„Nadal obișnuia să fie atât de bun. Acum nici măcar nu mai am încredere sau mai admir forehandul său. Obișnuia să fie o sursă enormă de inspirație. Acum pare că pur și simplu renunță. Nadal obișnuia să pară atât de puternic. Acum pare atât de slab. Obișnuia să fie atât de constant. Acum nu mai am încredere în serviciul, backhandul sau forehandul său. Face duble greșeli și shank-uri mai des acum în momentele critice. Numărul erorilor sale neforțate era atât de scăzut. Acum este doar o amintire din trecut”.

Cele două portrete de mai sus – cel al lui Nadal de odinioară și cel al lui Nadal din zilele noastre – au fost realizate de unul dintre comentatorii de pe tennis.com, în urma semifinalei pierdute de spaniol la Rio de Janeiro în fața lui Pablo Cuevas, numărul 45 mondial. Înfrângerea vine, bineînțeles, după o altă semifinală cedată de Nadal, cea de la Buenos Aires, unde i-a venit de hac tânăra speranță, Dominic Thiem. În 2013, ultimul an cu adevărat reușit al lui Nadal, acesta folosise așa numitul Golden Swing – turneele din America de Sud jucate pe zgură – pentru a face pașii de bebeluș care l-au dus, până la urmă, înapoi către marea performanță. În acel an, în care revenea după a nu știu câta accidentare, Rafa ajungea în finală în Chile (unde pierdea la Zeballos) și câștiga titlurile la Sao Paolo și la Acapulco. Cele trei turnee sud americane funcționau ca o trambulină care îl proiecta pe Nadal pe o traiectorie excelentă, care includea două turnee de Grand Slam câștigate: la Roland Garros și la US Open.

Anul acesta, povestea e cu totul diferită: plecat în America de Sud în căutarea unei încrederi consistent zdruncinate de exit-ul prematur de la Melbourne în fața lui Verdasco, Rafa a ieșit de pe mult iubita lui zgură extrem de șifonat. The King of Clay a pierdut în două turnee consecutive în fața unor jucători care utilizează reverul cu o singură mână: unul dintre ei, aflat încă la stadiul de pre-fluture, celălalt un obișnuit al eșalonului trei din tenisul mondial. Speranța lui Rafa de a se regăsi mergând pe un continent care îi place, jucând pe o suprafață pe care o adoră și imitând o rețetă de succes din trecut, s-a făcut, între jalea de la Buenos Aires și râsul-plânsul de la Rio de Janeiro, praf și pulbere.

De altfel, imitația – sau mai bine zis, incapacitatea de a imita – este cuvântul cheie și în ceea ce privește percepția pe care fanii sau nefanii o au cu privire la ceea ce se întâmplă cu Rafa. În timp ce acesta vorbește, dacă e să ne luăm după ultimele declarații luate de marca.com, despre noroc (de fapt, despre lipsa lui), despre liniște sufletească și convingere (de fapt, despre lipsa lor) și despre dispoziția de a munci din greu în continuare, discuțiile de pe margine despre Nadal sunt infinit mai variate. Depinzând de implicarea emoțională, acestea merg de la negare și furie până la negociere și acceptare, dar majoritatea au totuși ca numitor comun exact elementul de care pomeneam mai sus: inabilitatea lui Nadal de a imita.

În primul și-n primul rând, discuțiile se referă la inabilitatea lui Rafa de a se imita pe sine, de a replica tenisul care l-a făcut legenda Nadal.

Persoana al cărei comentariu l-am folosit în debutul articolului era, așa cum se spune în engleză, spot on. Suma de caracteristici care au definit, până în 2014, jocul lui Nadal, killer forehand, forță mentală, anduranță, puterea de a da ce-i mai bun atunci când se află sub presiune, jocul calculat, toate par duse pe apa sâmbetei. În acest deluviu, brandul Nadal, care se sprijină în mod vital pe componenta motivațională a jocului său, amenință să se înece și el.

Cred că unul dintre lucrurile pe care oamenii le urăsc cel mai tare este să își vadă super-eroii devenind ființe ordinare. Iar Rafa, cu ceva ajutor de la presă și de la marketeri, a fost probabil jucătorul cel mai super-eroizat din această generație remarcabilă a tenisului masculin. Odată ce ai fost super-erou, oamenii se așteaptă să rămâi super-erou, indiferent de ce se va mai întâmpla, și orice efort va fi judecat în funcție de acel jalon. În acest moment, Rafa este un fel de Om-Pasăre care se luptă – și nu reușește – să se ridice la înălțimea așteptărilor celor care nu îl pot concepe altfel decât Omul-Pasăre.

Indiferent de cât de multe argumente se vor formula referitor la faptul că, în afară de trei tenismani activi, probabil oricare alt jucător ar fi fericit să fie numărul cinci mondial, să aibă realizările lui Nadal, acestea nu au nici o șansă. Rafa pierde, pe moment, jocul imitației pe care-l joacă cu sine însuși. Orice Masters 1000 la care nu va ajunge într-o finală va fi o catastrofă. Orice meci pe zgură pe care îl va pierde va echivala cu o palmă pe care o dă singur legendei sale. Orice Roland Garros care va trece fără ca el să ridice deasupra capului trofeul va fi o injurie la adresa celor nouă titluri pe care deja le are acolo.

În al doilea rând, se discută despre incapacitatea lui Nadal de a imita rețeta reinventării pe care a folosit-o Federer.

În 2013, când Roger avea o grămadă de probleme și lucrurile nu mergeau deloc bine pentru el, stindardul retragerii a fost fluturat cât se poate de înalt în fața lui Federer. Cam la fel cum este acum fluturat în fața lui Nadal. Motivația este aceeași: teama ca, nu cumva, legenda creată în jurul jucătorului să ajungă să fie mânjită de nereușitele sale de pe final de carieră. De parcă ar mai exista vreo posibilitate ca Nadal sau Federer să își piardă locurile de vază pe care deja și le-au asigurat în istoria tenisului mondial. Din fericire, Roger și-a văzut de ale sale și, din 2014 încoace, reinventat, joacă finale de Grand Slam după finale de Grand Slam și mătură (pardon de expresie, dar cam ăsta e adevărul) aproape cu oricine care nu se numește Djokovic.

Nadal ar putea urma aceeași cale, se spune în multe comentarii pe care le-am citit. Ar putea să încerce să mizeze pe cartea diversificării tenisului pe care îl joacă, a variației de stil, în loc că continue ca un bou (din nou pardon de expresie, dar parafrazez) să joace din spatele terenului raliuri lungi și obositoare. Ar putea să lucreze la varietatea serviciului, a voleului, a slice-ului. Toate bune și frumoase, însă lucrurile sunt cât se poate de diferite în ceea ce privește dispoziția naturală către diversitate și experiment pe care o au Nadal și Federer. Nu au fost puțin ocaziile în care Rafa a zis că nu-și poate schimba jocul radical pentru că ar însemna să nu mai joace nimic. După meciul de la Australian Open cu Verdasco, judecata lui era aceeași, în momentul în care a spus că a fost prins la mijloc între defensivă și ofensivă și că nu reușește să transpună ceea ce face la antrenament în timpul partidelor.

Nu cred, de aceea, că Nadal nu încearcă să schimbe nimic, să imite adică modelul reinventării lui Federer, ci că pur și simplu are nevoie de timp. De mult mai mult timp decât i-a fost necesar lui Roger.

În al treilea rând, se vorbește vorba despre incapacitatea lui Nadal de a imita rețeta de succes a utilizării unui super-antrenor.

Să plece Toni, se aude din ce în ce mai tare și mai des din tabăra spectatorilor. Asta pentru că unchiul Toni, în calitatea lui de antrenor de dintotdeauna al lui Rafa, este văzut drept primul responsabil pentru degringolada pupilului său. Declarații precum cea că dacă n-ar fi fost unchiul lui Nadal, probabil că acesta l-ar fi concediat de mult, făcută de minunatul unchi, nu fac decât să pună paie pe foc. Lui Toni i se reproșează lipsa de pregătire tehnică, iar lui Rafa lipsa de cojones care să îi permită să-l trimită pe unchi cu primul avion înapoi în Mallorca și să aducă în loc un antrenor mai bun. Varianta mai moderată este ca Toni să rămână, dar să vină și altcineva în echipa de antrenori: un Agassi, un Sampras. După modelul Becker-Vajda-Djokovic.

Ok, ideea este seducătoare, dar tare mă tem că ea este la fel de greu de implementat precum cea a diversificării jocului. Trecând de bariera lingvistică, care ar putea fi crucială, după părerea mea, în cazul unui antrenor nevorbitor de spaniolă, Nadal nu mi se pare a fi avut niciodată vocația unei persoane care să se simtă cu adevărat în largul său într-un mediu și cu o echipă multinațională.

Aducerea unui antrenor care să comunice cu Rafa și clanul său în limba engleză mi se pare o mișcare riscantă. Iar integrarea cu adevărat în echipa lui Rafa a unei astfel de persoane, ar cere, de asemenea, după părerea mea, foarte mult timp. Oricât de mare ar fi mirajul unui McEnroe sau Agassi care să stea în loja lui Nadal, e greu de crezut că o astfel de alianță ar putea produce rezultate asemănătoare cu cele obținute de Murray sau Djokovic în urma unor mișcări asemănătoare. Pentru că Andy și Nole sunt mult mai „internaționali” ca abordare, în timp ce Rafa este pur și simplu produsul încăpățânării unui clan aflat pe o insulă. Iar un astfel de produs poate cu greu să devină modelabil cu succes de străini. Imitarea rețetei Becker-Vajda-Djokovic mă tem că este îngrozitor de incomodă pentru Rafa. Și nu pentru că nu ar vrea, cum tot se sugerează. Ci pentru că, pur și simplu, nu poate.

Stilul lui Nadal de a fi, pe teren și în afara terenului, a fost întotdeauna perceput drept unic și, în consecință, irepetabil. Din tot ceea ce a spus de-a lungul timpului, mereu a reieșit că, pentru el, the only way este his way. Până acum a mers. Imitația este unul dintre elementele cheie ale supraviețuirii, indiferent de mediu sau de miză, dar jocul imitației n-a fost niciodată pentru Nadal. Nu-mi dau seama dacă va încerca să se descurce în continuare fără el sau dacă va ceda. Dar tocmai necunoscuta asta face să merite încă efortul de a-l urmări.

About The Author

Dana Maria este consultant în management şi editorul site-ului livingtennis.ro. Primele rachete de tenis le-a primit la patru ani. Le păstrează şi acum. O puteţi urmări pe Twitter la @DanaDogariu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.