Nu înțeleg. Pur și simplu nu înțeleg ușurința pe care comentatorii sportivi o arată atunci când se referă la istorie. Serena ar fi putut face istorie, dacă ar fi câștigat finala de la Australian Open. Angie a făcut istorie, câștigând finala de la Melbourne. Totul este sau ar fi putut fi istorie. Pfff.

Cum rămâne cu nuanțele? Multele nuanțe care se pierd atunci când invocăm istoria. Miile de nuanțe pe care noi, spectatorii, și ei, jucătoarele și jucătorii, le percep când are loc o finală. O fi fost istorică finala asta dintre Serena Williams și Angelique Kerber, dar dincolo de această etichetă care nu spune, de fapt, absolut nimic, a mai fost într-o grămadă de alte feluri, iar acestea nu sunt decât cinci dintre ele:

Muncită

Angie Kerber este o fată extrem de muncitoare. A recunoscut-o ea, în timpul discursului pe care l-a ținut la festivitatea de premiere („Toată viața mea am muncit din greu.”) și a văzut-o oricine s-a uitat la meci. Să trecem dincolo de faptul că Angie a avut nevoie de trei seturi pentru a-i veni de hac Serenei. Să trecem de nenumăratele get-uri pe care ea le-a reușit, alergând stânga-dreapta ca o nebună. Să trecem și de faptul că a servit pentru meci la 5-3, în decisiv, și nu a reușit să îl închidă. Să ne uităm numai la game-ul șase din al treilea set. Acest game conține în sine, ca o sticluță cu esențe, tot ceea ce s-a întâmplat în finală.

Așadar, Serena servește pentru 3-3. La 15 egal, mingea plecată din racheta lui Kerber o lovește pe Williams, urcată la fileu. Reacția Serenei, pe care am văzut-o repetată în slow motion, spune multe despre această finală. Serena a avut nenumărate tentative de a urca la fileu și de a finaliza cu voleuri. Cele mai multe dintre ele s-au fâsâit. Mingea venită de la Angie i-a aterizat de cele mai multe ori la picioare, iar Serena fie a tuflit voleurile în fileu, fie a fost prinsă în poziții absolut ridicole de lovire. Rezultatul? Voleul a fost o slăbiciunea majoră a Serenei în această finală și i-a săpat groapa poate la fel de mult precum forehandul ei instabil și serviciul ineficient. Dar este meritul lui Kerber că, mereu și mereu, a reușit să creeze unghiuri suficient de nebunești pentru ca mingile plecate din racheta sa să aterizeze fix acolo unde Serenei i-a fost mai greu să le recupereze.

Rămânem în același game, în care Kerber a reușit să ajungă la 40-15. Pentru a converti primul dintre aceste puncte de break, a alergat ireal într-un raliu de 19 lovituri, doar pentru a vedea cum, până la urmă, Serena îl câștigă cu drive volley. Al doilea punct de break era salvat de Williams cu un as. Cu două nereușite la puncte de break într-un game atât de crucial, Kerber putea foarte bine să se lase copleșită de nereușită. Dar nu s-a lăsat. Și-a mai creat încă o oportunitate de break, în urma unui passing shot. Nici acesta nu a dat rezultate, iar ca lucrurile să fie și mai rele, în punctul următor, Serena a obținut avantaj cu un as. Nici de data asta, Kerber nu s-a lăsat descurajată, a purces să depună și mai mult efort. Însă, s-a hotărât să fie un efort inteligent.

A folosit, pentru prima dată în meci, un dropshot la care Serena a fost prinsă total pe picior greșit. Aceeași schemă a fost repetată de Kerber și la următorul avantaj obținut de Serena. Dropshot-ul a funcționat și de data aceasta, egalitatea a fost din nou instaurată. „Așa sunt eu, un pic nebună”, a declarat Kerber la conferința de presă vorbind despre acele momente din meci. „Știu cum să execut și am încredere să joc dropshot-uri. M-am gândit, ok, game-ul este așa de lung. Trebuie să schimb ceva, să fac ceva la care ea nu se așteaptă”.

În următorul punct, Serena a servit o dublă greșeală, oferindu-i lui Angie al cincilea punct de break. Acesta nu a mai fost ratat, iar Kerber a luat conducerea cu 4-2. Ironic, după atâta muncă, acest break nu avea să fie cel care avea să îi asigure victoria, dar cele zece minute, atât cât Kerber s-a luptat pentru a câștiga pe serviciul Serenei, i-au transmis acesteia un mesaj cât se poate de ferm: Angelique nu avea să cedeze.

Meritată

Adresându-se lui Angelique, în discursul de la festivitatea de premiere, Serena i-a spus acesteia: „Angie, felicitări, ai jucat atât de bine, meriți cu adevărat această victorie, sper să te bucuri cu adevărat de acest moment”.

Acum. Multe fete și multe băieți merită să câștige finale de Grand Slam. La urma urmei, dacă e să plecăm de la ipoteza bunei credințe (și nici nu vreau să mă gândesc că ar fi altfel), fiecare dintre acești sportivi face tot ceea ce poate și pune osul la treabă cât poate de mult pentru a se pune în situația de a câștiga un astfel de turneu. Dar nu la astfel de merite cred că s-a referit Serena. La conferința de presă, ea a nuanțat această declarație: „Ea a avut o atitudine din care cred că pot învăța mulți: să rămâi întotdeauna pozitivă și să nu renunți niciodată. Am fost cu adevărat inspirată de atitudinea ei”.

Să spună Serena Williams că se inspiră din atitudinea ta cred că e un compliment enorm. Dar adevărul e că, oricât de clișeistic ar suna, Kerber a venit, a trecut prin și a terminat această finală cu o atitudine de mare campioană. Oricare ar fi fost motorașul care a făcut-o să rămână calmă (de un calm de gheață, aproape), Angelique a arătat, timp de două ore, că nimic nu te poate împiedica să faci lucruri aparent imposibile atunci când le abordezi așa cum trebuie.

Cât de ușor i-ar fi fost lui Kerber să-și piardă încrederea după game-ul absolut penibil pe care l-a jucat în setul doi, la 1-2, și care a costat-o, de altfel, setul. Cât de ușor i-ar fi fost s-o ia razna când, după ce a preluat conducerea cu 2-0 în decisiv, s-a văzut egalată la 2. Cât de ușor i-ar fi fost să-și piardă total cumpătul după ce a servit pentru meci, la 5-3, numai pentru a vedea cum Wiliams îi face din nou break. Cât de ușor i-ar fi fost, la 5-4, când Serena a servit pentru a rămâne în meci, să își spună că nu merită. Angelique probabil că și-a spus, dimpotrivă, că merită să lupte în continuare. Un pic mai încolo, era campioană. Pe merit, așa cum toată lumea, în frunte cu învinsa, a fost gata să recunoască.

Facilitată

Serena nu a fost la sută la sută capacitate în această finală și nu cred că îi aducem nici un prejudiciu lui Kerber dacă trecem în revistă elementele din jocul Serenei care i-au facilitat lui Angelique victoria. După mine, cred că au fost trei. Ba nu, patru. Serviciul, forehandul, voleul și exagerarea.

Serena a avut o zi proastă la serviciu. Deși a terminat cu doi ași în plus față de Angelique (7 față de 5), Serena a jucat un set și jumătate fără să se poate baza pe serviciu. Statisticile finale ale meciului arată că ea a fost inferioară lui Kerber în toate departamentele: procentul la primul serviciu, procentul de puncte câștigate cu primul și cu al doilea. A devansat-o pe Angelique, așa cum era și de așteptat, la viteza serviciului, dar asta nu prea a ajutat-o.

Forehandul a fost și el decupat parcă dintr-un film de groază. Mereu și mereu, lovitura de dreapta a Serenei a dat chix, iar în primul set și jumătate a fost surclasată, în duelurile pe diagonală, de backhandul adversarei. Voleul a dat rateu după rateu, iar mingile ajunse în plasă au fost norma pentru Williams. Angelique a reușit în mod constant să îi trimită mingi inconfortabile, chiar lângă fileu, fie foarte joase, fie foarte înalte, iar Williams nu a reușit să se descurce cu ele.

În fine, exagerările. A plouat cu lovituri în care Serena a dat senzația că forțează. În special voleurile drive au fost cât se poate de expuse la aceste exagerări. Serena s-a băgat în mingi și s-a tot băgat, lovind mult în afara terenului, trădată de jocul de picioare și dornică să compenseze numai din forța brațelor. A rezultat un festival de erori neforțate și sentimentul că lipsește tehnica, iar forța nu reușește să suplinească ceea ce dispoziția de joc nu poate oferi.

Revigorantă

Este întotdeauna interesant să vezi un campion sau o campioană extinzându-și domnia, încercând să obțină mai mult de la sine, reconfirmând ceea ce știe și ceea ce știm și noi: că sunt altfel, că sunt speciali. Dar la fel de interesant este să vezi oameni noi care ridică trofee deasupra capului. La urma urmei, meritocrația este mai excitantă decât hegemonia. În două Grand Slam-uri consecutive, Serena a pierdut la două jucătoare care nu erau neapărat văzute ca mari rivale ale sale. La US open a fost Vinci, la Australian Open Kerber. Este un fapt care dă de gândit.

Întrebată la conferința de presă dacă nu cumva acesta este semnul unei schimbări în tenisul feminin, Kerber a spus: „Cred că nu este așa de ușor de câștigat împotriva Serenei. Am simțit asta chiar și în această seară. Trebuie să joci cel mai bun tenis al tău ca să o învingi. În seara asta am jucat foarte bine. Încă este dificil să o bați pe Serena. Dar cred că o grămadă de jucătoare noi și bune vin din urmă. O vor provoca pe Serena. Mă vor provoca pe mine. Le vor provoca pe toate jucătoarele bune”.

Judecata lui Kerber este la fel de realistă precum i-a fost și abordarea pe teren. Victoria ei, la fel ca și victoria lui Vinci la US Open, este revigorantă pentru că arată că tenisul feminin poate fi și altceva decât o poveste în care Serena joacă rolul zidului de care se sparg, nemilos, încercările tuturor celorlalte jucătoare. Oricât de mare ar fi legenda Serenei, noul trebuie să erupă la un moment dat și în tenisul feminin. Un refresh va trebui să aibă loc cândva pentru a ne putea muta cu toții la următoarea pagină.

Frumoasă

Îmi place să văd oameni frumoși, ar și mai mult îmi place să văd oameni care creează lucruri frumoase. Toată atmosfera de la sfârșitul aceste finale, cu Williams venită în partea de teren a lui Kerber pentru a o felicita, cu discursurile pline de considerație reciprocă ale celor două finaliste, au creat un moment special. S-a jucat un tenis frumos. Serena s-a purtat frumos cu adversara sa. Angelique s-a purtat frumos cu învinsa sa. Știu că sportul înseamnă multă încleștare din dinți, dar uneori mai înseamnă și dorința de a crea frumusețe din încrâncenare și luptă. Dintre toate nuanțele finalei feminine de la Australian Open 2016, cred că asta mi-a plăcut cel mai mult.

Foto: Tennis Australia