Depășirea limitelor este narațiunea care prinde – și vinde – cel mai bine în sport. Tenisul nu face excepție.

Depășirea limitelor fizice

Mereu și mereu, ne admirăm favoriții pentru felul în care luptă pe teren. Mai devreme sau mai târziu, ajungem să credem despre ei că sunt super-eroi. Ne face bine să vedem cum niște oameni ca și noi se ridică deasupra condiției lor umane și fac niște lucruri care par, inițial, imposibile. Cum ar fi să întoarcă soarta unui meci pe cale de a fi pierdut. Astfel de situații ne inspiră. Ne fac să credem că, într-o zi, poate mâine, am putea să fim și noi în stare să depășim ansamblul de limitări care ne țin prizonieri, de multe ori, în niște tipare predictibile de comportament.

Toate bune și frumoase. Sportul, tenisul trăiesc bine mersi de pe urma acestei teme narative. Pe noi, cei care chibițăm, aceasta ne mulțumește în egală măsură. Avem nevoie de super-eroi ca să ne păstrăm credința într-o lume mai bună, mai frumoasă și infinit mai normală cea în care trăim. Iar niște super-eroi reali, precum unii jucători de tenis, sunt de mii de ori mai credibili și mai prețioși decât super-eroii din filmele cu buget obscen de la Hollywood.

La rândul lor, jucătorii sunt perfect conștienți de fascinația pe care tema „depășirii limitelor” o creează în rândul publicului. Întrebată la conferința de presă de după finala de la Toronto de ce a continuat să lupte în setul doi, în condițiile în care piciorul stâng o supăra și nu se simțea bine deloc, Simona Halep a dat următorul răspuns: „Nu știu de ce am continuat să joc. Poate pentru fani. Aceștia țipau tot timpul pentru a mă împinge să continuu să joc. Nu am nici cea mai mică idee de ce am continuat să joc în al doilea set, dar m-am descurcat grozav și sunt fericită că am găsit puterea să câștig cel de-al doilea set”.

Cu sinceritatea care o caracterizează – și care nu e o slăbiciune, așa cum se tot insinuează, ci un punct forte, pentru că oamenii sinceri sunt atât de rari și, de aceea, atât de prețioși – Simona a pus punctul pe „i” în ceea ce privește presiunea pe care fanii sportului o exercită asupra sportivilor pe care-i susțin. Dacă nu ar fi existat strigătele continue ale celor din tribune, ar mai continuat să joace Simona? Decizia ei, curajoasă, fără îndoială, a fost una bună? Ce a dovedit, continuând să joace?

vid13-600x439În aceeași conferință de presă, pe lângă bucuria că a putut câștiga acel set în condițiile în care se simțea atât de rău, Simona recunoștea totuși că a decis să se oprească prea târziu: „Nu sunt obișnuită să cedez meciuri și nu îmi place să fac așa ceva. Dar astăzi a fost prea mult. Nu a fost vorba de accidentare. A fost vorba de mine, de corpul meu. M-am decis prea târziu, cred că a fost târziu momentul în care am decis să mă opresc”. Într-un mesaj postat ulterior pe Facebook, ea a transmis aceeași idee: că nu îi place să abandoneze în meciuri, dar că de data aceasta corpul ei a zis „nu”.

Și, cu toate astea, ea a mers mai departe, jucând, din talent și instinct, punând presiune pe adversara ei, care a servit pentru meci în setul doi la 5-3, făcând-o pe aceasta să intre într-un joc în care a așteptat ca Simona să greșească. Simona n-a greșit și, în ciuda amețelilor și a crampelor stomacale, a câștigat la tiebreak setul secund. Din păcate, acela a fost și momentul în care a realizat că victoria este cât se poate de departe: „M-am gândit”, a zis ea, „că am nevoie de un miracol pentru a termina meciul. Știam că nu mai aveam nici o putere. Așa că am încercat doar să termin meciul, dar la 3-0 mi-am zis că nu mai are nici un sens să continuu, așa că m-am oprit”.

Admirabilă, din punctul de vedere al tăriei de caracter arătate, decizia Simonei de a continua să joace, în ciuda faptului că se simțea atât de rău, mi-a provocat, totuși, o strângere de inimă. Îmi place, la fel de mult ca oricui altcuiva, să văd sportivi care își depășesc, mereu și mereu, limitele. Dar să privesc cum se chinuie pe teren o sportivă – care, de altfel, nu mai are nevoie să-și dovedească spiritul de luptă, pentru că, slavă domnului, a câștigat o sumedenie de meciuri luptând din răsputeri – nu este exact ceea ce îmi doresc să văd la tenis. Înțeleg filozofia suferinței în sport. De atâția ani de când îl văd pe Nadal practicând-o, cred că o înțeleg chiar foarte bine. Dar nu înțeleg filozofia suferinței inutile în sport. Apreciez un sportiv care, în deplinătatea puterilor sale fizice, refuză să cedeze. Dar am o strângere de inimă în fața sportivilor care, supuși suferințelor fizice, nu se opresc la timp.

Cred că sportivii cu adevărat mari ajung să învețe să țină în echilibru presiunile venite din partea fanilor și nevoia de a avea grijă, pe termen lung, de corpul și de mintea lor. În egală măsură, cred că fanii adevărați sunt cei care învață, în timp, să-și calibreze așteptările pe care le au de la sportivii pe care îi susțin.

2015-Day-9-0177În timp ce Simona – ținându-se de stomac, aplecându-se peste genunchi, făcând tot posibilul să se țină la verticală – se chinuia din răsputeri să câștige setul doi, mi-a atras atenția un mesaj de pe Twitter. Cineva, un fan, o îndemna să facă orice, dar orice, pentru a obține titlul la Toronto. Acest „orice” pe mine mă sperie și mă întristează. Acești sportivi, care ne fac să ne simțim mai bine și mai fericiți cu victoriile lor, uneori smulse la limită din mâinile adversarilor, nu sunt de fier. Însă, invadați din toate părțile de texte motivaționale care îi au ca subiect pe jucătorii mari, inclusiv pe Simona, iubitorilor de tenis le este din ce în ce mai greu să înțeleagă că aceștia sunt și ei niște oameni. Pe care îi doare stomacul, care suferă de amețeli și care fac insolație.

Într-un text pe care-l scria, înainte de finala de la Toronto, despre Simona Halep, Steve Tignor spunea că probabil cea mai prețioasă lecție pe care aceasta a învățat-o în 2015 este că nimic nu vine ușor atunci când ești în vârful ierarhiei mondiale la tenis. Din ceea ce s-a întâmplat în finală, am văzut că decizia de a continua sau nu un meci, când nu te simți bine, dar ești în vârf, nu vine deloc ușor.

Continui să o admir pe Simona pentru voința de a nu pleca dintr-o finală de o asemenea anvergură fără să câștige un set, în ciuda tuturor limitărilor fizice. Înțeleg și motivele pentru care ea consideră că a câștiga un set, în asemenea condiții, este un aspect pozitiv. În egală măsură, continui să cred că depășirea limitelor, în tenis, ca și în orice alt sport, ar trebui să se păstreze în limita unui spectacol, nu să devină un chin.

Orice trece peste această graniță este prea mult.

***

Depășirea limitelor bunului simț

S-a mers mult prea departe.

Acesta pare a  fi consensul general între cei mai mari jucători ai lumii în ceea ce îl privește pe Nick Kyrgios. După ce Nadal, Djokovic și Murray și-au exprimat, cu toții, dezaprobarea față de incidentul Kyrgios-Wawrinka, Roger Federer, ajuns la Cincinnati, a făcut o serie de comentarii care merg în aceeași direcție. „Cred că suntem cu toții de acord că a depășit, fără îndoială, limita cu mult”, a declarat Federer, adăugând: „Nu suntem obișnuiți cu acest fel de discurs în tenis. Știu că în alte sporturi este ceva destul de comun, poate chiar normal. Dar nu în sportul nostru”.

b_05_Player_171_AELTC_FEIdeea care revine în aproape toate comentariile, inclusiv în sequel-ul Kokkinakis-Harrison, și pe care a subliniat-o și Federer, este că generația Big 4 & Co. a încercat să construiască și să mențină o imagine bună pentru tenis. Cred că e greu să contrazică cineva acest lucru. Cândva, am numit epoca acestor jucători epoca persoanelor bune, în sensul în care ei au dat dovadă de o sumă de calități pe care le asociem cu persoanele de calitate. Printre ele, tenacitatea, empatia, răbdarea, capacitatea de a ierta și politețea. Promovarea acestor valori a fost umbrela sub care s-au adunat și au creat un amalgam frumos și strălucitor personalități atât de diverse precum cea olimpiană a lui Federer, cea herculeană a lui Nadal, cea teatral-tenace a lui Djokovic și cea gânditor-tenace a lui Murray.

Da, au existat mici frecușuri, mici înțepături, mici comentarii în răspăr între cei patru. Însă aceste focuri minuscule s-au stins repede. Pentru că a existat un enorm respect și o camaraderie frumoasă între ei, una care nu a mers în sensul unei prietenii dulci, ci mai degrabă în sensul unei recunoașteri mutuale a valorii. Ceilalți jucători au luat aminte și s-au aliniat la acest fel de a fi. Răbufnirile lui Gulbis, isteriile lui Fognini, bolovănismul lui Soderling. Toate au venit ca niște condimente benigne într-un sport în care politețea și bunul simț au fost, în ultimul deceniu, cuvintele de ordine.

Nu toată lumea a gustat, însă, stilul. Au fost mulți, unii chiar scriitori de tenis de mare anvergură (da, la Pete Bodo mă refer), care au deplâns lipsa sării și a piperului din tenisul masculin, acea sare și acel piper aduse de caracterele belicoase, rebele sau extrem de originale. De „băieții răi”. De comportamentele cocoșești. Circuitul masculin devenise, în opinia unora, mult prea efeminat. De parcă politețea și eleganța ar fi sau ar trebui să fie, exclusiv, atribute feminine. În fine. Federer, într-unul din interviurile sale, vorbea despre faptul că își dorește să vadă, mai ales la jucătorii tineri, îndrăzneală, dorința de a risca și de a face lucrurile într-un mod mai puțin convențional.

La un anumit nivel, pot să îi înțeleg pe cei care deplângeau absența „băieților răi”. Au și ei farmecul lor. Însă ceea ce n-a înțeles Nick Kyrgios este că există o limită clară care separă comportamentul băieților răi de grosolănie. Una este să te iei cu arbitrii, să arunci cu rachetele, să flirtezi cu publicul non-stop și să te lauzi cu faptul că ești „necizelat”, alta e să deschizi robinetul și să dai drumul, în lumea tenisului, la vulgaritate, sordid, răutate și prost gust. De aceea, comportamentul lui este în cel mai înalt grad dezamăgitor.

Oricât de imposibil ar părea, există însă un lucru și mai dezamăgitor. Lumea de azi este atât de receptivă la astfel de comportamente scandaloase, încât ieșirea lui Kyrgios a ajuns să fie discutată în toate felurile, în toate părțile, obținând o expunere în afara cercurilor de iubitori de tenis pe care probabil nici unul dintre recordurile lui Federer sau Nadal nu le-a avut. Și, nu, nu exagerez, căci citind deunăzi un text despre punerea în scenă a lui „Hamlet” la Teatrul Național din Londra, am dat peste o referință la, ați ghicit, episodul Kyrgios.

Trist, îngrozitor, adevărat. Prea mult.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.