job-urile foarte în serios şi aproape tot timpul trebuie să fii singuratică. E bine să nu te simţi întotdeauna aşa. Eu sunt norocoasă, pentru că o am pe sora mea şi pentru că suntem foarte apropiate. Aşa că e bine să am o relaţie cu cineva, o relaţie în care să dai sută la sută pe teren, dar, la sfârşitul zilei, să rămânem prietene”.

Prietenia celor două este o pledoarie minunată pentru acest sport. Tenisul masculin a trăit foarte bine în ultimii ani de pe urma rivalităţii dintre prieteni, în special ce dintre Federer – Nadal. În schimb, tenisul feminin s-a hrănit mai mult din rivalitatea garnisită cu furci dintre Williams şi Sharapova. O schimbare ar fi nice. Dar. Federer şi Nadal n-au fost niciodată aşa de mult prieteni. Sunt doar doi bărbaţi educaţi care au optat, la un moment dat, pentru o relaţie de tip „live and let live”. Nu îşi petrec vacanţele împreună, Federer nu vine vara să stea pe iaht cu Nadal la Ibiza şi nici Nadal nu vine în Elveţia iarna ca să se dea cu sania cu Roger.

Serena Williams

Caroline şi Serena, în schimb, merg împreună la plajă. Se sfătuiesc reciproc. Sunt, vorba articolului din New York Times, confidente. Şi, sincer, văzând-o pe Caroline atât de supusă în tot meciul, traversând la sfârşit terenul pentru a o îmbrăţişa pe Serena, în timp ce Williams părea mai mult preocupată să-şi trăiască momentul de triumf, m-am întrebat dacă prietenia asta chiar e cel mai bun lucru pentru Wozniacki. Istoria tenisului a arătat că, în ciuda declaraţiilor contrare, prieteniile cu adversarii tind să tocească spiritul de competitivitate. Navratilova – Evert este un exemplu. Nole este un alt exemplu. A trebuit să se desprindă de camaraderia cu Nadal – şi de agentul de PR al acestuia – pentru a deveni competitorul feroce care să-l bată pe spaniol.

Aşa că, da, povestea de prietenie dintre Caro şi Serena este frumoasă, dar nu cumva păguboasă pentru una dintre ele?

Leave a Reply

Your email address will not be published.