Edberg Federer

La începutul anului, o mișcare pe „piața transferurilor sau achizițiilor” de antrenori pentru jucătorii de super top mi-a atras atenția și a stârnit multe comentarii în presa de specialitate.  Novak Djokovic l-a cooptat în echipa sa pe Boris Becker, iar Roger Federer a anunțat începutul colaborării cu Stefan Edberg.

Ce mi-a atras atenția? Faptul că ambii noi antrenori fuseseră, în perioada lor competițională, jucători de serviciu-voleu pur sânge.

E o mișcare ca oricare alta sau este debutul unei schimbări de amploare în jocul de tenis? La vremea aceea, am emis chiar o explicație ușor tabloidă. Poate că ambii, văzând că nu prea îl pot „dovedi” pe Nadal, încearcă să caute o soluție, alta decât angrenarea în jocul de regularitate de pe fundul terenului, în care părea evident că nu prea au șanse. Si această soluție ar fi putut fi redescoperirea jocului de serviciu-voleu. Ceea ce a urmat nu mi-a dat dreptate, în sensul că tot ceea ce am putut constata a fost că Roger Federer a devenit ceva mai activ la fileu, mai ofensiv. Într-o mai mică măsură și Nole.

Să fie ăsta semnul că vremea serviciului-voleu nu s-a întors și poate nu se va întoarce prea curând? Cred că da.

Puțină istorie poate nu strică aici. În anii ‘70, încă se juca servici-voleu. Chiar mai târziu, nume ca John McEnroe, Boris Becker, Stefan Edberg, Pete Sampras sau Tim Henman reprezentau ceva și câștigau făcând acest tip de joc. Ce a adus sfârșitul acestei abordări a jocului de tenis? Azi nu mai există jucător de serviciu-voleu. Ultimul este (dar la sfârşitul carierei), francezul Michael Llodra, care, nu întâmplător juca și simplu și dublu.

Apreciez că putem vorbi de un mix de cauze, care s-au potențat una pe alta. Să începem cu un viciu intrinsec al jocului de atac. Schimburile scurte, de doar două, trei lovituri, ceea ce la un moment dat devine plictisitor și dă senzația de fragmentare a jocului. Dacă nu mă credeți, căutați pe Youtube meciuri din anii ‘60, ‘70. Pe terenurile rapide (cum era pe atunci iarba de la Wimbledon de exemplu), avantajul unui serviciu puternic și o mână sigură la plasă puteau face un joc extrem de plictisitor.

Cel care a rupt această tradiție, folosind încă rachete de lemn, a fost Bjorn Borg, chiar la Wimbledon. Problema e că ceea ce a rezultat nu a fost neapărat foarte frumos. Nu mai era „bum, bum”, era „țaca, țaca”. Dar lovitura de grație a venit din altă parte. De la tehnologie. Rachetele au început să fie confecționate din materiale din ce în ce mai futuriste, mai ușoare, cu suprafețe de lovire mai mari, cu corzi din materiale sintetice tot mai performante. Care au fost consecințele? Mai multe.

Materialele noi au imprimat mingii viteze tot mai mari. Rachetele mai puțin rigide (mai elastice, care se deformează mai mult la lovire), coroborat cu corzile noi, mențineau un contact mai prelungit al mingii cu racheta/corzile, ceea ce oferea pe de o parte mai multă precizie, dar și mai mult spin. Mingile lovite acum se pot învârti și cu 2-3000 rotații pe minut! Iar aici mai este ceva: apariția prizelor foarte închise, lovirea cu pumnul înainte, în general modificarea întregii cinematici a loviturii, cu efect de potențare a inovațiilor tehnologice în ceea ce privește spinul. Suprafețele mai mari adaugă un alt avantaj: mărirea marjei de eroare. Sau, altfel spus, rachetele noi au un „sweet spot” mult mai mare decât în cazul celor din lemn. Asta dă mai multă siguranță la lovire, inclusiv la retur.

Mai adăugați la asta și faptul că la Wimbledon, la începutul anilor 2000, iarba fost schimbată și a devenit mult mai lentă, ceea ce reduce avantajul serviciului și „dă mai mult aer” celui care returnează. Si să nu uităm nici că, odată cu specializarea jucătorilor în jucători de simplu şi de dublu, cei ce fac doar simplu pierd cel mai bun antrenament pentru voleu care este chiar jocul de dublu!

În aceste condiții, nu se putea întâmpla decât un singur lucru. Jocul de serviciu-voleu să dispară. Ȋn condițiile în care, la retur, suprafața mai mare a rachetei, retragerea mai rapidă (datorită greutății mai mici a rachetei), încetinirea suprafețelor (mai ales iarba de la Wimbledon) ofereau celui care returna mai mult timp şi marjă mai mare de eroare, jucătorul care după serviciu se deplasa la fileu ar fi fost surprins foarte des (ați auzit de tenisul procentaj?), undeva chiar în spatele T-ului de la careurile de servici. Asta nu face parte din filmul jocului de serviciu-voleu! Nimeni nu mai poate risca azi un astfel de joc. Ar pierde la sigur. Ne poate părea rău că asta s-a întâmplat şi a dispărut elementul de curaj, de risc, de neprevăzut pe care îl aduce jocul de serviciul-voleu, dar…

Au existat şi încercări de a face jocul de pe fundul terenului mai lent (ceea ce ar fi fost de ajutor pentru venirea la plasă), concomitent cu reducerea avantajului serviciului, tocmai în ideea de a calma puțin ritmul. S-a încercat soluția mingilor mai mari în diametru şi mai puțin umflate sau mai grele. Mingile mai mari, cel puțin, au apărut şi în comerț. Dar moda a trecut destul de repede. S-a vorbit chiar şi despre înălțarea fileului, ceea ce însă nu s-a întâmplat niciodată până acum. Ba chiar au fost voci care au cerut revenirea la rachetele de lemn!

Modelarea tenisului a fost însă mereu o problemă pe care nu prea au rezolvat-o jucătorii, ci maşinăria de făcut bani din jurul acestui sport, tot mai puternică cu trecerea timpului, grație televiziunii, internetului şi vânzărilor de materiale sportive.

Aşa cum arată lucrurile în prezent, revenirea la jocul de serviciu-voleu mi se pare, într-un orizont de timp rezonabil, nerealistă ca posibilitate. Ar trebui făcute schimbări majore în materialul sportiv (mingi mai ales, rachete, corzi), în suprafețele de joc sau în reguli. Iar tenisul e un sport conservator prin definiție!

Sau, de ce nu, am putea să ne imaginăm şi următorul scenariu (o să vi-l spun ca pe o poveste):

„Cei doi jucători au intrat pe teren în aplauzele publicului. Purtau pe umăr geanta care conținea şi cele două, maxim trei rachete. Mai subțiri şi mai uşoare decât cele pe care le ştiam. După câteva scurte preparative, s-au îndreptat spre fileu, unde, împreună cu arbitrul, au stabilit condițiile (setările) jocului: proprietățile mingii virtuale, condițiile de joc virtuale (viteza şi direcția vântului, suprafața de joc). Dacă cei doi competitori nu ajung la un acord, noul regulament prevede că decizia o ia calculatorul de joc.

La finalul acestei etape, în timp ce jucătorii se pregătesc de încălzire, tehnicienii arenei fac ultimele setări şi verificări ale programului de joc şi a celor 20 de camere de luat vederi, câte 10 pentru fiecare teren. Rolul lor este să „citească” mișcările jucătorilor şi să imprime mingii virtuale traiectoria rezultată (ceea ce fac azi, la nivel rudimentar unele televizoare inteligente). Această traiectorie ține cont şi de condițiile de joc setate inițial (viteza şi direcția vântului de exemplu suprafața de joc sau caracteristicile mingii). Pentru că, probabil ați ghicit, nu există minge reală, ci una virtuală. Spectatorii, telespectatorii şi, fireşte, jucătorii văd o hologramă a acesteia, a cărei culoare este automat aleasă pentru a asigura contrastul, deci vizibilitatea optimă. Pentru a veni în sprijinul jucătorilor, de exemplu, această minge virtuală devine neagră atunci când este „aruncată” pentru serviciu (de gestul jucătorului) în soare!

Sistemul are deja ceva ani şi, pentru că nu exista certitudinea că va funcționa, câteva sezoane a existat un circuit paralel, cu mingi reale. Varianta cu mingi virtuale s-a impus însă, nu în ultimul rând pentru marile economii realizate cu mingile consumate la turnee (ceea ce firește nu prea a fost pe placul producătorilor de mingi).

Unul din marile avantaje ale acestei abordări este că, prin alegerea corespunzătoare a condițiilor de joc, mai ales a mingilor, se poate ajunge fie la un joc de regularitate de pe fundul terenului, fie la unul de serviciu-voleu, ceea ce asigură în mod cert un plus de spectaculozitate.

Iubitorii de tenis au primit la început cu reținere aceste inovații, dar cu timpul, plăcut impresionați de creșterea vizibilității, dar mai ales de posibilitatea de a vedea jocuri mai variate, inclusiv serviciu-voleu, au îmbrățișat fără rezerve noua tehnologie.

E drept că unii gazetari sportivi au exprimat la un moment dat o rezervă: oare jucătorii înșiși sunt reali??? Oare s-ar putea ca…???”

Sursă fotografii: wimbledon.com, wikipedia.com.

Want to read this text in English? You can find it here.

About The Author

Ionuț Lambrescu este cadru didactic la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti şi autor livingtennis.ro. Îi place să joace şi să urmărească tenis. Ar vrea să ajungă la Australian Open şi, dacă n-ar fi şi ocean, ar lua-o pe jos până acolo.

Leave a Reply

Your email address will not be published.