„Îl urăsc pe Novak Djokovic”. Mărturisesc că mi-a picat fața instantaneu atunci când am citit acest rând. Motivul? Nu era o declarație zmângălită pe vreun forum de tenis, ci era titlul unui articol lung, aparent bine scris și îngrijit editat, pe care un agregator de știri mi l-a scos cu câteva zile în urmă în fața ochilor.

Subtitlul articolului cu pricina era următorul: „O lecție pentru neinițiați referitoare la ură în sport”.

Am citit cele o mie și ceva de cuvinte ale articolului dintr-o suflare pentru a constata că: 1. Era un articol cât se poate de bine scris și de onest. 2. Era un articol curajos, pe o temă de care influențatorii care scriu despre sport se feresc de obicei. 3. Era un subiect pe marginea căruia îmi propusesem de mult să scriu, dar pe care, din motive de multe lucruri interesante care s-au tot întâmplat în tenis, nu apucasem încă să-l abordez. Ce anume îi face pe oameni – unii dintre ei altminteri drăguți în alte contexte – să devină atât de încrâncenați atunci când vine vorba despre un jucător sau altul? De unde toată această ură paralizantă la adresa unor străini care, la urma urmei, nu fac altceva decât să dea cu o rachetă într-o minge?

Novak Djokovic „Să clarific, mai întâi… Nu îl cunosc pe Novak și admit că este foarte posibil să nu fie detestabil”, își începe autoarea articolului cu pricina confesiunea. „Este posibil să fie cumsecade, generos, moral și bun. Cu siguranță, este un sportiv incredibil, iar tenisul său îl plasează printre cei mai buni – posibil din toate timpurile. Am auzit că este implicat în activități de caritate grozave și este posibil să fie un proaspăt soț și tată ok.

Trebuie de asemenea să atrag atenția că sunt, cred, o persoană rezonabilă, care nu urăște oamenii. Le recomand copiilor mei să aibă calm și răbdare și îi avertizez în ceea ce privește cuvântul `ură`”.

După această clarificare, vine și descrierea antipatiei, o descriere atât de lucidă și de coerentă că nu poate fi înțeleasă decât dacă este citată aproape în întregime:

„Nu, noi nu urâm. Cu excepția cazului în care este vorba despre sport, desigur. Cu excepția cazului în care este vorba despre Novak Djokovic. Pe el îl urăsc în acea manieră unică, transparent irațională în care se manifestă ura în sport. Urăsc mersul lui țanțoș, încrezut și arogant, la fel cum îi urăsc și bufoneriile de om de gumă.

Urăsc imitațiile lui stupide. Urăsc bătutul cu pumnul în piept și felul în care sărbătorește cu ochii scoși din orbite, cu degetul arătător îndreptat agresiv către ceruri. Urăsc felul în care se plânge, se ia la harță, drama pe care o generează și lipsa de respect față de public. Felul în care zbiară și își smulge tricoul – toate astea mă fac să mă cutremur de o ură viscerală.

Nu suport să îl văd pe acest om câștigând – un lucru care se întâmplă foarte des. Închid rapid televizorul și pufăi pentru o vreme, încercând să mă distrag de la o ură foarte clară și  tremurătoare. Îmi petrec ore –  nu, săptămâni – privind și dorindu-mi să piardă. Cu fiecare turneu care vine, scanez tablourile de concurs pentru a vedea cine ar putea să-l bată de data asta. Cine trebuie să-l bată.

Chiar dacă nu vă vine să credeți, de obicei sunt foarte deschisă și foarte flexibilă în ceea ce privește susținerea unui jucător. Îmi plac cei mai mulți dintre jucători și sunt încântată de fețele noi. Dar cea mai mare parte din energia mea se consumă dorindu-mi să piardă un anume jucător.

Este irațional, recunosc. Toți jucătorii sărbătoresc, toți se plâng și sunt nemulțumiți. Dar prefer în orice moment pumnii încordați plini de pasiune ai lui Nadal sau lăudăroșenia articulată a lui Federer.

Desigur, aceasta este doar opinia mea și este în linie cu toate tipurile de ură în sport; adică nu are nici o noimă. Nu îl urâm niciodată cu adevărat pe tipul care se mișcă încet la coada de la alimentară sau pe mămica nesuferită de la recitalul de dans, dar cu toate acestea urâm cu pasiune, pe față, aproape violent oameni care ne sunt total străini și care își câștigă existența jucând un joc.

Acesta este sportul. Iar cu sportul, vine și ura legată de sport.

Este o realitate foarte curioasă și potențial răscolitoare care îi privește pe fanii sportului, anume faptul că ne atașăm de ura noastră. Nu văd întâmplându-se așa ceva nicăieri. Dacă nu îți place un scriitor sau un cântăreț, îl ignori. E posibil să urzești niște critici într-o conversație la bar, dar nu dorești în mod activ ruina poetului laureat sau primului violonist. Există o ură specială la adresa politicienilor, desigur, dar de obicei pe marginea unor probleme pe care le cântărești – uneori în mod rațional.

Însă, în sport, pe cei care fac obiectul urii îi detești în modul cel mai pur și necomplicat. El sau ea nu joacă frumos, face greșeli, are o atitudinea rea. Poate că echipamentul nu are culoarea potrivită. Îi urăsc pe tipii în albastru, cei în roșu trebuie să câștige. Însă jucătorii pot să treacă de la albastru la roșu, iar adversarii devin eroi, totul la cheremul unui patron sau al managerului general. Este absurd și irațional – și definitiv.

De asemenea, este barbar și nu sunt mândră de mine.

[…]

Din nefericire, ura se află în fiecare colț al sportului și îi afectează pe toți participanții. De la tatăl furios al unui copil care joacă hockey și care îl amenință pe antrenorul fiului său în vârstă de 7 ani până la violențele cu consecințe tragice, emoțiile curg necontrolat și spiritele se încing din cauza jocurilor pe care le jucăm.

[…]

Ce este această ură în sport? Este înrădăcinată în conflict și competiție? Pur și simplu în natura războinică a bătăliei de pe teren? Sau este doar un spațiu sigur pentru descărcări sălbatice și emoții infecte?

Nu o înțeleg, dar cu siguranță că nu sunt imună, drept pentru care duc cu mine săptămâna aceasta o proastă dispoziție după ce Djokovic a câștigat Monte-Carlo. Și este motivul pentru care mă lupt cu frica iminentă că acesta ar putea fi anul în care va câștiga Roland Garros.

Ar putea toate aceste lucruri să conteze mai puțin în schema mare, zgomotoasă a vieții mele? De ce le las să conteze câtuși de puțin?”

Novak DjokovicDa, chiar. De ce? Ce a făcut sărmanul Nole să merite așa ceva? Ce a făcut această autoare să merite așa ceva? De ce tenisul în particular și sportul în general – una dintre puținele îndeletniciri umane care transgresează granițe și diferențe culturale – duce la ură în egală sau mai mare măsură decât cea în care dă naștere la inspirație, motivație și frumos? De ce, în loc să ne vedem de bucuria și grija pentru ai noștri suntem mai degrabă devorați de dorința ca pe capul ălorlalți să cadă tot ce e mai rău? De ce avem titluri în presă care dau accidentările celorlalte drept vești bune pentru jucătoarele noastre? Poate pentru că suntem slabi, mult prea slabi să gestionăm corect acest cadou extraordinar care ar trebui să fie tenisul și sportul. Poate pentru că, așa cum scrie d-l de Botton, răutatea este în acest moment extrem de prestigioasă. Desigur, domnia sa vorbește despre răutate în lumea presei, dar concluziile vin mănușă pentru orice producție scrisă în această eră în care toată lumea scrie.

„Însă prestigiul răutății se bazează pe niște presupuneri extrem de confuze – care se opun celor mai bune ideale ale jurnalismului”, spune d-l de Botton în splendidul său eseu. „Da, este treaba jurnalismului să fie sceptic, să sape dedesubtul versiunilor oficiale și să pună întrebări incomode pentru a descoperi adevărul. Dar răutatea nu are nimic de-a face cu acest scepticism răbdător, forensic în fața situațiilor complexe. Răutatea a luat deja o decizie, cunoaște deja povestea chiar înainte de a începe să o construiască: este convinsă (prin intermediul prejudecăților) că ceva sau cineva este îngrozitor, și-a închis urechile în fața oricăror alte informații și vrea doar să dea cu piciorul cât poate de tare”.

De aceea, singura cale care îţi rămâne este aceea de a fi ‘bun’, vine concluzia eseului: „nu în sensul unei sentimentalități naive, ci în sensul de a-ți dori să înțelegi perspectiva unei alte persoane, chiar și a uneia care îți provoacă la extrem propriile credințe”.

Urăsc ura în tenis. În sport. De aceea îmi doresc cu adevărat să o înțeleg. De aceea am făcut toate eforturile de care sunt capabilă ca să înţeleg perspectiva scriitoarei care a semnat articolul despre Novak Djokovic. Imitațiile lui Nole. Nici mie nu mi-au plăcut vreodată, dar pentru un motiv bine definit: nu au asupra mea nici un efect. Nu mă fac nici să râd, nici să mă înfurii. Dacă doresc să văd imitații reușite, mă uit pe You Tube la actorii profesioniști, unii dintre ei atât de fantastici că în două secunde pot deveni oricine li se cere să devină. Bătutul cu pumnul în piept și felul în care sărbătorește cu ochii scoși din orbite, cu degetul arătător îndreptat agresiv către ceruri. Nu le gust, dar, din nou, dintr-un motiv foarte clar: mi se pare o celebrare un pic prea elaborată pentru a fi autentic dramatică. Lipsa de respect față de public. Presupun că se referă la felul în care Nole zgândărește publicul în momente ca acelea în care se apucă să aplaude, evident ironic, atunci când este incomodat de audiență prin fluierături, huiduieli sau alte întreruperi de fel și chip. Nu mi se pare cel mai înțelept mod de a reacționa, dar dacă răspunzând la adversitate cu adversitate îl ajută să se descarce și să se concentreze (ceea ce pare să fie cazul), ar fi stupid din partea lui să nu se exteriorizeze astfel. Felul în care zbiară și își smulge tricoul. Toți jucătorii urlă, zbiară, rag, mugesc. Unii sunt convingători, alții ridicoli. Din punctul meu de vedere, Nole este mai degrabă pe linia convingătorului. Smulsul tricoului, însă, mi s-a părut întotdeauna ridicol. Nu pentru că ar fi sălbatic sau barbar sau pentru că ar arăta lipsă de respect la adresa adversarului. Ci pentru că smulsul tricourilor este o treabă care merge numai și numai atunci când ești un rockstar. Or Novak, spre deosebire, să spunem, de Nick Kyrgios, nu este un rockstar – sârbul este doar un jucător de tenis extrem de ambițios, infinit de tehnic și fantastic de talentat.

Novak DjokovicUnde am ajuns? Mă fac toate aceste lucruri să îl urăsc pe Novak Djokovic? Nicidecum. Îmi sunt la fel de indiferente ca pașii unei pisici pe un acoperiș străin. Ceea ce are de spus Djokovic prin tenisul său este singurul lucru care contează. De aceea, indiferent de cine mi-aș dori eu să câștige Roland Garros-ul anul acesta și încă vreo zece de acum încolo, posibilitatea ca Nole să pună mâna într-un final pe titlul de la Paris mi se pare o poveste extrem de incitantă. Ca să nu mai spun de posibilitatea, extrem de ridicată, ca el să câștige în 2015 mai mult de două Grand Slam-uri. Trei. Sau patru.

Deci nu. Nu înțeleg şi nu-mi pot apropria ura în tenis. Oricâte exerciții aș face. Corola de posibilități diverse pe care o aduc toți cei care joacă tenis de calitate este o ofertă mult mai apetisantă. Poate de aceea nu o să fiu niciodată un fan al unui jucător în toată deplinătatea sensului pe care cuvântul „fan” îl are. Nu pot să îi urăsc pe ceilalți.

Este un preț pe care sunt mai mult decât bucuroasă să-l plătesc.

Credit foto: Ben Solomon/Tennis Australia

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.