Atunci când jucătorii de tenis încep să se adune pâş, pâş, unul câte unul, la Monaco, iar pe Twitter apucă să răsară, la început timid, mai apoi din ce în ce mai multe poze de la antrenamentul aceluia cu acela şi al lui celălalt împreună cu celălalt pe zgura din Principat, atunci e şi pentru mine semn clar: „da, a venit primăvaraaaaaaaaaaa”.

Sunt ani buni de zile de când leg primăvara şi tot ce înseamnă ea – aer liber, dor de ducă, mişcare, schimbare, renaştere – de începutul sezonului de zgură în Europa şi nu-i înţeleg pe cei care strâmbă din nas când vine vorba de perioada asta din calendarul tenisistic. La urma urmei, suntem o ţară în care tenisul se joacă preponderent pe terenuri de zgură.

7B99D810A64E4B5B84604B2673C43EB4

Foto: Monte Carlo Rolex Masters

Să aibă strâmbatul din nas de-a face cu faptul că de mult, mult timp ştim noi cine a confiscat cu totul lunile aprilie, mai şi prima jumătate din iunie? Posibil, doar că, în ultimii ani, steaua lui Nole a strălucit la fel de scânteietoare şi pe la Madrid şi Roma, iar anul trecut a răsărit din mare chiar la Monte Carlo. Să aibă de-a face cu faptul că cel mai iubit jucător al tuturor timpurilor nu este şi cel mai bun jucător pe zgură şi că iarna nemulţumirii celor care îl susţin se-ntinde hăt, până la sfârşitul lui iunie? Probabil, doar că asta înseamnă că iubeşti mai mult sportivul decât sportul.

Sau să aibă de-a face cu acel curent romantic care circulă printre fani şi care alimentează viziunea unui tenis ca sport aristocratic, jucat pe iarbă, între zidurile unor cluburi exclusiviste şi accesibil numai unui pumn de iniţiaţi? Foarte probabil, doar că unul dintre lucrurile ce conferă acestui sport unicitate este tocmai rotaţia suprafeţelor pe care se joacă şi intriga secundară pe care această rotaţie o introduce în poveste atunci când jucători consideraţi specializaţi pe una dintre suprafeţe trebuie să se adapteze pentru a face faţă meciurilor pe suprafeţele lor nefavorite.

Ţărâna roşie, care nu dă bine la televizor şi pe care se desfăşoară turneele europene îmi pare a fi prea mult victima unor prejudecăţi. Dacă ne oprim, însă, din a ne mai uita la stele, dacă închidem, măcar puţin, robinetul ataşamentului emoţional pe care le avem faţă de ele, poate că am putea vedea sezonul european de tenis pe zgură aşa cum este: un moment privilegiat, în care tenisul este aproape, dar şi o poveste cu început, cuprins şi încheiere clare, cum puţine există în tenis acum.

Să le luăm pe rând. Ce vreau să spun cu „tenisul este aproape”? Prima la mână, că turneele care îi adună pe cei mai mari jucători ai momentului sunt la distanţe rezonabile. La Bucureşti sau în locuri care nu se află la mai mult de trei ore jumătate de zbor de Bucureşti, putem să îi vedem pe jucătorii şi jucătoarele care şi-au construit un nume în acest sport. Mai aproape de atât nici că se poate. Asta înseamnă şi că avem oportunitatea să vedeam tenis de valoare din tribune, nu din faţa televizoarelor, iar asta este al doilea sens în care spuneam că tenisul este aproape.

Căci tenisul văzut de la faţa locului are prea puţine în comun cu tenisul văzut din fotoliu. Forţa vântului, strălucirea terenurilor în soare, tristeţea fermecătoare a aceloraşi terenuri în ploaie, sunetul loviturilor care pleacă din rachete, postura jucătorilor, miorlăiturile fanilor, invazia uralelor de pe alte terenuri, intimitatea detaliului din desenul fiecărui punct jucat. Toate alcătuiesc o împletitură extrem de fină, în care găseşti tenisul real, inaccesibil din păcate telespectatorului. Iar acesta este singurul fel de tenis care îţi poate revela, dacă îţi ştergi din minte toate clişeele pe care le-ai auzit vreodată, tot zgomotul inutil care creşte şi tot creşte în jurul jucătorilor legendă, dimensiunea extraordinară a ceea ce face pe teren un jucător precum Federer, de exemplu. Iar asta mă aduce la al treilea sens în care înţeleg că tenisul este aproape. Îl înţelegem cu ochii şi cu urechile noastre, cu pielea şi cu mintea, în timp ce ne deschidem umbrelele ca să ne adăpostim de ploaie sau ne scoatem şepcile ca să ne ferim de soare, în timp ce oftăm la unison cu nişte necunoscuţi sau ne stropşim la alţi necunoscuţi. Înţelegem tenisul fără să mai avem nevoie de interpreţi sau mesageri, care să ne digere fiecare punct şi să ne spună cum şi ce ar trebui să gândim. Mai aproape de atât nu se poate.

Sharapova (7)

Cât despre povestea cu început, cuprins şi încheiere clare, lucrurile stau cam aşa. Spre deosebire de primele trei luni ale anului, împrăştiate între Grand Slam-ul outdoor de la Australian Open, turneele mici indoor pe hard din Europa, zgura sud-americană, hard-ul din deşertul californian şi hard-ul din Florida, sezonul de zgură european „curge” firesc, către un deznodământ. Care beneficiază din plin, graţie turneelor de la Monte Carlo, Madrid şi Roma, de ceea ce englezii numesc build-up, acel proces de acumulare, de intensificare, de creştere în tensiune, caracteristic tuturor poveştilor bune. Este un atu pe care sezonul pe iarbă, înghesuit din nefericire între Roland Garros şi Wimbledon, sprijinit doar pe turnee de 250 de puncte,  surghiunit în mare parte pe insulă nu-l are, singurul build-up similar celui de pe zgura europeană rămânând cel din sezonul de pe hard-ul nord american din toamnă.

Iar povestea sună astfel. An de an, vine un moment în care cei mai buni şi cele mai bune din acest sport se întâlnesc în cele mai frumoase oraşe din Europa, dacă nu din lume. Ei şi ele se întâlnesc nu pentru că se plac şi doresc să petreacă cât mai mult timp împreună, ci pentru că trebuie să se pregătească pentru cea mai teribilă provocare din tenisul actual: câştigarea unui Grand Slam pe zgură. Înfruntările pregătitoare au loc în nişte locaţii extraordinare şi, deşi toată lumea pretinde că doar se pregăteşte, oricine şi-ar da ce are mai scump pentru a câştiga măcar unul dintre aceste turnee pregătitoare. La capătul a două luni şi jumătate, un ales şi o aleasă, singurii rămaşi în picioare după confruntări teribile, ridică deasupra capului nişte trofee argintii, dar nu oriunde, ci tocmai în oraşul iubirii. Sună ca un basm Disney? Poate chiar asta şi este.

Dacă nu anul acesta, poate la anul următor sau poate mai încolo, aleasa ar putea fi chiar una de-a noastră. Mai gândiţi-vă, sunt multe şanse ca basmul şi suprafaţa de zgură să înceapă să vă placă.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.