Printre melodiile mele preferate de anul trecut se află una care se numește Changing. Este cântată de Sigma cu Paloma Faith, dar asta are mai puțină importanță. Mai important este refrenul, care zice cam așa: Everything is changing, And I’ve been here for too long, Going through the same things, I’ve been hurting too long, Got to move on. Și așa mai departe. Ați prins ideea.

Este în principal o melodie despre nevoia ca, la un moment dat, să schimbi cadrul în care funcționezi (indiferent că este vorba de rutina vieții de zi cu zi sau de perspectiva asupra lucrurilor care contează). După trei zile de Australian Open, în care s-au întâmplat deja evenimente extraordinare, m-aș încumeta să spun că, până acum, această ediție a Grand Slam-ului de la Melbourne stă sub semnul temei majore a schimbării.

Changes. Nu știu câte rezultate ați obține dacă ați da o căutare pe site-ul Australianului cu acest cuvânt, dar el apare aproape obsesiv, fie explicit, fie implicit, în discursul jucătorilor și jucătoarelor, așa cum transpare acesta din conferințele de presă. Există parcă un sentiment din ce în ce mai acut că jocul se schimbă, iar actorii trebuie să se schimbe odată cu el pentru a nu fi lăsați în urmă.

Să luăm discursul lui Nadal, care a fost luat pe sus ieri de tsunami-ul Verdasco și s-a trezit nici mai mult nici mai puțin eliminat din primul tur. Evenimentul – căci upsetul a fost perceput ca un eveniment major deși, așa cum ziceam când cu analiza tabloului de concurs, deznodământul era perfect plauzibil, i-a prilejuit lui Rafa câteva declarații interesante despre changes. Prima, care nu este nouă și pe care am mai auzit-o după eliminările lui premature de anul trecut, de la Wimbledon și US Open, este că jocul se schimbă. În sensul în care toată lumea încearcă acum să lovească foarte tare în fiecare minge și să trântească winnere din fiecare poziție.

„Jocul a devenit un pic mai nebunesc din acest punct de vedere”, zicea Nadal, remarcând că asta înseamnă că el are mai puțin timp pentru a-și pregăti punctele. Cât se poate de logic. Am văzut întâmplându-se asta când a jucat cu Robin Soderling la Roland Garros, cu Lukas Rosol și Nick Kyrgios la Wimbledon. Nu este o noutate, iar teoria că jocul tinde să avanseze, lăsându-l în urmă pe Nadal, fusese deja expusă anul trecut de Steve Tignor. Între timp, toată lumea, sau cel puțin acei jucători care au în ei calități incontestabile de shot makers, au început să priceapă cum stau lucrurile. Ultimii doi adversari care l-au scos pe Nadal de la Grand Slam-uri, adică Fognini și Verdasco, le-au priceput chiar foarte bine. Și le-au pus în practică.

Foto: Ben Solomon/Tennis Australia

Foto: Ben Solomon/Tennis Australia

E absolut normal și nu mi se pare nimic ciudat în asta. Invincibilitatea lui Rafa, aura de fiară teribilă care obișnuia să îl înconjure mi s-a părut întotdeauna că este mai mult o construcție a presei decât o realitate. Chiar și în anii foarte, foarte buni ai lui Nadal, 2008, 2010, 2013, jocul lui mi s-a părut a rămâne esențial unul atacabil și cred că mai mult frica i-a ținut pe unii și pe alții blocați în imposibilitatea de a înregistra succese contra lui. Acum, că situația s-a întors aproape la 180 de grade, iar înlocuirea antrenorului este mai mult ca sigur o utopie în ceea ce îl privește pe Rafa, întrebarea este ce va face sau ce-a făcut el pentru a se ajusta la jocul care se schimbă?

Lăsând să înțeleagă că nu mai are rost să batem șaua pe criza de încredere, pentru că „în acest an povestea este complet diferită” față de anul trecut, când a venit la Melbourne „jucând slab și nesimțindu-mă pregătit”, Rafa a făcut o a doua declarație semnificativă despre schimbare. „M-am antrenat un pic diferit, încercând să joc mai mult în interiorul terenului”, a declarat el, recunoscând însă că nu reușit să pună în practică și în meci ceea ce a repetat la antrenamente. De asemenea, a identificat și tiparul care l-a costat meciul cu Verdasco: „Pot să joc defensiv sau ofensiv. Dar dacă stai în mijloc, până la urmă, la sfârșitul zilei, nu faci nimic”. Punctul pe „i” și, cel puțin în ceea ce mă privește, sfârșitul oricăror posibile lamentări și neliniști pe marginea subiectului ce se întâmplă cu Rafa.

Atâta timp cât caută să facă schimbări pentru a răspunde la schimbări, lucrurile sunt bune. Să fii prins în mijloc, așa cum spunea Nadal și cum sublinia Tignor în analiza sa, nu este deloc confortabil, dar și mai puțin confortabil este să nu faci nimic. Atâta timp cât Rafa este în căutări înseamnă că, în esență, el a rămas tot Rafa, adică jucătorul care nu se resemnează niciodată.

„Este evident că nici o schimbare nu este ușoară și este în mod special dificil de realizat atunci când ești în competiție”, a mai spus Nadal și, oricât de mult ar suna această frază precum un clișeu, în special în urechile celor care vor o schimbare rapidă, nu sunt prea multe de adăugat. A, poate faptul că schimbările, mai ales cele reușite, au nevoie de timp pentru a fi puse în operă. Exact asta a spus și Simona Halep, după înfrângerea neașteptată la Zhang Shuai. Încercând să înțeleg ce s-a întâmplat cu ea, prin prisma declarațiilor pe care le-a făcut în timpul conferinței de presă, cea mai semnificativă frază mi s-a părut de departe cea pe care a rostit-o în încheiere: „Am nevoie de timp pentru a consolida lucrurile pe care le-am schimbat și lucrurile pe care vreau să le îmbunătățesc. Pot spune că sunt un pic pierdută pe teren, dar am nevoie de timp și sunt sigură că mă voi întoarce mai puternică în curând”. Deci și degringolada în care se află jocul Simonei este prilejuită, ca și în cazul lui Nadal, de schimbările în joc care încă nu se leagă.

Foto: Jason Lockett/Tennis Australia

Foto: Jason Lockett/Tennis Australia

Cred că este explicația care are cel mai mult sens. Chiar dacă circumstanțele celor doi sunt diferite ca de la cer la pământ – Nadal este o legendă în viață, cu 14 titluri la toate cele patru turnee majore, în timp ce Simona este o jucătoare de top, aflată încă în căutarea primului trofeu de Grand Slam – cauzele și efectele înfrângerilor lor de la Melbourne par asemănătoare. Și Simona a pornit în căutarea unor răspunsuri în ceea ce privește jocul în forță, bazat pe asumarea riscurilor și pe căutarea winnerelor din prima sau a doua lovitură, pe care îl practică majoritatea oponentelor care îi dau de furcă. Și Simona spune că nu a mai pierdut pentru că a cedat mental, ci pentru că nu a avut jocul necesar. Și Simona pare prinsă la mijloc între două stiluri de joc. Și Simona pare să fi înlocuit constanța, care era acum doi ani trademark-ul jocului său, pe o inconstanță care face imposibil de ghicit cum se va comporta în următorul meci. Și Simona spune că la antrenament totul merge bine, dar că dificultatea vine când este vorba să transpună schimbările în meciurile oficiale. Chiar dacă alături îi stă un antrenor cu pedigree.

Iar în acest punct este cazul pentru o mică paranteză. Pentru cei care cred că efectele venirii lui Cahill în echipa Simonei ar fi trebui să se facă simțite imediat, luați vă rog o gură de aer rece în piept și ascultați ceea ce tocmai a spus Maria Sharapova, vorbind despre implementarea schimbărilor (în cazul ei utilizarea dropshot-urilor), alături de un antrenor nou: „[L]ucrezi la diverse lucruri, dar ele nu se văd într-o săptămână. Este nevoie de timp pentru a te simți confortabil cu și încrezător în lucrurile la care muncești”.

Și, în cazul în care cuvântul uneia dintre cele mai mari jucătoare de tenis nu este de ajuns, să intre în scenă și cel mai mare jucător ever, Roger Federer. Acesta a avut și el câteva cuvinte de zis despre rolul pe care un antrenor îl are în managementul schimbării: „Există întotdeauna un unghi diferit sau un alt element la care lucrezi sau un lucru pe care ai tendința să îl uiți uneori, deoarece sunt atât de multe lucruri la care trebuie să muncești și atât de mult lucruri care continuă să se schimbe. Jocul continuă să evolueze”. Aici trebuie să intervină, după Federer, rolul unui antrenor: să îți reamintească ce anume trebuie să faci și să te motiveze ca să și faci acel lucru.

În esență, este cheia oricărui parteneriat de succes. Paranteză închisă.

Atât Rafa, cât și Simona au amintit, în conferințele de presă care au urmat înfrângerilor de la Melbourne, de faptul că se simt „pierduți” pe teren. Înfrângerile lor, care rămân, și după a treia zi de concurs, cele două evenimente majore de la Melbourne, sunt dureroase, fără îndoială, și greu de acceptat. Poate că și mai greu de acceptat este că un jucător și o jucătoare care, în anumite perioade de timp, păreau atât de dominanți, par acum atât de vulnerabili. Dar ambii au lăsat să se înțeleagă că starea de „pierdere” pe care o experimentează este doar parte dintr-o tranziție către o versiune mai bună a jocului lor. Mai devreme sau mai târziu, ar trebui să vedem și rezultatele eforturilor lor de a schimba ceva.

Până atunci, nu ne rămâne decât să studiem, pe toate fațetele, una dintre maximele rostite de Verdasco după marea sa victorie cu Nadal: diferența dintre schimbarea care te duce la eșec și cea care te duce la câștig „is just so little and can be so big”.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.