Federer știa, Nole știa, toată lumea știa că Djokovic avea să vină în finala de la Londra complet regrupat după înfrângerea pe care o suferise la începutul săptămânii în fața elvețianului.

Regruparea rapidă, atunci când lucrurile nu-i merg după plac, a devenit în ultimii ani un trademark la fel de puternic pentru Nole precum vestita lui elasticitate. Djokovic nu se lungește și lățește doar fizic pentru a acapara jocul. Sârbul are aceleași proprietăți și atunci când vine vorba de mental. Dacă pierde un titlu care contează enorm pentru el, se duce și îl câștigă pe următorul cu surle și trâmbițe. Ceea ce s-a întâmplat cu el anul acesta la Roland Garros și la Wimbledon este exemplul perfect. Tiparul se menține și în timpul meciurilor. Dacă pierde un game, ceea ce oricum este o raritate, sau dacă glonțul îi șuieră pe lângă ureche sau dacă pierde niște oportunități excelente de a se desprinde, din Nole răsare imediat o versiune mai bună. Această versiune ia hățurile în mâini și, cu o seninătate olimpiană, se apucă să facă diferența.

În mare, cam aceasta a fost și cheia victoriei din finala Turneului Campionilor obținută în fața lui Federer. După ce a avut punct de break în primul game al meciului și după ce a salvat un punct de break pe serviciul său, sârbul a făcut ce a făcut și, în game-ul trei, l-a scos pe Federer din ritmul infernal la care acesta se angajase. O nouă oportunitate de break s-a ivit, iar de data asta numărul unu mondial nu a mai lăsat-o să-i scape. Nole se vârâse deja în față, cu 2-1, și tot ce trebuia să facă era să țină de propriile game-uri. La 3-2, a venit momentul în care sârbul a fost pus sub presiune, iar elasticitatea mentală a intrat din nou în scenă să-și facă datoria. Revenit de la 0-30, Djokovic s-a pus la lucru cu serviciul pentru a recupera deficitul și a ajunge la 40-30. Acolo, un retur slice al lui Federer și o finalizare cu reverul în lung de linie a acestuia l-au readus pe elvețian la egalitate. În următorul punct, Federer și-a creat ocazia unui break și a relansării setului unu. Nu s-a întâmplat. Serviciul lui Djokovic i-a creat din nou acestuia șansa de a conduce jocul, iar Federer a comasat în următoarele două puncte două greșeli care aveau să devină caracteristice pentru întregul meci: un backhand lovit cu rama și un forehand în fileu. Djokovic scăpa basma curată, conducea cu 4-2, mai făcea un break pentru a închide setul unu la 3, în timp ce Federer rămânea cu oftăturile O2-ului și speranța celui de-al doilea set.

Djokovic Final„Poate că în unele momente am vrut să fac prea mult”, a spus Federer, vorbind despre regretele pe care le are în legătură cu felul în care a jucat. „Acestea au fost momentele în care ar fi trebuit să joc la siguranță, dar nu am jucat așa și viceversa”. Roger ar trebui să ia aceste cuvinte, să le scrie undeva și să le citească de câteva ori înainte de următorul meci pe care-l va juca împotriva lui Djokovic. Pentru că, da, senzația pe care a lăsat-o de-a lungul întregului set secund este că a jucat exact invers față de cum ar fi dictat situația, făcând fix lucrurile de care se ferise în meciul din grupă, privilegiind adică spectaculosul loviturilor în defavoarea solidității. Exemple au fost cu duiumul: în game-ul trei, pe serviciul lui Djokovic, Federer a venit cu două delicatese, un backhand în lung de linie magnific și un forehand din săritură de o frumusețe rară, dar Nole nu s-a lăsat impresionat și și-a conservat, lucid și cinic, serviciul. În game-ul jucat la 3-3, tot pe serviciul lui Djokovic, elvețianul a declanșat iar spectacolul, câștigând punctul meciului, care trebuie neapărat revăzut la highlights pentru că este imposibil de povestit. A fost însă singurul punct pe care Federer l-a câștigat în acel game.

Sfârșitul setului secund și, implicit, al meciului, a fost din nou o demonstrație ca la carte a puterii de regrupare a lui Djokovic. În game-ul opt, sârbul a zvâcnit, pur și simplu, către un nivel de joc cu ceva etaje mai sus față de tot ceea ce arătase până în acel moment în finală. Țâșnirea i-a permis să se desprindă la 40-0 pe serviciul lui Federer, însă acesta a revenit pentru a egala scorul la 4-4. Poate că orice alt jucător ar fi rămas să contemple frumoasele oportunități avute și duse pe apa sâmbetei. Nole, nu. Cu mână de fier, și-a făcut game-ul pe propriul serviciu la 0, punând imediat presiune pe Federer care urma să servească pentru a rămâne în meci. Condus cu 0-15, elvețianul a luat din nou o decizie care l-a costat: s-a angajat într-un raliu de 34 de lovituri pe care, inevitabil, l-a cedat. Două puncte de meci s-au materializat apoi imediat pentru Nole, care nu a trebuit să facă prea mult. Federer a cedat finala cu o dublă greșeală, punând capăt unui meci în care, vorba lui, a riscat prea mult când nu trebuia și prea puțin când era nevoie.

Pentru amatorii de comparații, Djokovic a trecut în revistă cu foarte multă claritate diferențele dintre meciul din grupe și cel din finală împotriva lui Federer, spunând că victoria sa s-a clădit pe trei factori: o mai mare soliditate din spatele terenului, un serviciu mai bun și un joc la retur mai consistent: „Cred că ceea ce am reușit mai bine decât în ultimul meci pe care l-am jucat în grupe a fost că am fost mult mai solid din spatele terenului. Am servit bine atunci când am avut nevoie. Am returnat mai multe mingi decât acum cinci zile. Asta cred că m-a ajutat să intru în raliuri”.

Roger Federer FinalsStatistica arată că analiza lui Djokvoic este cât se poate de corectă. Față de meciul din grupe, sârbul a venit cu o variantă îmbunătățită a celui de al doilea serviciu, reușind să câștige 84% (16/19) dintre punctele pe care le-a jucat cu acesta. Prin comparație, Federer a câștigat doar 42 la sută (9/21) din punctele pe care le-a jucat pe serviciul secund, dovadă că returul lui Nole a mers de minune.

Titlul de la Turneul Campionilor, al patrulea consecutiv, record unic deținut de Djokvoic, face ca sezonul acestuia să se încheie fix cum a început la Australian Open: pe o notă atât de înaltă că aproape nu mai sunt superlative la îndemână pentru a caracteriza ceea ce face Nole. Cu o singură excepție notabilă, Roland Garros-ul, sârbul a luat cam tot ceea s-a putut lua în materie de titluri, ajungând la 11, dintre care trei de Grand Slam și șase de Masters. De cealaltă parte, Federer, care termină anul pe locul trei mondial, rămâne o forță și, chiar dacă nu este deloc „fun to not be on the winning side”, așa cum s-a exprimat, rămâne de asemenea singurul interlocutor care poate vorbi, în termeni tenisistici, de la egal la egal acum cu Djokovic.

În 2015, Nole și Roger au făcut legea în circuitul masculin, stabilind, față de epoca Fedal, o nouă polaritate: unul dintre ei continuă să câștige titlurile care definesc jocul, celălalt continuă să atragă iubirea celor care apreciază jocul. Mă gândesc că, pentru un sport care se hrănește din tensiunea între rezultatele obținute și carisma degajată de jucători, aceasta nu poate fi decât o situație de win-win.

Foto: Getty Images

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

One Response

Leave a Reply

Your email address will not be published.