Marele Final

Începe Marele Finaaaaaaal!

Strigă către mine fiul meu de undeva de prin casă în timp ce eu încă încerc să pun ordine în ultimele lucruri care trebuie duse la capăt înainte de a rămâne imobilizată în fața televizorului pentru un timp oarecare.

Începe Marele Final.

Îmi spune copilul pe un ton ceva mai liniștit, odată ce mă găsește, mă ia de mână și mă remorchează în fața televizorului. E tot un zâmbet și o vrajă. În vocabularul lui de kinder de grupă mare, cuvântul „final” este mai înrădăcinat decât cuvântul „finală”, nu-i nimic ciudat. Râd, mă așez pe canapea, însă mintea mea de om mare, care găsește semne premonitoare peste tot, începe să o ia razna. Dar dacă? Oare? Gura copiilor de multe ori adevăr grăiește.

Când Rafa a pierdut tiebreak-ul setul doi al finalei de la Melbourne, după ce condusese cu 4-1 și 5-3, am jurat că marele final este la un singur set distanță. Un set scurt, sec, în care tot ce aveam de făcut era să privim cum se mai frânge o dată Nadal în fața inevitabilului obstacol de netrecut care stă între el și trofeul de la Australian Open de doisprezece ani încoace. Dacă ar fi vrut să aibă vreo cât de mică șansă, pe teren ar fi trebuit să apară, măcar către sfârșitul setului doi, vintage Rafa. În loc, apăruse, însă, a very, very old Rafa.

Gândesc se pare, cu voce tare, căci oracolul meu cel mic îmi susură în ureche:

Care dintre ei este old Rafa?

Se oprește doar pentru o secundă din joaca lui elaborată. Ăla, apuc să-i spun înainte de a-l vedea zbughind-o de lângă mine.

Ăla care nu aleargă de colo-colo pe teren, ca o tornadă care mătură totul din calea ei. Ăla care nu este în stare să joace cu primul serviciu. Ăla care nu dezlănțuie grindina cu forehand-ul cross-court și care nu seamănă furtuna cu backhand-ul în lung de linie. Ăla care nu pedepsește în schimburile lungi de mingi, ci se lasă biciuit cu asprime. Ăla care dă rame. Ăla care a început meciul temător și cu o tactică cel puțin ciudată, dacă nu de-a dreptul greșită. Ăla care a făcut tribunele să amuțească de numărul greșelilor neforțate adunate în dreptu-i, în loc să le servească magie pură din alergare. Ăla care joacă punctele mari ca și cum ar avea mize mici. Ăla care nu are cum să fie Rafa.

Pentru că Rafa, care l-a bătut deja, pe hard, într-o finală de Grand Slam pe rusul acesta cu amprenta fizică și temperamentală a unui personaj din MCU, ar face toate lucrurile diferit.

În primul rând, și-ar lua inima-n dinți și s-ar duce la Daniil ca la un spărgător de petreceri și l-ar trata ca atare. În al doilea rând, nu ar mai încerca să se agațe de slice-urile de rever, o investiție evident păguboasă, și ar încerca să taie din timpul de reacție al lui Medvedev, lovind lung și apăsat. Apoi, ar încerca să își resusciteze serviciul. Ar face orice să iasă din tocănița de stânga-dreapta, pe care Medvedev o execută aproape de perfecție, prin orice alte mijloace pe care știe că le are la dispoziție. Ar veni la fileu, căci are unul dintre cele mai eficace voleuri cu putință. Ar arunca, în mix, câte un serviciu voleu. Ar arunca în Medvedev cu tot ce are la îndemână.

Iar când toate astea ar merge, ar arunca cu Daniil în Daniil.

Am văzut fiecare punct jucat și tot nu știu cum a reușit Nadal să transforme condiționalul optativ în perfect compus. Tot ce știu este că, atunci când a servit prima dată pentru meci, în decisiv, am spus familiei mele, adunate cu mic, cu mare, în fața televizorului, că situația în care s-a adus Rafa este de speriat.

De ce ești speriată?

Mă întreabă cumva mirat fiul meu, din împărăția lui de lego împrăștiată pe covor, o împărăție în care, prin magia propriei voințe, face să devină realitate orice lucru pe care  mintea lui și-l închipuie.

Nu am timp să îi răspund, de altfel nici nu prea știu cum să îi explic ce am vrut să spun, că lucrul care mă sperie se și întâmplă. Istoria se repetă, break-ul avut avantaj, la fel ca în finalele din 2012 și 2017, se evaporă și de data aceasta. Dintre toate scenariile posibile, acesta este cel mai rău. Mă gândesc că atâta ghinion poate sfărâma voința oricui. Mă gândesc că nu prea există întoarcere dincolo de acest punct. Poate că, până la urmă, acesta este marele final.

Există într-unul dintre cele mai bune filme Marvel din ultimii ani, o scenă care niciodată nu încetează să mă impresioneze. Confruntat cu o entitate mult mai puternică decât el, despre care știe sigur că îl va zdrobi fără să-i lase nicio șansă, Vrăjitorul Suprem merge să negocieze cu ea. Adversarul său îi spune că va pierde orice ar face, că îl va omorî mereu și mereu. Și cu toate astea, confruntarea se termină cu Vrăjitorul Suprem câștigând. Pentru că este dispus să moară încă o dată și încă o dată, întorcându-se mereu în fața formidabilului oponent, oleacă mai șifonat, oleacă mai distrus, creând o buclă temporală care, până la urmă, erodează fiecare fir din răbdarea celuilalt.

La 5-5 în decisivul finalei de la Melbourne, Rafa a jucat pe mâna Vrăjitorului Suprem.

Nadal a câștigat finala de la Australian Open, la treizeci și cinci de ani, după ce a fost condus cu două seturi. Din acest meci, a ieșit absolut distrus fizic, după propria lui caracterizare. Incapabil să se mai țină pe picioare, în timp ce oficialii turneului își rosteau, la final, mantrele obișnuite. Având nevoie să se așeze pe scaun în timpul festivității de premiere. Declarând că nici măcar nu are putere să sărbătorească. De la înălțimea celor zece ani pe care îi are în minus față de Rafa, Daniil a părut, mai multe decât orice altceva, uluit de ceea ce (i) se întâmplă. Unul dintre cuvintele pe care le-a utilizat post-meci a fost “unreal”.

Când un tip ca Medvedev – care mi se pare absolut incapabil să nu spună lucrurilor pe nume – zice că a asistat la ceva ireal, atunci probabil că exact așa a fost. Poate de aceea, partizanatul tribunelor. Poate de aceea, exprimarea utilizată de celălalt Vrăjitor Suprem al tenisului, care în mesajul său de felicitare pentru Rafa a menționat că este mândru și onorat să facă parte, prin coincidența temporală și prin motivarea reciprocă, din această poveste de necrezut. Atunci când irealul irupe, mai ales într-o realitate care pare să apese din ce în ce mai tare pe capacitatea colectivă de a mai crede în bine și frumos, cum să nu vrei să faci parte din așa ceva?

Astăzi a fost Crăciun, le spun alor mei când Nadal se prăbușește pe teren.

Eu am crezut c-a fost Marele Final, mă privește cu ochișori întrebători fiul meu.

Da, știu. Și eu, îi zâmbesc.