Cu ceva ani în urmă, printre fanii tenisului umbla o întrebare-clișeu, care suna așa: „Ce jucător ai alege să joace pentru viața ta?”. Cele mai multe răspunsuri îl menționau pe Rafa Nadal. Dacă ar reveni la modă întrebarea și dacă ea ar fi completată și de precizarea „într-o finală de Grand Slam”, atunci probabil că răspunsul ar fi acum: Stan Wawrinka.

Elvețianul  a câștigat azi noapte, la New York, a treia sa finală de Grand Slam din tot atâtea încercări. Celelalte au venit la Australian Open în 2014 și Roland Garros în 2015. Toate au fost obținute în fața jucătorului aflat pe locul întâi în ierarhia mondială: acum doi ani, Nadal, anul trecut și anul acesta, Djokovic. Această ultimă izbândă a fost obținută într-o manieră similară cu cea de anul trecut de la Roland Garros: în patru seturi, după ce Stan l-a pierdut pe primul.

„Nu vreau să pierd în finala unui Grand Slam”, a răspuns Wawrinka la conferința de presă de după meciul cu Djokovic, atunci când a fost rugat să explice ce face ca să atingă pragul maxim de formă tocmai atunci când este nevoie. „Este atât de simplu. Este singura explicație”. Nu este pentru prima dată când frica de a pierde este oferită de un jucător ca explicație pentru capacitatea sa extraordinară de a se mobiliza în finale. Serena Williams, care a admis de atâtea ori că urăște să piardă mai mult decât iubește să câștige, este un exemplu clasic în acest sens. Doar că, bineînțeles, lucrurile nu sunt chiar atât de simple.

Stan a detaliat cum e cu frica: cu cinci minute înainte de finală, a tremurat și a plâns în vestiar. Mai mult, a recunoscut că, pe măsură ce oportunitățile de a câștiga trofeele majore se acumulează, pe atât de mult crește și frica: „În prima mea finală de Grand Slam, am câștigat fără probleme. Nu am simțit emoții; m-am simțit bine. De fapt, eram deja fericit că făcusem finală. Am ieșit pe teren să câștig, dar știam că va fi ok și dacă aveam să o pierd”, spune el, referindu-se la finala câștigată la Melbourne în fața lui Nadal.

„Dar mai apoi… Apoi… Apoi nu mai ești așa de tânăr. Și începe. Te afli în finala unui alt Grand Slam. Nu vrei să o pierzi. Nu vrei să pierzi oportunitatea de a câștiga trofeul, mai ales la un Grand Slam”, adaugă campionul en-titre de la US Open, care are acum 31 de ani. Scormonitorii de statistici dau o mână de ajutor pentru a pune declarația lui într-o perspectivă și mai amplă: Wawrinka este parte dintr-un club de doar cinci jucători care au câștigat cel puțin două Grand Slam-uri după 30 de ani (ceilalți fiind Rod Laver, Ken Rosewall, Jimmy Connors și Andre Agassi). De asemenea, este cel mai în vârstă deținător al trofeului de la New York, după Ken Rosewall, care avea 35 de ani, atunci când a câștigat US Open-ul, în 1970.

Frica probabil că a avut un cuvânt greu de spus la debutul finalei cu Nole. Dintre cei doi, liderul mondial a părut că a început mai degajat, în timp ce Stan, în echipamentul lui țipător, a îngrămădit shank după shank, într-un joc care țipa a încordare. Djokovic a ajuns să la 5-2 rapid, făcându-și adversarul să semene cu o bucată de lemn masiv uitată de cineva, cumva, pe Arthur Ashe. Trezirea lui Stan, venită în game-ul al optulea, a părut să fie doar o iluzie în tiebeak-ul care a decis primul set.  După ce a câștigat un punct uluitor ca intensitate și nivel de angajament la 0-2, Wawrinka nu a mai fost în stare să înșire nimic. Novak a replicat, în următorul punct, cu un backhand down the line atât de bun încât a simțit nevoia să ațâțe publicul pentru a-i arăta aprecierea cuvenită. Cu tiebreak-ul câștigat la 1, Nole părea să fie în control.

Așa cum s-a întâmplat, însă, și la Roland Garros, cu un an în urmă, Wawrinka s-a scuturat brusc de frică. Shank-urile au dispărut, elvețianul n-a mai ratat grosolan, forehandul a început să bubuie, backhandul să creeze oportunități. Stan a jucat acel joc complet pe care este în stare să-l practice atunci când, așa cum s-a exprimat, „he puts his shit together”, și pe care Djokovic l-a disecat astfel: „Intră în teren. Iubește să joace în meciurile mari. Vine cu jocul lui cel mai bun. Este foarte solid pe ambele laturi. Are un slice bun și un rever cu o mână uimitor, care ajunge în toate colțurile. Un serviciu enorm. Se mișcă bine.”

Analiza lui Djokovic este magistrală. Cine caută alte explicații pentru cum reușește Wawrinka să-i dea atât de mult de furcă liderului mondial nu are rost să se uite mai departe. În timp ce Stan a reușit să își impună jocul în forță și să își taie drastic erorile neforțate, pe măsură ce finala a progresat, de partea cealaltă s-a întâmplat exact inversul: forehandul lui Djokovic a început să cedeze (setul doi și trei au fost pierdute de sârb cu forehanduri care au zburat în afara terenului), nervii lui să se întindă la maxim (racheta făcută praf la sfârșitul setului doi de Nole stă mărturie), iar corpul lui să cedeze (Djokovic și-a luat timeout-uri pentru o accidentare la degetele de la picior în ultimul set, la 3-1 și 5-2). Liderul mondial, care ne uimește pe toți, de cinci ani de zile, cu tenacitatea și puterea de a se ridica deasupra adversității, s-a scufundat sub numărul enorm de oportunități de break irosite (14 din 17).

„În meciuri precum acesta, dacă nu folosești oportunitățile, celălalt vine și le înhață. Este exact ceea ce a făcut el. De aceea am spus că a fost mai curajos, deoarece a intrat în teren și a jucat agresiv, în timp ce eu mai mult am așteptat ca lucrurile să se întâmple”, a admis Nole la conferința de presă, recunoscând, de asemenea, că și-a pierdut calmul în momentele cheie.

Să fii recunoscut drept jucătorul mai curajos de către cel mai bun tenisman al lumii la ora actuală este un mare compliment și spune despre Wawrinka mai multe decât o poate face oricine altcineva. Interesant este că Stan, analizând forța responsabilă pentru tranziția sa de la frică la curaj în această finală, a ajuns să menționeze o filozofie a suferinței pe teren care aduce izbitor de mult cu cea de care vorbește, de ani buni de zile, Nadal.

„[…] Trebuie să accepți că vei suferi și aproape să-ți placă să suferi. Cred că acest Grand Slam a fost cel mai dureros, din punct de vedere fizic și mental, pe care l-am jucat vreodată.

După cum ziceam, deja mă simțeam obosit la începutul acestui meci. Am simțit crampe la începutul celui de-al treilea set. În al patrulea, am avut ceva dureri, dar cel mai important a fost ceea ce stabilisem cu Magnus înainte: să nu las să se vadă nimic. Să nu arăt nimic. Să dau totul și să încerc să câștig”.

Un joc bazat pe forță și precizie. Utilizarea fricii de a pierde ca principal motivator. Pregătirea pentru suferință fizică. Menținerea unui poker face pe parcursul întregului meci. Spre deosebire de francezii care au încercat să-l fenteze pe Djokovic cu trucuri de curtezane, obținând un oarecare succes (Simon) sau doar efecte ridicole (Monfils), rețeta patentată de Stan Wawrinka și Magnus Norman, bazată pe filozofia bărbătească a luatului taurului de coarne, cu toate riscurile inerente, inclusiv cel de a fi zdrobit, merge de minune. „Luptă-te pe teren și vei avea o șansă să câștigi”, spune Stan, care adaugă, franc: „Știu exact ce trebuie să fac atunci când joc cu Novak, în special într-o finală de Grand Slam”.

Această rețetă precisă de contracarare a lui Djokovic, pe care Wawrinka și echipa au pus-o la punct și care i-a dus la câștigarea ediției 2016 a US Open, îi pune, atât pe Stan, cât și pe Nole, într-o lumină oarecum nouă în această toamnă.

Djokovic, care de la Roland Garros încoace a avut un sezon dificil, punctat de accidentări, pare să-și fi găsit, în sfârșit, un rival. Pentru tenis, este o veste bună. Competitivitatea la nivel înalt este mai incitantă decât dominația totală a unui singur jucător. Pentru Nole este o ocazie de a deveni și mai bun decât este. Citatul din conferința sa de presă, care a făcut deja înconjurul lumii („Viața este o mare lecție. Este o mare carte. Noi toți continuăm să scriem povești. Există o nouă poveste care trebuie scrisă.”) tocmai asta spune. Invincibilul Novak este gata să o ia de la capăt. Asta ar trebui să facă cei care ajung cei mai buni în domeniul lor, atunci când li se prezintă un challenge.

Wawrinka l-a egalat pe Andy Murray la numărul de Grand Slam-uri, motiv pentru care presa a și deschis porțile lui Big 4, declarându-l acum un Big 5. Mai mult, spre deosebire de Andy, elvețianului nu îi mai lipsește decât Wimbledonul pentru a face Career Grand Slam-ul. Se vorbește deja și despre posibilitatea ca el să ajungă numărul unu mondial. Din fericire, Stan contracarează discursul triumfalist al presei cu un discurs care-l arată a fi rămas cu picioarele pe pământ. „Big 4, sunt foarte departe de ei. Numai uitați-vă la câte turnee au câștigat, la câți ani au fost în top. […] Nu numai că au tot câștigat, dar au ajuns în semifinale, în finale de fiecare dată. De aceea eu nu sunt printre ei. Nu vreau să fiu printre ei. […] Eu câștig patru turnee pe an. Sunt fericit așa. Chiar sunt. Patru turnee, un Grand Slam. Este extraordinar. Este enorm. Este măreț”.

Declarația lui Stan îmi sună foarte bine. Lumea tenisului nu are nevoie de un Big 4 expandat. Ci de o alternativă la ei, de cineva care să îi provoace cu succes și pentru care măreția să se definească în alți termeni. Stan este, de trei ani încoace, exact așa ceva.