Îl știți pe Johnny Depp? Normal că-l știți. Care om de pe fața pământului nu-l știe pe Johnny Depp?

Ei bine, în caz că-l știți, probabil că l-ați auzit spunând recent asta: „Să intru în ring cu el a fost o asemenea bucurie. Puteai să arunci orice către el și el îți trimitea înapoi”. Replica lui Depp se referă la calitățile actoricești extraordinare ale unuia dintre colegii săi de platou de la Black Mass. Mai departe, citatul este așa: „Când poți să faci chestia asta, genul acesta de ping pong emoțional cu un actor și îți dai seama că acesta este suficient de puternic pentru a prelua mingea și a o trimite înapoi la tine, devine un joc frumos, chiar dacă ciudat, de șah și îl anticipezi cu plăcere”. Probabil că, la acest punct deja vă întrebați unde este legătura între finala de la Beijing și Johnny Depp.

Păi este. Cam așa stau lucrurile și cu marile rivalități în tenis. Cu rivalitățile în sport. Sau cu rivalitățile în general. Când un jucător foarte, foarte bun se întâlnește cu un jucător foarte, foarte bun, jocul devine o plăcere, atât pentru ei, cât și pentru spectatori. Toată lumea așteaptă o astfel de întâlnire, toată lumea freamătă, toată lumea speră să se bucure. Exact asta simt că simțim de fiecare dată când joacă Federer cu Djokovic, Federer cu Nadal, Nadal cu Djokovic și, poate, în unele momente, fiecare dintre ei cu Murray.

Novak Djokovic l-a învins pe Rafael Nadal în finala de la Beijing cu scorul de 6-2, 6-2.Finala de la Beijing a marcat a 45-a oară când Djokovic și Nadal au jucat unul împotriva celuilalt. A câștigat Djokovic, cu un dublu 6-2. Scorul nu îi face dreptate spaniolului. Rafa a jucat mai bine decât lasă să se înțeleagă cele patru game-uri pe care a reușit să și le treacă în cont. Nole a câștigat pentru a șasea oară trofeul la acest turneu, care a devenit cel mai prolific pentru sârb din acest punct de vedere. Faptul că a reușit să închidă o finală cu Rafa la acest scor arată două lucruri. Sau trei.

Primul – Novak a reintrat în pâine în Asia fix de acolo de unde încheiase socotelile la US Open, adică dominator, imperial, admirabil, înfricoșător. Al doilea – în ciuda eforturilor masive de a reveni la o formă mai bună, Nadal încă are un munte de urcat dacă dorește să joace iar la masa băieților din Big 4. Al treilea – rivalitatea dintre Rafa și Nole a intrat într-o fază în care produce bucurie sporadic, în acele momente de joc în care Nadal reușește să se ridice la înălțimea la care îi cere Djokovic.

Hai să le vedem pe fiecare pe rând:

1. Novak a reintrat în pâine în Asia fix de acolo de unde încheiase socotelile la US Open, adică dominator, imperial, admirabil, înfricoșător.

Mai țineți minte faza cu This is Spartaaaaaaaaa! de la finalul finalei de la US Open dintre Djokovic și Federer? Of course you do. Pentru că a fost memorabilă, la fel ca și meciul făcut de Nole împotriva lui Roger. Și pentru că spune despre el la fel de multe sau chiar mai multe decât au făcut-o toate tricourile sfâșiate și toate gesturile exagerate prin care obișnuia să-și puncteze victoriile de neuitat din 2011 și 2012. Ce spune? Că Djokovic, mai mult decât oricare dintre cei trei colegi ai săi din Big 4 se hrănește cu adversitate. Nimic nu-l face pe Nole să strălucească mai bine, mai frumos, mai letal decât adversitatea, indiferent că aceasta vine de pe teren sau din partea publicului. Cu cât e mai greu, cu cât Nole devine mai bun. Este calitatea care îl face, în egală măsură, admirabil și înfricoșător. Este calitatea pe care a utilizat-o în finala de la Beijing, mereu și mereu, pentru a sugruma orice încercare a lui Nadal de a face diferența. Cea mai bună ilustrare – în setul unu, la scorul de 4-2 pentru sârb.

A fost momentul în care jocul lui Rafa începuse să capete o oarecare tracțiune. Nadal juca rapid, destul de lung și exact, impunând un ritm bun în raliuri, ceea ce făcuse ca Djokovic să scape în afara terenului destul de multe lovituri pentru standardele lui. La 40-0, Rafa părea că se îndreaptă sigur către un hold ce l-ar fi putut aduce din nou la un singur game distanță de Nole. Ei bine, nu s-a întâmplat așa. S-a ajuns, pe fondul unor greșeli ușoare ale lui Rafa, la 40 egal, iar acolo Nole a ales să arate iar tuturor că, deși conduce cu un break, și aceasta este tot Sparta. Rezultatul? S-a jucat un punctul fabulos, în care Rafa a alergat la un drop shot al lui Nole, Nole a replicat cu un lob, Rafa a sprintat înapoi în spatele terenului, a replicat cu un tweener, iar Nole a pus până la urmă capăt tărășeniei cu un overhead câștigător. Sârbul a obținut un punct de break și, chiar dacă nu l-a convertit, mesajul fusese transmis. This is Sparta, indiferent de cât de bine te-ai apuca să joci. În consecință, a venit și al doilea punct de break, iar pe acesta Novak nu a lăsat să-i mai scape. L-a înhățat, scorul în setul unu s-a făcut 5-2, iar Rafa a rămas să contemple încă o dată toate oportunitățile nefructificate și un scor care ascundea, crud, nivelul adevărat de joc la care se evoluase.

Da, exact atât de bun este acum Novak Djokovic. Federer, Nadal și Murray pot să vină cu ce au mai bun pe teren și scorul să arate tot ca și cum a trecut uraganul peste ei. N-am nici cea mai mică idee dacă o astfel de dominație este bună sau nu pentru joc, deși am văzut că subiectul este la modă. Însă toată această excelență a lui Nole, care doar în Asia se oglindește cu adevărat în nivelul de devoțiune și de iubire arătat de fani (nu degeaba a ținut el în mod deosebit să mulțumească, în discursul de la premiere, suporterilor chinezi pentru loialitate), cred că merită prețuită ca atare.

2. În ciuda eforturilor masive de a reveni la o formă mai bună, Nadal încă are un munte de urcat dacă dorește să joace iar la masa băieților din Big 4.

Așa cum era de așteptat, Rafa a declarat, la festivitatea de premiere, că a fost o săptămână bună pentru el, că toate meciurile sunt un antrenament valoros și că victoriile, în special, îl duc mai departe către un nou nivel de încredere. E bine și e sănătos că judecă așa. De altfel, nici nu mă gândeam că voi auzi o altfel de judecată ieșind din gura lui, că doar e Rafael Nadal și doar îl știm de atâta vreme. Lăsând acum deoparte ce spune el, sentimentul pe care l-am avut privindu-i meciurile de la Beijing a fost că se află cu un pas mai aproape de ceea ce își dorește să fie. Sau să redevină. Partidele cu Sock și Fognini au fost două exemple foarte bune de încredere regăsită.

Novak Djokovic l-a învins pe Rafael Nadal în finala de la Beijing cu scorul de 6-2, 6-2.Au existat și în finala cu Djokovic secvențe de joc bune și foarte bune din partea lui Rafa. Cele mai multe au venit, probabil, în setul unu, iar exprimarea lor se găsește în acele recuperări fenomenale care fac lumea să sară în sus din fotolii, scaune, canapele. Eu, una, am apreciat în mod deosebit încăpățânarea de care Nadal a dat dovadă în ceea ce privește căutarea acelor lovituri care obișnuiau să fie trademark-ul său. Exemplu: forehandul în lung de linie. În setul unu, la 0-1, 30-15, un astfel de forehand a aterizat un pic în afara liniei din spatele terenului. Rafa a făcut challenge, însă Hawkweye-ul a confirmat out-ul. Lovitura – și rezultatul ei – au venit într-un moment cheie. În loc de două puncte de rebreak pentru Rafa, s-a făcut 30 egal. La 40 egal, Nadal a încercat exact aceeași lovitură. Cu aceeași soartă. De data aceasta, forehandul în lung de linie a căzut în afara liniei laterale. Din nou, a fost un moment care ar fi putut avea impact pentru soarta game-ului. Nu s-a întâmplat. Până la urmă, Nole și-a consolidat breakul, s-a făcut 2-0, iar Rafa a pierdut ocazia de a relansa debutul de meci. Însă în game-ul patru, pe serviciul lui Nole, încăpățânarea lui Nadal a dat roade. Un forehand în lung de linie, lansat cu un grunt de către spaniol, a ajuns să aterizeze perfect, rotund, splendid, în terenul lui Nole.

Astfel de momente, în care căpoșenia lui Rafa se luptă cu inconstanța lui, sunt prețioase pentru că spun o poveste remarcabilă și înduioșătoare în dimensiunea ei profund umană. Povestea unui campion gigantic, care se duelează cu adversarii, cu propriile lui slăbiciuni și cu situația inedită de a fi cel care se află on the losing side. Asta nu înseamnă că jocul lui Rafa este ceea ce a fost. O, nu. Mai e de lucru și mai e mult. Oglinda pe care o ține întinsă Nole în fața lui Rafa nu minte și este necruțătoare.

3. Rivalitatea dintre Rafa și Nole a intrat într-o fază în care produce bucurie sporadic, în acele momente de joc în care Nadal reușește să se ridice la înălțimea la care îi cere Djokovic.

Nu sunt foarte multe de comentat aici. Această rivalitate și-a atins, din punctul meu de vedere, apogeul în finala de la Australian Open 2012. Atunci Rafa și Nole au fost niște apucați sublimi. Mad men la superlativ. Apoi lucrurile s-au mai schimbat, până când s-au cam înclinat. Spaniolul a coborât, sârbul a urcat, iar head-to-head-ul întâlnirilor recente este teribil de disproporționat. Din cele opt întâlniri care au avut loc de la finala US Open câștigată de Nadal în 2013, acesta a mai obținut victoria într-un singur meci, și acela pe terenul lui de joacă preferat, la Roland Garros.

Strălucirea rivalității supraviețuiește însă în unele schimburi de mingi, în unele momente de joc. Pentru un exemplu de astfel de strălucire, a se consulta game-ul șase din finala de la China Open: forehandul down-the-line reușit de Rafa din alergare la 15 egal, voleul miraculos al lui Djokovic de la 15-30. This is Sparta, de o parte și de alta. Astfel de momente vin în petice, pentru că nivelul de joc al lui Nadal fluctuează, uneori ridicându-se brusc foarte mult, alteori prăbușindu-se la fel de brusc. Dar ele există. Și este bine că se întâmplă așa. Marea rivalitate dintre Nadal și Djokovic a jucat de atâtea ori ping pong emoțional cu inimile noastre că ar fi teribil de trist ca ea să nu continue să supraviețuiască într-un fel, cumva.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.